Cum vreau să trăiesc zilele în care nu se întâmplă nimic special?
Aș vrea să fi pornit de la întrebări mari despre sensul vieții și ce e mai important în viață (sunt sigură că aș fi găsit niște răspunsuri care să pară foarte istețe), dar realitatea e că săptămâna asta (și nu numai asta), am început cu ceva mult mai simplu.
M-am trezit spunându-mi într-o dimineață ce viață plictisitoare am.
Scriu destul de mult pe blog, dar cred că nu am mai scris ceva real de multă vreme. Real, care să nu fie scris pentru Google, să nu fie scris pentru a fi informativ, să nu fie bullshit. Foarte puțini oameni mai scriu așa.
Când mă întorc acasă după câteva luni pe drumuri mi se pare că am o viață plictisitoare.
În același timp, nimic din alegerile altor oameni — mai convenționale, mai sigure, pe cărări deja încercate de generații — nu mă atrage. Ritualurile altora nu îmi activează nimic.
Așa că trebuie să mă uit cu multă atenție la fiecare alegere mică, la fiecare gând mărunt, la fiecare gest făcut sau nefăcut, ca să găsesc un fel de ancoră pentru sensul statului acasă.
Problema mea acum e că trebuie să reconciliez două lumi.
Una în care trăiesc un vis și una în care trăiesc în realitate.
Aș putea spune fără modestie că am văzut deja jumătate de planetă, dar când sunt în București nu merg nici măcar în oraș. Bucureștiul ca experiență urbană nu prea mai are multe de oferit în termeni de noutate sau stimul.
Alegerile departe de casă nu mai funcționează acasă. Ritmul de acolo nu mai merge aici. Ceea ce e în mișcare e static și ce era static se mișcă prea mult.
Cum pot să trăiesc zilele în care nu se întâmplă nimic?
Începusem să scriu răspunsul și m-am trezit făcând o listă, ca în articolele motivaționale. Am șters-o și am luat-o de la capăt.
Realitatea e că nu există o rețetă. Eu trăiesc între două lumi, dar uite că în una dintre ele e mult mai complicat de trăit (și nu e aceea cu riscuri mai mari).
Mâine probabil mă voi trezi cu aceeași întrebare. Sau cu alta.
