Vacanța de vară
înseamnă mai mult timp liber, dar și mai multe ore petrecute de copii în fața
telefonului, tabletei sau consolei. De ce ajung ecranele atât de atractive în
această perioadă, cum pot părinții să stabilească limite fără scandaluri
zilnice și care sunt semnele că tehnologia începe să afecteze dezvoltarea
copilului? Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar
asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, explică într-un
interviu pentru „Weekend Adevărul“ cum poate fi construit un echilibru sănătos
între tehnologie și viața reală.
Gabriela Marc, psiholog clinician principal . FOTO: Arhiva personală
„Weekend Adevărul“: De ce preferă copiii tehnologia în defavoarea
jocurilor în aer liber?
Gabriela Marc: Niciun copil nu se naște dependent de
tehnologie. Copiii se nasc programați pentru relație, joacă, explorare și
conectare. Atunci când un ecran începe să ocupe un loc atât de important în
viața lor, comportamentul nu este problema în sine. El vorbește despre o nevoie
care și-a găsit acolo o cale rapidă de a fi împlinită. Platformele digitale
oferă ceea ce creierul aflat în dezvoltare caută în mod natural: noutate,
stimulare, apartenență și recompensă imediată. În vacanță, când rutina dispare,
părinții continuă adesea să lucreze, prietenii nu mai sunt disponibili zilnic,
iar copilul rămâne cu multe spații goale pe care încă nu știe să le umple
singur. Ecranul începe atunci să organizeze timpul, emoțiile și chiar
sentimentul de apartenență. Devine un refugiu și, uneori, un companion de
substituție.
Din perspectiva
psihologiei dezvoltării, problema nu este că un copil găsește o strategie care
îl ajută să se liniștească. Problema apare atunci când această strategie începe
să înlocuiască experiențele de care creierul are nevoie pentru a se maturiza.
Exact cum se întâmplă în traumă, unde un mecanism care cândva a protejat
persoana ajunge, în timp, să îi limiteze libertatea, și ecranul poate deveni un
substitut care calmează pe termen scurt, dar împiedică dezvoltarea pe termen
lung. Creierul copilului are nevoie
să exerseze plictiseala, creativitatea, frustrarea, răbdarea și capacitatea de
a găsi singur soluții. Aceste funcții nu apar pentru că îi vorbim despre ele,
ci pentru că sunt trăite. Autonomia nu se dezvoltă prin explicații, ci prin
experiențe repetate. Atunci când fiecare moment de disconfort este rezolvat
instantaneu printr-un ecran, copilul pierde tocmai exercițiul din care se
construiesc aceste resurse interioare. Așadar, întrebarea este cum facem viața reală suficient de bogată,
suficient de relațională și suficient de vie încât copilul să nu mai simtă
nevoia să se refugieze în cea virtuală.
Limite și acceptare
Cum pot părinții să
stabilească limite clare pentru timpul petrecut cu un device fără ca fiecare zi să se
transforme într-un conflict?
Limitele nu sunt primul
pas, ci relația. Copiii
acceptă mult mai ușor direcția unui adult atunci când se simt în siguranță în
relație cu el. Dacă singurele momente în care părintele intervine sunt cele în
care trebuie oprit ecranul, copilul va ajunge foarte repede să perceapă
telefonul ca pe aliatul lui, iar părintele ca pe persoana care îi ia singurul
lucru plăcut din zi. Din acest motiv,
limita funcționează doar atunci când este așezată pe un fundament de conectare.
Un copil care se simte văzut, ascultat și important cooperează mult mai ușor
decât unul care simte că este controlat.
În
același timp, limitele sănătoase nu se construiesc prin rigiditate, ci prin
coerență. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de părinți
previzibili. Sistemul lor nervos se dezvoltă într-un mediu pe care îl poate
anticipa. Atunci când regula există astăzi, dispare mâine și reapare peste trei
zile, în funcție de oboseala adultului sau de câtă vinovăție simte că nu
petrece suficient timp cu copilul, limita își pierde valoarea și apare
negocierea continuă. Un „nu“ spus cu
calm și consecvență oferă mai multă siguranță decât zece explicații diferite.
Uneori, limita eficientă sună foarte simplu: „Acum închidem. Știu că nu îți
place. Poți să fii supărat. Eu rămân aici cu tine“. În acel moment, copilul nu
învață doar că există o regulă. Învață că emoțiile lui sunt acceptate, chiar
dacă limita rămâne.
Care sunt cele mai
frecvente greșeli pe care le fac părinții atunci când încearcă să reducă timpul
petrecut de copii în fața ecranelor?
Cred că una dintre cele
mai mari greșeli este să încercăm să schimbăm comportamentul fără să înțelegem
funcția pe care acel comportament o are pentru copil. În psihologie știm că orice comportament care persistă îndeplinește
o nevoie. Dacă ecranul îl liniștește, îl ajută să nu se simtă singur, îi oferă
apartenență sau îl scapă de plictiseală, simpla interdicție nu rezolvă problema, doar îi ia strategia prin care
încerca să se regleze. Un copil rămas
fără strategie, dar cu aceeași nevoie, nu devine automat mai cooperant, devine doar mai copleșit.
O altă
greșeală este să oferim soluții înainte de conectare. Îi spunem să citească, să
iasă afară, să se joace, fără să ne întrebăm dacă are resursele emoționale
necesare pentru a face această tranziție. Copiii nu cooperează pentru că au
înțeles logic regula. Cooperează atunci când sistemul lor nervos se simte în
siguranță. Mai există și greșeala pe care o facem aproape fără să ne dăm seama:
lipsa de coerență. Nu putem vorbi
despre limite sănătoase dacă propriul nostru telefon întrerupe fiecare
conversație, fiecare masă și fiecare moment de liniște din familie. Nu putem
cere copilului să fie prezent dacă noi suntem permanent absenți emoțional,
chiar fiind în aceeași încăpere. Copiii
învață mult mai puțin din regulile pe care le aud și mult mai mult din viața pe
care o observă.
Copiii, între tehnologie și analog. FOTO: Adevărul
Este recomandat ca
regulile privind utilizarea ecranelor să fie negociate împreună cu copilul sau
impuse de părinți, în funcție de vârstă?
Cred că răspunsul este
mai nuanțat decât un simplu „da“ sau „nu“. Copiii mici nu au încă maturitatea
neurologică necesară pentru a decide singuri cât le face bine și când este
suficient. În această etapă, părintele oferă structura. Nu pentru că este
autoritar, ci pentru că împrumută copilului funcțiile de autoreglare pe care
acesta încă le dezvoltă. Pe măsură ce
copilul crește, regulile pot deveni tot mai mult rezultatul unui dialog. Implicarea
lui în construirea lor îi dezvoltă responsabilitatea și autonomia. Există însă
o diferență importantă între a asculta opinia copilului și a-i transfera
responsabilitatea deciziilor pe care încă nu le poate duce. Părintele nu pierde
conducerea relației atunci când ascultă. O întărește. Copiii au nevoie să simtă
că vocea lor contează și, în același timp, că există un adult suficient de
matur încât să ia deciziile dificile atunci când este nevoie.
Cum își pot da seama
părinții că folosirea ecranelor a depășit limita normală și începe să afecteze
dezvoltarea sau starea emoțională a copilului?
De foarte multe ori,
problema nu se vede în numărul de ore petrecute în fața unui ecran, ci în ceea
ce începe să dispară din viața copilului. Tehnologia
devine îngrijorătoare atunci când începe să înlocuiască experiențe esențiale
pentru dezvoltare: joaca liberă, mișcarea, relațiile, creativitatea, toleranța
la frustrare, somnul sau simpla capacitate de a sta cu propriile gânduri. Un semnal important este momentul în care
copilul nu mai poate tolera aproape deloc lipsa stimulării digitale. Se
plictisește imediat, devine iritabil când ecranul este oprit, nu mai găsește
bucurie în activități care altădată îi plăceau și pare că are permanent nevoie
de ceva care să îi capteze atenția. Întrebarea pe care îi invit adesea pe
părinți să și-o pună nu este doar: „Cât stă pe telefon?“, ci „Ce nu mai poate
face fără telefon?“. Poate să stea zece minute fără să simtă nevoia unei
stimulări? Poate să își creeze singur un joc? Poate să suporte frustrarea fără
să caute imediat o distragere? Autoreglarea se construiește tocmai în acele
momente mici de disconfort. Dacă fiecare gol este umplut instantaneu de un
ecran, copilul pierde oportunitatea de a descoperi că are în interior resurse
pe care încă nu le cunoaște.
Puterea exemplului
Există alternative
eficiente pentru a-i determina pe copii să lase de bunăvoie telefonul sau
tableta și să se implice în alte activități?
Cred că întrebarea
conține deja un răspuns important. Nu îi putem determina. Îi putem invita.
Copiii lasă greu un lucru care răspunde unei nevoi reale dacă alternativa nu
răspunde aceleiași nevoi. De aceea, simplul „Du-te și joacă-te!“ funcționează
foarte rar. Joaca adevărată nu apare
la comandă. Ea apare atunci când copilul se simte suficient de în siguranță
încât să își lase imaginația să lucreze. Cele mai valoroase alternative sunt
cele care îl implică și emoțional, nu doar comportamental. Gătitul împreună,
construirea unui cort în sufragerie, o plimbare fără grabă, o excursie în
pădure, grădinăritul, jocurile cu apă, mersul cu bicicleta sau chiar implicarea
în activitățile zilnice ale adulților îi oferă copilului ceva ce tehnologia nu
poate oferi pe deplin: sentimentul că este important pentru cineva. În dezvoltarea unui copil, relația este
întotdeauna mai puternică decât distragerea atenției. De multe ori, copilul nu
are nevoie de o activitate mai spectaculoasă decât tableta. Are nevoie de un
adult care să intre pentru câteva minute în lumea lui.
Cât de important este
exemplul părinților atunci când vine vorba despre relația copiilor cu
tehnologia?
Este probabil unul dintre
cele mai importante lucruri. Copiii nu cresc ascultând ceea ce le spunem. Cresc
privind felul în care trăim, prin modelul oferit de adult. Nu putem vorbi
despre limite sănătoase dacă propriul nostru telefon întrerupe fiecare conversație,
fiecare masă și fiecare moment de liniște din familie. Nu putem cere copilului
să fie prezent dacă noi suntem permanent distrași de notificări. Coerența
reprezintă una dintre cele mai puternice forme de siguranță pentru sistemul
nervos al copilului. Nu perfecțiunea contează. Copiii nu au nevoie de părinți
care nu greșesc niciodată. Au nevoie de adulți ale căror comportamente confirmă
ceea ce spun, de adulți asumați și autentici. Dacă vrem ca un copil să
înțeleagă că relațiile sunt mai importante decât ecranele, atunci el trebuie să
simtă acest lucru în fiecare zi, inclusiv în relația cu noi. Pentru un copil, nimic nu transmite mai
clar că este valoros decât experiența de a vedea cum părintele își pune
telefonul deoparte și îi oferă întreaga atenție.
Este în regulă ca
părinții să folosească ecranele ca recompensă sau ca pedeapsă? Ce efecte poate
avea această strategie pe termen lung?
Pe termen scurt poate
părea eficientă. Pe termen lung însă, riscăm să transformăm exact ceea ce vrem
să limităm în cel mai valoros lucru din viața copilului. În momentul în care
ecranul devine recompensa supremă, iar lipsa lui cea mai mare pedeapsă, îi
creștem automat valoarea emoțională. Copilul nu va învăța autoreglare. Va
învăța că liniștea, bucuria și confortul se găsesc într-un obiect. Mai târziu,
există riscul să caute același mecanism și în alte forme de consum. În fond, dezvoltarea emoțională presupune
să descoperim că putem tolera disconfortul fără să avem nevoie permanent de
ceva din exterior care să îl anestezieze.
Apartenența dincolo de ecran
Cum ar trebui
gestionate situațiile în care copilul spune că „toți prietenii mei stau pe
telefon“ și se teme că va rămâne pe dinafară?
Aici nu vorbim doar
despre ecrane, vorbim despre apartenență. Pentru un copil sau un adolescent,
teama de a rămâne în afara grupului activează una dintre cele mai puternice
nevoi umane. Dacă răspundem doar cu „Nu mă interesează ce fac ceilalți“, riscăm
să ratăm exact ceea ce copilul încearcă să ne spună. Mai întâi are nevoie să se
simtă înțeles. Să audă: „Îmi dau seama că îți este teamă să
nu pierzi legătura cu prietenii tăi“. Abia
după aceea putem construi împreună limite realiste. Uneori este util să
diferențiem timpul petrecut pentru conectare socială de consumul pasiv de
conținut. Alteori este mai important să îi oferim copilului contexte reale de
apartenență: prieteni care vin acasă, excursii, tabere, sport, jocuri,
activități în care să simtă că locul lui există și în lumea reală, nu doar în
cea digitală. Niciun copil nu are nevoie doar de internet, are nevoie să simtă
că aparține.
Cum poate arăta un
echilibru sănătos între tehnologie, joacă, mișcare și odihnă în timpul vacanței
de vară, fără reguli imposibil de respectat?
Cred că un echilibru
sănătos nu înseamnă un program perfect și nici reguli imposibil de urmat.
Înseamnă o copilărie în care tehnologia are un loc, fără să ocupe locul
central. Asta poate însemna timp pentru joacă liberă, pentru mișcare, pentru
relații, pentru odihnă și, bineînțeles, și pentru ecrane. Diferența este că
acestea nu mai devin soluția pentru orice gol interior, ele devin o parte
firească dintr-o viață bogată în experiențe. Copiii tolerează mult mai bine limitele atunci când ritmul zilei
este previzibil. Nu au nevoie de rutine rigide, au nevoie de câteva repere
constante care le oferă siguranță. Coerența este unul dintre cele mai
importante daruri pe care un părinte le poate oferi, pentru că sistemul nervos
al copilului se dezvoltă într-o lume pe care o poate anticipa.
Adevărata provocare a părinților nu este
să câștige lupta cu ecranele, ci să nu piardă relația. Copiii nu își vor aminti
peste 20 de ani câte minute au avut voie pe tabletă într-o zi de vacanță, își
vor aminti cine s-a întins lângă ei pe iarbă privind norii, cine le-a ascultat
întrebările fără să se grăbească, cine le-a oferit sentimentul că sunt mai
importanți decât orice notificare. Dezvoltarea unui copil nu se construiește în
jurul regulilor, se construiește în jurul relațiilor. Iar atunci când relația
devine locul în care copilul găsește siguranță, apartenență și bucuria de a fi
văzut, tehnologia își recapătă locul firesc: acela de instrument, nu de
refugiu. Cea mai mare provocare a
vremurilor noastre este să creștem copii care nu au nevoie să fugă în
tehnologie pentru a găsi ceea ce ar fi trebuit să descopere în lumea reală –
bucuria de a crea, libertatea de a explora, liniștea de a fi cu ei înșiși și
siguranța că sunt iubiți fără să concureze cu niciun ecran. În cele din urmă,
cea mai puternică alternativă la un algoritm rămâne o relație în care copilul
se simte văzut, înțeles și iubit. Acolo începe adevărata dezvoltare și tot
acolo se construiește reziliența care îl va însoți întreaga viață.
