Într-o societate în care modelele de parenting sunt tot mai numeroase, iar provocările cresc de la o generație la alta, mulți părinți se întreabă cum pot găsi echilibrul. Despre cele mai frecvente greșeli în educația copiilor și importanța limitelor vorbește un special în psihiatrie pediatrică.
Disponibilitatea părinților este esențială FOTO pixabay
Lumea se află într-o continuă schimbare, iar educația copiilor reprezintă una dintre cele mai mari provocări ale societății contemporane. Ritmul accelerat al dezvoltării tehnologice și transformările sociale au schimbat profund copilăria și relația dintre părinți și copii.
Ecranele captează tot mai mult atenția celor mici, iar rețelele sociale au adus forme noi de bullying, în special în mediul online, unde agresiunile sunt mai subtile, mai greu de identificat și pot avea efecte devastatoare asupra dezvoltării emoționale. În același timp, copiii își creează adevărate lumi virtuale, la care mulți părinți nu mai au acces din cauza diferențelor dintre generații.
Pe de altă parte, societatea modernă îi obligă pe mulți adulți să muncească tot mai mult. Goana după un nivel de trai mai ridicat și presiunea financiară reduc timpul petrecut împreună, iar comunicarea dintre părinți și copii devine tot mai săracă.
La toate acestea se adaugă presiunea performanței școlare, modelele sociale promovate în mediul online și avalanșa de teorii despre parenting. Unii părinți devin hiperprotectivi, alții păstrează modele educaționale depășite, iar unii, pur și simplu, nu mai reușesc să fie implicați suficient în viața copiilor lor. În multe familii lipsește și sprijinul bunicilor, fie din motive obiective, fie ca efect al schimbărilor sociale din ultimele decenii.
Cum pot părinții să găsească echilibrul într-o lume pentru care încă nu există un „manual de utilizare”? Ne spune Laura Jijie, medic primar psihiatru pediatric, cu o vastă experiență în practica medicală și coordonator al Compartimentului de Psihiatrie Pediatrică din cadrul Spitalului Județean de Urgență „Mavromati” Botoșani.
„Răsfățul nu este o boală, ci consecința unui stil parental”
Adevărul: Mulți părinți confundă răsfățul cu o problemă psihică. Cum faceți diferența?
Laura Jijie: Răsfățul nu este o boală. De foarte multe ori, însă, un copil răsfățat este etichetat pe nedrept ca având o problemă psihică. În realitate, răsfățul reprezintă, de cele mai multe ori, rezultatul interacțiunii dintre temperamentul copilului și stilul parental.
Trebuie să ținem cont și de vârsta copilului. La vârste mici apar acele crize de afect, pe care noi le numim tantrumuri. Atunci când un copil își dorește ceva, începe să plângă, să țipe, să urle sau să se trântească pe jos. Dacă părintele îi îndeplinește imediat dorința, copilul învață că trebuie să insiste prin acel comportament agresiv pentru a obține ceea ce își dorește.
În astfel de situații, nu vorbim despre o problemă de sănătate mintală a copilului, ci despre o atitudine parentală inadecvată și inconsecventă.
Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții?
Atunci când discutăm despre stilurile parentale, observăm că foarte mulți părinți se învinovățesc. Nu trebuie să fie perfecți. Este suficient să înțeleagă nevoile copilului, să fie disponibili emoțional și, în același timp, să stabilească reguli clare și consecvente.
Copilul are nevoie de limite. El testează permanent limitele părintelui încă din copilăria mică și identifică foarte repede „veriga slabă” din familie, inclusiv atunci când intervine familia extinsă.
Consecvența este esențială. Dacă acasă stabilim o regulă, iar într-un magazin copilul începe să țipe și să se trântească pe jos pentru că își dorește o jucărie sau dulciuri, iar noi cedăm de rușinea celor din jur, copilul învață că exact acel comportament îi aduce rezultatul dorit.
De aceea, recomandarea noastră este ca toți membrii familiei să aibă aceeași atitudine educațională. Dacă mama este permisivă, iar tatăl autoritar, sau invers, copilul devine confuz și nu mai știe foarte clar ce îi este permis și ce nu.
Cel mai sănătos stil parental: reguli ferme și empatie
Există un model parental pe care specialiștii îl recomandă?
Vorbim despre stilul parental autoritar, adică acel stil în care părinții stabilesc limite clare și consecvente, iar încălcarea regulilor are consecințe. În același timp, părintele este disponibil emoțional și îi respectă copilului nevoia de autonomie.
De exemplu, îi putem spune: „Înțeleg că ești supărat pentru că nu te mai las să folosești telefonul, dar regula este că la ora 21.00 telefonul rămâne în bucătărie, la încărcat.”
Atunci când părintele rămâne consecvent, dar validează emoția copilului, acesta se dezvoltă cu o mai mare stabilitate emoțională și comportamentală. Este stilul parental pe care îl recomandăm cel mai frecvent.
Ce se întâmplă atunci când părinții sunt foarte autoritari?
Există și stilul parental dominant, în care regulile sunt impuse într-un mod rigid, fără ca părintele să fie atent la emoțiile copilului. Nu există empatie, iar uneori apar și etichete precum „ești leneș” sau „nu ești bun de nimic”.
Aceste mesaje pot avea consecințe importante. Pot favoriza apariția anxietății, depresiei, a unei imagini de sine negative, dar și dificultăți de relaționare sau comportamente agresive în colectivitate.
De ce nu înseamnă iubire să-i permiți copilului orice
Dar stilul permisiv este mai puțin nociv?
La polul opus se află stilul parental permisiv, în care copilul poate face aproape orice, pentru că părintele nu îi stabilește limite.
Problemele apar atunci când copilul intră într-un mediu în care există reguli, cum este școala. Va tolera foarte greu refuzul și autoritatea profesorilor și pot apărea dificultăți de integrare și de respectare a regulilor.
Le spun întotdeauna părinților că impunerea unor limite nu înseamnă că își iubesc copilul mai puțin. Îi putem spune foarte clar: „Eu te iubesc, dar nu sunt de acord cu acest comportament.”
Copilul are nevoie ca emoțiile sale să fie înțelese și validate, însă asta nu înseamnă că părintele trebuie să accepte orice comportament.
Există și părinți care, din prea multă grijă, ajung să le facă rău copiilor?
Există stilul parental hiperprotectiv. În momentul în care părintele face totul în locul copilului, nu-i permite să aibă inițiativă și îl protejează excesiv, vorbim despre un stil parental inadecvat.
Un astfel de copil poate crește cu numeroase temeri și va avea dificultăți în a se descurca singur, pentru că va simți permanent nevoia ca altcineva să rezolve problemele în locul lui. În timp, această dependență îi poate afecta imaginea de sine și încrederea în propriile capacități. Practic, îi este afectată autonomia personală și socială.
Este foarte important să-i lăsăm pe copii să greșească. Tocmai din propriile greșeli învață cel mai bine. Sigur, cu o condiție esențială: greșeala să nu fie însoțită de etichetări sau reproșuri umilitoare din partea părinților. Copiii nu se nasc fără emoții. Nu există copil care să nu plângă, să nu se supere sau să fie ascultător în permanență. Ei învață, treptat, să-și gestioneze emoțiile prin experiențele de viață.
Vor exista momente de frustrare și este firesc. Copilul trebuie să învețe să tolereze frustrarea, să aștepte și să înțeleagă că nu toate dorințele pot fi îndeplinite imediat. De asemenea, trebuie să învețe să-și controleze impulsurile și emoțiile negative. Acest lucru este posibil atunci când are alături părinți care îl ascultă, îi validează emoțiile și îl ajută să le înțeleagă.
Ce efecte are lipsa implicării părinților în viața copilului?
Există și stilul parental dezinteresat. Vorbim despre părintele care își lasă copilul să facă orice, nu pentru că îl răsfață, ci pentru că, pur și simplu, nu este implicat.
Copilul are nevoie de limite pentru a înțelege ce comportamente sunt acceptate în diferite situații. În același timp, are nevoie de sentimentul că se poate baza pe părinții săi atunci când are nevoie de ajutor sau de sprijin.
În cazul stilului parental dezinteresat, copilul poate avea dificultăți în dezvoltarea unor relații de atașament sănătoase. Pentru o dezvoltare armonioasă, copiii au nevoie de relații familiale solide, de reguli clare și de părinți prezenți în viața lor.
„Niciodată nu este prea târziu ca părintele să schimbe ceva”
Se mai poate interveni atunci când părinții realizează că au făcut greșeli?
Niciodată nu este prea târziu pentru a corecta un comportament sau un stil educațional. Schimbarea începe în momentul în care părintele conștientizează că și el trebuie să modifice ceva.
De foarte multe ori, intervenția noastră ca specialiști începe chiar cu educația părinților. Încercăm să identificăm unde apar greșelile în modul în care reacționează și comunică cu copilul.
Copilul funcționează ca o oglindă a comportamentului adulților. Dacă mama sau tatăl țipă frecvent, mesajul pe care îl transmite este că agresivitatea este o modalitate firească de a gestiona problemele.
Mai grav, copilul învață și reproduce același tip de reacție în relațiile cu ceilalți. În schimb, un adult poate spune: „Acum sunt foarte nervos. Te rog să-mi dai câteva minute să mă liniștesc, iar apoi vom discuta și vom găsi împreună o soluție” În felul acesta, părintele îi oferă copilului un model sănătos de gestionare a emoțiilor.
Cât de important este exemplul personal al părinților?
Degeaba îi cerem copilului să reducă timpul petrecut în fața ecranelor dacă noi stăm permanent cu telefonul în mână, pe calculator, pe rețelele sociale sau jucând diferite jocuri. Ce mesaj îi transmitem?
O nouă metodă de parenting, virală pe reţelele sociale. Cum schimbă FAFO regulile jocului
La fel se întâmplă și atunci când consumăm alcool sau fumăm în fața copilului. Copiii învață în primul rând prin observație și imitație. Rolul părinților nu se rezumă doar la a aduce pe lume un copil. Ei sunt responsabili și de educația lui și au un rol fundamental în dezvoltarea sănătății sale mintale. Nu este suficient să îi oferim hrană, haine și acces la educație. La fel de importante sunt timpul petrecut împreună, disponibilitatea emoțională și calitatea relației dintre părinte și copil.
Sunt suficiente condițiile materiale pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil?
Există familii care le oferă copiilor tot ceea ce își doresc din punct de vedere material, însă părinții sunt foarte ocupați și nu mai sunt disponibili emoțional.
Chiar și într-un astfel de „paradis material” pot apărea probleme serioase.Uneori, părinții muncesc foarte mult pentru a asigura un confort financiar superior, însă timpul petrecut cu copilul este de neînlocuit.
Poate fi vorba doar despre 20 sau 30 de minute pe zi, dar acele momente în care copilul simte că mama sau tata sunt cu adevărat prezenți, îl ascultă și îi acordă atenție exclusivă sunt esențiale. Nu doar pentru a-i face observații, pentru a-l certa sau pentru a-i da sarcini, ci pentru a petrece timp de calitate împreună.
Acest timp contribuie decisiv la dezvoltarea psiho-emoțională a copilului și a viitorului adolescent, care va ști că are în spate părinți pe care se poate baza și în care poate avea încredere.
Care sunt semnalele ce ar trebui să-i determine pe părinți să solicite ajutorul unui specialist?
În momentul în care comportamentele agresive, opoziționismul sau agitația persistă o perioadă mai lungă de timp, este important să cerem ajutor de specialitate.
Noi luăm întotdeauna în calcul mai multe criterii: intensitatea simptomelor, durata lor și mediile în care apar. Dacă un copil mai mare manifestă comportamente inadecvate atât în familie, cât și la școală sau în grupul de prieteni, iar acestea sunt însoțite și de alte simptome emoționale sau comportamentale, atunci este necesară o evaluare psihologică și psihiatrică.
Scopul acestei evaluări este de a stabili dacă este vorba despre dificultăți specifice unei anumite etape de dezvoltare sau despre existența unei tulburări emoționale ori de comportament care necesită intervenție de specialitate.
