„Ostași, vă ordon: treceți Prutul!” a fost faimosul ordin dat de generalul Ion Antonescu în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, marcând intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial. Scopul declarat a fost eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, pierdute cu un an în urmă.
Armata germană și română trec Prutul FOTO bundesarchiv.de
Vara anului 1940 a fost una dintre cele mai dezastruoase din istoria noastră națională. România Mare înceta să mai existe. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov, un tratat de neagresiune între ruși și nemți, URSS lua României Basarabia și Bucovina de Nord. Ulterior, în aceeași vară, Ungaria horthystă, sprijinită de Hitler, lua României Transilvania de Nord-Vest. Și, pentru ca umilința să fie completă, bulgarii, alți aliați ai Germaniei Naziste, îi lăsau pe români fără Cadrilater. În toamna lui 1940, România ciuntită, aproape fără apărare, primise poate una dintre cele mai dure palme ale istoriei sale naționale. Poate că, la nivel moral, lucrurile ar fi stat altfel dacă românii s-ar fi opus acestei mutilări cu arma-n mână. Cu siguranță, România ar fi fost dezmembrată, dar cu onoarea intactă.
„România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”, scria Ion Negoiţescu, un scriitor martor la pierderea Ardealului.
Totodată, în rândul militarilor, cedarea fără luptă a acestor teritorii a însemnat o umilinţă cruntă. „Se povestea că un ofiţer apăruse de curând la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-şi explice gestul, a răspuns: «Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am pişat pe ea când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena»”, scria agentul secret britanic Julian Amery, venit la Bucureşti în aceea perioadă. Anul următor, românii au avut ocazia revanșei. A fost una dintre cele mai „dulci” răzbunări din istoria românilor. Dar satisfacția de moment a fost scump plătită de români. În special, plătită cu 45 de ani de comunism și 800.000 de morți.
„Operațiunea Munchen”, prilejul unei revanșe mult așteptate
În toamna lui 1940, Carol al II-lea a fost forțat să abdice de pe tronul României. Era un rege compromis, „șeful” unei camarile acuzate că a sărăcit țara. Carol al II-lea a rămas în istoria românilor și ca monarhul care a pierdut România Mare. În locul său a fost încoronat, pentru a doua oară, fiul său, regele Mihai I. Evident, acesta avea să domnească sub oblăduirea mareșalului Ion Antonescu, un militar de carieră, erou al Primului Război Mondial. Evident, cel care conducea, de facto, România era Antonescu. Acesta s-a aruncat direct în brațele lui Hitler. Pe scurt, România a intrat fără să crâcnească în alianță cu Germania Nazistă, Italia fascistă și Japonia imperială, celebra Axă Berlin-Roma-Tokyo. Așa cum va mărturisi și Antonescu mai târziu, opțiunile României erau foarte reduse. De altfel, se pare că Germania Nazistă ar fi fost aproape singura șansă.
Și asta în contextul în care Hitler controla aproape întreaga Europă. Franța, aliatul tradițional al României, era ocupată, iar Marea Britanie era preocupată de propria supraviețuire. În plus, țara noastră îi avea în coastă pe ruși, bulgari și unguri, toți cu gândul la răzbunare. „Dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare (…) Nu aveam nicio altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, mărturisea mareșalul Antonescu, într-o scrisoare, chiar înainte de a fi executat.
Ion Antonescu alături de Adolf Hitler FOTO bundesarchiv.de
Hitler era, de altfel, singurul care putea oferi garanții de securitate României. Și nu fiindcă ar fi avut vreo afinitate față de poporul român, ci fiindcă avea nevoie de petrolul românesc, dar și de țara noastră pentru lansarea Operațiunii Barbarossa, de cucerire a URSS. „Reichul nu era interesat în dezmembrarea României şi a temperat «ardoarea» revizionistă a Ungariei şi Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o soluție, repetăm, sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul (s-a văzut că sudul Bucovinei ne-a fost salvat de Hitler!)”, preciza Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”. Mai mult decât atât, în alianța cu Germania Nazistă își puneau speranța atât Antonescu, cât și mulți militari români, pentru o revanșă în fața URSS.
Mareșalul era convins că Hitler îi va ataca pe ruși. În plus, spera ca, mergând alături de nemți pe frontul de est, să primească înapoi și Transilvania de Nord-Vest. Pe scurt, ținta mareșalului Antonescu era refacerea României Mari, cu ajutorul lui Hitler. „Principalele scopuri ale politicii mele vor fi reîntoarcerea la patria-mamă a Basarabiei şi a regiunilor de nord ale Bucovinei şi Transilvaniei. Prefer să fac această declaraţie de la începutul raporturilor noastre”, i-a mărturisit Antonescu lui Hitler la prima lor întâlnire.
Ei bine, cum era de așteptat, Hitler, după ce și-a asigurat relativa liniște pe frontul de vest, s-a întors împotriva rușilor. Pactul de neagresiune URSS–Germania Nazistă din 1939 era doar praf în ochi. Prin acel pact, Hitler l-a păcălit pe Stalin să stea liniștit, i-a creat iluzia că naziștii și sovieticii merg mână în mână și vor împărți lumea între ei. Adevărul era că Hitler deja lucra la un plan amplu de cucerire a URSS. Căutase doar prilejul perfect. După ce a asigurat toate fronturile, pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS în cadrul „Operațiunii Barbarossa”. Deși a primit zeci de avertizări din partea serviciilor secrete, Stalin a fost luat prin surprindere.
Germania a invadat Rusia cu 3 milioane de soldați germani. Această armată a fost sprijinită inițial de alte câteva sute de mii de soldați din țările aliate Axei (România, Finlanda și, ulterior, Italia, Ungaria și Slovacia), totalul trupelor depășind 4 milioane de oameni. Românii erau incluși în așa-numita „Operațiune Munchen”, numele de cod al ofensivei armatelor română și germană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei de sub ocupația sovietică. Operațiunea a început la data de 2 iulie 1941 și s-a încheiat victorios la 26 iulie, în același an.
„Este faza sfântă a reclădirii României Mari”
Abia pe 12 iunie 1941, cu doar câteva zile înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa, a fost anunțat și Antonescu că românii sunt incluși în planurile de atac și că trebuie să se pregătească. Evident, armata română a fost prinsă total nepregătită pentru o ofensivă de mare anvergură în URSS. Deși armata română începuse un proces de înarmare târzie în anii ’30, aceasta era deficitară la capitolul tehnică grea, blindate și artilerie modernă. Era efectiv dependentă de tehnica militară germană. În iunie 1941, armata română înregistra o inferioritate tehnică masivă în raport cu structurile ultratehnologizate ale Germaniei (Wehrmacht) și cu resursele industriale uriașe ale Uniunii Sovietice (Armata Roșie). Structura trupelor române se baza masiv pe infanterie și tracțiune hipo (căruțe și cai), în timp ce marile puteri impuneau deja doctrina războiului motorizat și de mișcare.
Parcul de blindate românesc era format aproape exclusiv din tancuri ușoare depășite moral, precum modelele franțuzești Renault R-35 și cele cehoslovace LT-35 (denumite R-2). Acestea aveau blindaj subțire și tunuri de calibru mic (37 mm), complet inutile împotriva blindatelor medii sau grele. Artileria grea română era de proveniență diversă, ceea ce crea mari probleme de logistică și aprovizionare cu muniție. Cea mai gravă deficiență a fost lipsa cronică a tunurilor antitanc eficiente.
Standardul românesc (calibru 37 mm sau 47 mm) s-a dovedit complet inofensiv în fața tancurilor sovietice T-34. Cu toate acestea, entuziasmul românilor de a-și lua revanșa față de sovietici era atât de mare, încât dotarea total deficitară a armatei române a trecut în plan secund. Umiliți până la sânge de ceea ce se întâmplase în vara lui 1940, românii erau gata să plece la luptă cu securi și furci numai să se răzbune pe sovietici. „De aceea, când, la 12 iunie 1941, Hitler i-a adus la cunoştinţă decizia Germaniei de a ataca Uniunea Sovietică, Antonescu a declarat că «el însuşi doreşte să lupte din prima clipă»”, precizează și istoricul Ioan Scurtu, pe blogul său „ioanscurtu.ro”.
Trupe germane și române trecând Prutul FOTO bundersarchiv.de
Vestea intrării României în război contra URSS a creat o adevărată emulație națională. „Toate instituţiile publice, magazinele şi instituţiile particulare arborează drapelul ţării. Spre amiază, muzicile militare execută în pieţele publice imnuri naţionale, în entuziasmul general al populaţiei. Românimea, din cele mai îndepărtate coclauri, în genunchi, îşi închină nădejdea pe calea reîntregirii, pe calea dreptăţii obrocite până ieri, pe calea idealului naţional”, scria ziarul „Universul”. La rândul său, regele Mihai a lăudat demersurile lui Antonescu de a pleca la război contra rușilor. „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei, pentru a întregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul se îndreaptă către Domnia Voastră, domnule general, şi către ostaşii ţării”, se arată într-o telegramă a regelui Mihai către mareșalul Antonescu.
„Vestea intrării în război a fost primită cu bucurie de întregul popor, în pofida îngrijorării fireşti privind soarta celor dragi şi apropiaţi chemaţi să lupte pentru reîntregire. Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului. Declaraţii asemănătoare au făcut, încă din prima zi de război, şi foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară”, arată Alesandru Duțu în „1941. Eliberarea Basarabiei, a Nordului Bucovinei și Ofensiva pe Țărmul Pontic”.
„Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”
Pe 22 iunie 1941, la doar 10 zile de la solicitarea lui Hitler, Ion Antonescu semna Ordinul de zi către armată și cerea: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei”.
Momentul a fost primit cu urale în România, apărând și cântece populare pe această temă, precum: „Azi noapte, la Prut, războiul a-nceput / Românii trec dincolo iară / Să ia înapoi, prin arme şi scut, / Moşia pierdută astă-vară“. Operațiunile militare românești erau însă controlate strict de nemți. Adică Antonescu nu făcea nimic de capul lui și, implicit, nici Statul Major. Din contră, trebuiau să respecte întocmai indicațiile germane.
„Misiunile generale ale armatei române au fost stabilite de către germani, dispozitivul de luptă fiind realizat (în faza iniţială) pentru varianta apărării în cazul unui atac sovietic (apreciat ca iminent). Înaltul comandament german a hotărât foarte târziu (20 iunie 1941) ca viitoarele operaţii ofensive să fie pregătite în două variante: «Nachstoss» (urmărire rapidă spre Nistru, în cazul în care inamicul s-ar fi retras de la început) sau «München» (atacarea şi străpungerea poziţiilor inamice, în situaţia în care trupele sovietice ar fi opus rezistenţă pe Nistru), în acest ultim caz efortul urmând a fi făcut la flancul stâng, pe direcţia generală nord Iaşi-Moghilev, cu Armata 11 germană şi marile unităţi române din subordine. În această ultimă variantă, Armata a 4-a română trebuia să execute atacuri demonstrative pe Prut, între sud-estul Ungheniului şi Galaţi, spre a fi în măsură să acţioneze ofensiv în partea de sud a Basarabiei”, precizează Alesandru Duțu, în aceeași lucrare.
Trupele române trec Prutul FOTO AFP
Pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, armata română a mobilizat peste 1,1 milioane de militari. Până pe 1 iulie, românii au dus lupte grele pentru a face „capete de pod” peste Prut, asigurând accesul blindatelor și motorizatelor germane. Apoi au început luptele pentru fiecare palmă de pământ bucovinean. Luptele au fost deosebit de grele, cu pierderi mari. S-au distins în special vânătorii de munte, trupele de elită românești. La 4 iulie, vânătorii de munte din Batalionul 10 ajung la Târnauca. Populația românească îi întâmpină cu lacrimi în ochi. Și asta fiindcă atrocitățile sovietice din ultimul an fuseseră fără seamăn. „Steagurile şi culorile naţionale româneşti fâlfâie în bătaia vântului celei mai mari bucurii. Bătrâni, femei, copii, cu braţe pline de flori, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, strigau din piepturile lor româneşti: «Trăiască armata română, trăiască România!» Şi sărutau arma ostaşului român care i-a dezrobit. Au fost clipe de înălţare, clipe care au întărit curajul şi au îndârjit pe ostaşii români. Pretutindeni, prin satele pe unde am trecut, aceeaşi bucurie, aceeaşi veselie, aceleaşi manifestări româneşti curate”, se arată în jurnalul regimentului.
Pe 5 iulie 1941, trupele românești și germane reușesc să elibereze Cernăuțiul. Entuziasmul în România a fost fără margini. Era revanșa pe care toată lumea o aștepta. „Copii ai soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus… Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”, se arăta în ziarul „Universul”. Ulterior, aceiași vânători de munte reușesc să elibereze și Hotinul, pe 8 iulie 1941.
„Hotarele ciuntite au fost reîntregite de ostașul neînfricat al României”
Apoi, unitățile de armată românești și germane s-au îndreptat către Basarabia. Și acolo au avut parte de confruntări dure și lupte grele. „După eliberarea Hotinului, trupele române din zonă au fost dirijate spre zona Moghilev, în vederea participării la forţarea Nistrului şi a străpungerii liniei fortificate «Stalin». Înaintând pe drumuri desfundate de ploi, uneori sub focul artileriei sovietice de dincolo de fluviu, dar primite pretutindeni cu «flori, pâine şi sare», chiar de către populaţia satelor locuite de alte naţionalităţi, brigăzile 1, 2, 4 mixte munte şi 8 cavalerie au ocupat în timp util dispozitivul ordonat. Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), în compunerea căreia au acţionat şi numeroase mari unități române, a eliberat partea centrală a Basarabiei, la nord de masivul Corneşti. Cooperarea de luptă româno-germană a avut ca rezultat înfrângerea trupelor sovietice din zona Bălţi şi din masivul Corneşti, precum şi ajungerea rapidă pe Nistru”, scrie profesorul universitar Alesandru Duțu în „1941 – Eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei”, pentru revista „Art-Emis”.
Lucrări de traversare a Prutului FOTO budersarchive.de
Pe data de 16 iulie, Armata a 11-a germană și Armata a 3-a română au eliberat Chișinăul. Ziarele românești exultă. „Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile, cealaltă provincie robită, Basarabia, a revenit la matcă”, se arăta în ziarul „Universul”. „Am recâştigat două provincii frumoase şi am readus milioane de suflete româneşti la vatra strămoşească”, preciza și Iuliu Maniu, liderul țărăniștilor, într-o scrisoare către mareșalul Antonescu.
Pe data de 25 iulie 1941, Bucovina de Nord și Basarabia au fost recuperate. A fost cea mai dulce răzbunare românească împotriva URSS.
O răzbunare scump plătită
Revanșa României față de URSS a fost însă foarte scump plătită, după cum arată istoricii, dar și cifrele oficiale. Rezistența sovietică a fost extrem de puternică. În plus, dotarea inferioară a Armatei Române și-a spus cuvântul. Rușii stăteau mult mai bine la capitolul tehnică militară. Fiecare victorie românească a fost obținută cu mari sacrificii. „Se poate afirma fără niciun fel de exagerare că rezistența Armatei Roșii a cunoscut, în Basarabia, una dintre zonele de maximă intensitate, explicabilă, după cum s-a arătat, prin concentrarea în sectorul sudic al frontului a unor unități și comandanți de înaltă valoare, având misiunea de a apăra Ucraina, cu marele ei potențial economic”, preciza istoricul Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.
Pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord s-au sacrificat 24.396 de soldați români. Majoritatea au murit, iar restul au fost răniți, s-au îmbolnăvit sau au căzut prizonieri. Și tot acest efort pentru numai trei ani de administrație românească. Atât au reușit armata română și autoritățile române să mențină aceste teritorii. Odată cu înfrângerile germane de pe frontul de est și contraofensiva sovietică, românii au fost împinși înapoi, cu pierderi uriașe. A urmat momentul 23 august 1944 și întoarcerea armelor împotriva Germaniei Naziste, adică împotriva celor care ne-au ajutat să recucerim Basarabia și Bucovina de Nord. Românii au sfârșit prin a încăpea pe mâinile rușilor. De această dată, cu totul. Iar bolșevicii au făcut românilor „cadou” regimul comunist, care ne bântuie și astăzi istoria națională.
