Minciuna este unul dintre cele mai frecvente motive de conflict într-o relație, însă nu toate neadevărurile au aceeași semnificație. Un nou studiu publicat în Journal of Social and Personal Relationships arată că oamenii ascund adevărul din motive foarte diferite, iar acestea spun adesea mai multe despre sănătatea relației decât minciuna în sine. Cum îți dai seama când ascunderea adevărului este un semn de teamă și nesiguranță și când indică un comportament toxic?
De ce mint oamenii în relații? Sursă foto: Shutterstock
Pentru a răspunde la această întrebare, cercetătorii Tim Cole și Kellie Stonebrook au analizat motivele pentru care oamenii aleg să își mintă partenerii. Ei au identificat șapte motive principale: de la evitarea conflictelor și protejarea sentimentelor partenerului până la ascunderea unor greșeli, păstrarea vieții private, căutarea atenției, evitarea intimității sexuale sau intenția de a provoca suferință. Analizând răspunsurile participanților, autorii au observat că aceste motive se grupează în trei tipare distincte de comportament.
Cel mai numeros grup, reprezentând aproape jumătate dintre participanți (48%), este format din persoanele pe care cercetătorii le-au numit „Strategic Soothers”. Acestea folosesc minciuna mai ales pentru a evita conflictele și a menține armonia în relație.
„Două persoane pot spune exact aceeași minciună din motive complet diferite, iar aceste motive ne spun foarte multe despre sănătatea relației”, explică Tim Cole.
Persoanele din această categorie au raportat un nivel moderat de satisfacție în relație și un stil de atașament nesigur față de partenerii transparenți, însă fără trăsături asociate personalităților manipulative. „Un aspect important este că persoanele care mint pentru a-și proteja relația nu trebuie privite ca dovada că minciuna funcționează. Deși urmăresc să păstreze armonia, ele sunt mai puțin satisfăcute de relația lor decât partenerii care aleg să fie transparenți. Minciuna poate reduce temporar conflictele, dar nu elimină costurile emoționale asociate nesiguranței din relație”, spune Tim Cole.
Partenerii care aleg să fie transparenți au cele mai satisfăcătoare relații
La polul opus se află „Transparent Partners”, categoria care reprezintă 38% dintre participanți. Membrii acestui grup au declarat că apelează foarte rar la minciună și au raportat cel mai ridicat nivel de satisfacție în relație.
„Partenerii transparenți recurg foarte rar la înșelare, au un stil de atașament sigur și declară cele mai satisfăcătoare relații. Pentru ei, sinceritatea pare să fie strategia implicită prin care gestionează apropierea și intimitatea”, explică autorii studiului.
Psihoterapeutul sistemic Denisa Zdrobiș explică faptul că, în terapie, accentul nu cade doar pe existența unei minciuni, ci pe contextul în care aceasta apare.
„Întrebarea cea mai importantă nu este doar «De ce a mințit?», ci și «Ce se întâmplă între noi astfel încât adevărul a devenit mai greu de spus decât minciuna?»,” declară ea pentru „Adevărul”.
Greșeala din CV care te poate scoate din cursa pentru angajare în doar câteva secunde
Aceasta subliniază că relațiile în care sinceritatea este posibilă sunt cele în care partenerii se simt în siguranță unul cu celălalt.
„În terapia sistemică vorbim adesea despre siguranța relațională: acel climat în care vulnerabilitatea este posibilă, iar sinceritatea nu este întâmpinată cu umilire, dispreț sau amenințări. În astfel de relații, adevărul devine mai ușor de spus chiar și atunci când este incomod”, consideră specialista.
Când minciuna devine un instrument de manipulare
Cel mai redus grup, aproximativ 14% dintre participanți, a fost numit de cercetători „Antagonistic Strategists”. Spre deosebire de persoanele care mint pentru a evita conflictele, aceștia folosesc minciuna în aproape toate formele ei: pentru a atrage atenția, pentru a evita responsabilitatea, pentru a evita intimitatea sexuală sau chiar pentru a provoca suferință partenerului.
Participanții din această categorie au raportat cea mai scăzută satisfacție în relație și cea mai mare frecvență a comportamentelor înșelătoare. În același timp, au obținut scoruri ridicate la trăsături precum narcisismul, machiavelismul, psihopatia și sadismul cotidian.
„Ceea ce ne-a surprins cel mai mult a fost cât de clar s-au separat cele trei profiluri. Ne așteptam la granițe mult mai neclare, însă diferențele au fost foarte mari. De asemenea, am observat că persoanele care mint pentru a evita conflictele și cele care manipulează aveau niveluri similare de nesiguranță în atașament. Diferența era făcută de trăsăturile antagonice de personalitate, precum narcisismul, psihopatia și sadismul. Stilul de atașament nesigur nu explică minciuna”, afirmă Tim Cole.
Denisa Zdrobiș atrage atenția că, în astfel de situații, problema nu mai este frica de conflict: „În practica terapeutică, acest tipar poate include infidelități repetate, secrete financiare importante, ascunderea unor dependențe sau încercări constante de a denatura realitatea trăită de partener. Uneori poate apărea și fenomenul cunoscut drept gaslighting, prin care o persoană încearcă să îl facă pe celălalt să se îndoiască de propriile percepții și amintiri.”
Psihoterapeutul spune că diferența dintre cele două tipare apare mai ales după ce minciuna este descoperită.
„Un partener care minte din teamă poate, într-un spațiu sigur, să își recunoască vulnerabilitatea, să își asume responsabilitatea și să exploreze de ce i-a fost atât de greu să spună adevărul. În schimb, atunci când minciuna este folosită constant pentru control, avantaj personal sau manipulare, persoana tinde să își justifice comportamentul, să mute responsabilitatea asupra celuilalt sau să minimalizeze impactul faptelor sale. Diferența nu este dată doar de conținutul minciunii, ci și de ceea ce se întâmplă după ce aceasta este descoperită”, subliniază Denisa Zdrobiș.
Așadar, atunci când vine vorba despre relațiile de cuplu, întrebarea esențială nu este dacă cineva a mințit, ci de ce a făcut-o. În multe cazuri, motivul din spatele minciunii spune mai multe despre starea relației decât neadevărul în sine și poate face diferența dintre o problemă care poate fi reparată și un tipar de manipulare care necesită limite ferme și, uneori, intervenție terapeutică.
