Un stat nu poate pretinde că
este social dacă tocmai oamenii care depind în întregime de el
ajung victimele propriilor sale instituții.
Cazul de la Bihor nu este doar încă o tragedie administrativă.
Este un test constituțional pe care statul român l-a picat. Nu este
primul. Mai rău este că nu va fi nici ultimul. Întrebarea nu mai
este cine a greșit într-o direcție, într-un minister sau într-un
județ? Întrebarea devine mult mai incomodă – ce
fel de stat am construit în ultimii treizeci și cinci de ani?
Azil ilegal descoperit în Bihor FOTO DIICOT
România se
definește pe sine, prin articolul 1 alineatul (3) din Constituție,
ca stat de drept, democratic și social. Nu este o formulare
decorativă. Ea reprezintă un contract politic fundamental. Statul
nu există doar pentru a colecta taxe, pentru a apăra frontiere sau
pentru a organiza alegeri. El există pentru a proteja cetățeanul,
mai ales atunci când acesta nu se mai poate proteja singur.
Dacă
acceptăm această premisă, prima concluzie apare aproape
inevitabil. Când oameni vulnerabili ajung victime ale propriului
sistem de protecție socială, nu asistăm la un accident
administrativ. Asistăm la încălcarea unuia dintre principiile
fondatoare ale statului român. Această concluzie devine, la rândul
ei, o nouă premisă. Dacă statul social a eșuat, întrebarea care
se pune nu mai este cine a greșit într-un anumit județ, într-o
anumită instituție sau într-un anumit mandat. Întrebarea logică
și îngrijorătoare este – de ce sistemul permite ca astfel de
eșecuri să se repete?
Răspunsul
conduce inevitabil către arhitectura instituțională. Nicio
instituție nu funcționează doar prin bunăvoința oamenilor care o
conduc. Instituțiile funcționează atunci când există un
echilibru între competențe și, mai ales, mecanisme permanente de
verificare. În orice democrație matură, puterea este împărțită
tocmai pentru că nimeni nu trebuie lăsat fără control. Acesta
este principiul cunoscut sub numele de checks
and balances.
El nu aparține exclusiv relației dintre Parlament, Guvern și
Justiție. El reprezintă o filozofie de organizare a întregului
stat. Orice instituție trebuie să fie supravegheată de o alta.
Orice decizie trebuie verificată. Orice abuz trebuie să poată fi
descoperit înainte de a produce victime.
Dar există o
condiție fără de care niciun mecanism de control nu poate
funcționa – autoritatea instituțională.
Autoritatea nu înseamnă forță. Înseamnă competență
recunoscută și legitimitate. Ea se construiește în timp prin
profesionalism, predictibilitate și responsabilitate. În România,
exact această autoritate s-a erodat lent, aproape fără să
observăm. În ultimele trei decenii, partidele nu au ocupat doar
funcțiile politice. Au colonizat treptat administrația. Odată cu
fiecare schimbare de guvern au coborât tot mai adânc în
instituții, înlocuind competența cu fidelitatea și experiența cu
apartenența de partid. Fiecare generație de politicieni mai puțin
pregătită și-a adus propria generație de funcționari și
conducători și mai puțin pregătiți, într-un proces aproape
ireversibil de selecție negativă.
Când autoritatea
profesională este înlocuită de autoritatea politică, controlul
încetează să mai fie control. Devine un ritual administrativ.
Instituțiile nu se mai verifică unele pe altele. Ajung să se
protejeze reciproc, pentru că depind de aceeași sursă de putere.
Dacă acceptăm această premisă, apare o nouă concluzie. Drama de
la Bihor nu este rezultatul lipsei unei instituții. România are
ministere, direcții județene, consilii județene, prefecturi,
agenții de control, inspectori, Curte de Conturi, Avocatul
Poporului, procurori și instanțe. Prin urmare instituțiile nu ne
lipsesc, lipsește controlul real dintre ele. Această concluzie
conduce către întrebarea esențială – Cum s-a ajuns aici?
Există însă
un criteriu și mai simplu prin care poate fi judecat orice stat. În
teoria sistemelor, supraviețuirea unei organizații nu depinde doar
de dimensiunea ei. Depinde de capacitatea de a primi feedback și de
a se autoregla. Exact această capacitate pare să fi fost pierdută
de statul român.
Orice sistem autentic produce feedback. Fără
feedback nu există învățare. Fără învățare nu există
adaptare. Iar fără adaptare nu mai există sistem, există doar
rutină birocratică. Orice
organizație sănătoasă detectează propriile erori și încearcă
să le corecteze înainte ca acestea să devină tragedii. Din
această perspectivă – statul român mai funcționează, cu
adevărat, ca un sistem? Un sistem învață din propriile greșeli.
Statul român pare doar să le contabilizeze. După fiecare tragedie
se schimbă oameni, se înființează comisii, se redactează
rapoarte și se promit reforme. Dar mecanismul care a produs tragedia
rămâne aproape intact. Asta înseamnă că mecanismul de feedback
nu mai funcționează. Dacă un organism nu mai poate răspunde la
propriile leziuni, medicina îl numește insuficiență de organ. În
administrație, același fenomen poartă numele de eșec
instituțional.
Răspunsul nu
ține de administrație. Ține de politică. În ultimii treizeci de
ani, partidele nu au construit instituțiile pentru a servi
societatea. Le-au construit pentru a-și administra propria putere.
Fiecare guvernare a schimbat conduceri, a modificat organigrame, a
creat noi agenții, a mutat competențe și a numit oameni loiali. În
schimb, foarte puțină energie a fost investită în consolidarea
mecanismelor prin care instituțiile să se controleze reciproc. De
ce?
Pentru că un
control autentic produce costuri politice. O instituție care-o
verifică serios pe alta descoperă fraude, incompetență sau rețele
clientelare. Iar acestea ating inevitabil interesele partidului aflat
la putere. Din acest punct, concluzia devine aproape inevitabilă.
Statul român nu a eliminat controlul pentru că l-a considerat
inutil. L-a slăbit pentru că îl considera periculos pentru propria
stabilitate politică. Această concluzie explică mult mai multe
decât cazul Bihor, fiindcă Bihorul nu este o excepție. El aparține
unei succesiuni de avertismente pe care statul român le-a primit și
din care nu a învățat aproape nimic. După incendiul de la
Colectiv am vorbit despre corupția care ucide. Au urmat incendiile
din spitale și am descoperit că nici sistemul sanitar nu reușise
să-și corecteze vulnerabilitățile. După intervenția violentă
din 10 august, dezbaterea despre responsabilitatea instituțiilor de
forță s-a stins fără o reformă profundă.
Azilele groazei au
arătat că instituții diferite inspectaseră aceleași centre fără
să vadă ceea ce era evident. Cazurile femeilor ucise după ce au
cerut protecția statului au demonstrat că, uneori, între emiterea
unui ordin de protecție și aplicarea lui există un gol în care
viața omului rămâne fără apărare. În sănătate, numeroase
acuzații de malpraxis au alimentat percepția că mecanismele
profesionale de răspundere reacționează prea lent sau insuficient
pentru a restabili încrederea publică. În justiție, prescrierea
unor cauze importante de corupție a alimentat sentimentul că timpul
poate deveni un aliat al impunității. Privite separat, toate
acestea par crize diferite. Privite împreună, ele descriu aceeași
maladie instituțională. În toate aceste cazuri, nu tragedia este
elementul comun. Elementul comun este indiferența statului. Un
sistem care nu învață din propriile greșeli încetează să mai
fie un sistem. Devine o colecție de instituții care coexistă, dar
nu se corectează reciproc.
Dacă
instituțiile sunt proiectate în primul rând pentru conservarea
puterii politice, atunci cetățeanul încetează să mai fie
beneficiarul principal al statului. El devine finanțatorul lui.
Cetățeanul plătește taxe. Companiile private plătesc taxe.
Economia produce resurse. Dar contraprestația oferită de stat
devine din ce în ce mai fragilă. Educația produce rezultate
mediocre. Sănătatea funcționează adesea prin sacrificiul personal
al profesioniștilor, nu prin eficiența sistemului. Asistența
socială ajunge să-și abandoneze beneficiarii. Infrastructura se
dezvoltă mai lent decât contribuțiile colectate. În schimb,
mecanismele prin care puterea se reproduce rămân surprinzător de
eficiente.
Statul român nu
este slab. El este selectiv. Funcționează foarte bine atunci când
trebuie să colecteze taxe. Funcționează foarte bine atunci când
trebuie să organizeze alegeri. Funcționează foarte bine atunci
când trebuie să-și recompenseze propriul aparat. Dar funcționează
din ce în ce mai slab atunci când trebuie să ofere protecție,
prevenție și servicii publice. Această selecție spune foarte mult
despre prioritățile sale reale.
În teorie, statul există pentru a
servi cetățeanul. În practică, funcționarea lui pare orientată
tot mai mult spre conservarea propriei structuri de putere. Un
stat social nu poate funcționa fără control reciproc între
instituții. De aici
decurge poate cea mai incomodă concluzie a ultimelor trei decenii.
Problema României nu este una de resurse, de competență
administrativă sau de capacitate financiară. Este o problemă de
arhitectură instituțională. Când instituțiile sunt proiectate
să-și conserve echilibrul politic înainte de a-și îndeplini
misiunea publică, eșecul încetează să mai fie o excepție.
Devine o consecință firească.
Un stat de drept
nu poate funcționa fără responsabilitate. O democrație nu poate
funcționa atunci când verificarea este înlocuită cu loialitatea
politică. Iar cazul de la Bihor demonstrează exact acest lucru. Nu
că au lipsit legile. Nu că au lipsit instituțiile. Nu că au
lipsit funcționarii. A lipsit ceea ce ține împreună orice stat
modern – obligația fiecărei instituții de a răspunde în fața
alteia și, în ultimă instanță, în fața cetățeanului.
Poate că cea mai
mare iluzie a ultimilor treizeci și cinci de ani este că am
confundat existența instituțiilor cu funcționarea statului. Am
construit ministere, agenții, autorități, direcții și
inspectorate și am crezut că simpla lor existență produce ordine.
În realitate, statul nu este suma instituțiilor sale. Statul este
relația dintre ele. Iar această relație se numește
responsabilitate reciprocă. În clipa în care instituțiile au
încetat să se controleze și au început să se protejeze unele pe
altele, contractul constituțional dintre stat și cetățean s-a
destrămat.
Cine răspunde
pentru faptul că, după trei decenii de reforme succesive, am
construit un stat care știe să-și conserve puterea mai bine decât
știe să-și protejeze cetățenii? Pentru că acolo unde
mecanismele de echilibru și control dispar, tragediile nu mai sunt
excepții. Ele devin consecințe previzibile ale felului în care
statul însuși a ales să se organizeze.
Statul social nu moare atunci când
nu mai are bani. Moare atunci când încetează să se mai corecteze
pe sine. Din acel moment, fiecare tragedie încetează să fie un
accident și devine consecința previzibilă a unei arhitecturi
instituționale construite să se conserve pe ea însăși, nu să-și
protejeze cetățenii.
