Urșii de pe marginea Transfăgărășanului atrag zilnic turiști, care opresc pe carosabil, coboară din mașini și le aruncă mâncare. „Vânătoarea” de fotografii provoacă blocaje și situații periculoase pe unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din România.
Urșii sunt prezențe obișnuite în această perioadă pe Transfăgărășan. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Transfăgărășanul (DN 7C), drumul strategic construit în anii ’70 peste Munții Făgăraș, atrage zeci de mii de turiști în timpul verii, când tronsonul alpin din zona Lacului Bâlea, aflat la peste 2.000 de metri altitudine, este deschis circulației rutiere.
Cei mai mulți dintre călători urcă spre zona de agrement din jurul lacului glaciar dinspre Valea Oltului și Sibiu, oraș aflat la aproximativ 80 de kilometri și la o oră și jumătate de mers cu mașina de Bâlea Lac. Dinspre Brașov, tot din nordul Munților Făgăraș, drumul de 130–140 de kilometri poate fi parcurs în aproximativ două ore și jumătate. Din sudul Carpaților, de la Pitești, distanța și timpul necesar călătoriei sunt asemănătoare.
Deschis circulației în fiecare vară, începând de la mijlocul anilor ’70, Transfăgărășanul a devenit o destinație turistică emblematică a României, chiar dacă a fost proiectat și ca drum strategic peste Carpați.
La poalele nordice ale Munților Făgăraș s-au dezvoltat, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, unele dintre cele mai importante uzine militare și chimice din România. Combinatul chimic din Victoria, cea mai apropiată dintre aceste uzine de Transfăgărășan, a fost ridicat în pădurile de sub munte, la circa 10–15 kilometri de șosea.
Urșii, căutați pe Transfăgărășan
Cu timpul, Transfăgărășanul a atras tot mai mulți turiști, atât români, cât și străini, cuceriți de spectaculozitatea traseului și de frumusețea locurilor din cei mai înalți munți ai României. Un loc aparte în peisajul șoselei alpine îl ocupă numeroșii urși care pot fi întâlniți în parcările și refugiile de pe marginea drumului.
Animalele sălbatice stârnesc curiozitatea călătorilor, dar au rămas, de peste patru decenii, una dintre problemele nerezolvate ale traseului. În ciuda panourilor prin care turiștii sunt avertizați să nu le hrănească, mulți opresc și le aruncă pâine sau alimente procesate care, potrivit specialiștilor, le fac urșilor mai mult rău.
„Am parcurs șoseaua montană de la începutul ei, din Cârțișoara, până la Barajul Vidraru și am întâlnit, într-o singură zi, șase urși, toți așteptând turiștii pe marginea drumului. În jurul fiecărui urs erau mai multe mașini oprite pe marginea șoselei sau lăsate cu luminile de avarie pornite direct pe carosabil. Oamenii le aruncau mâncare sau le făceau fotografii, unii din mașini, alții după ce coborâseră. Nimeni nu se grăbea, însă se pot produce accidente atât din cauza urșilor, cât și a celor care opresc pur și simplu pe drum, uneori în curbe periculoase, pentru a vedea animalele”, afirmă o turistă din Cluj.
1/17
Transfăgărășan August 2026 Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (8) jpg
Imaginile cu „urșii gunoieri” sau „urșii cerșetori” dezvăluie o poveste mai puțin cunoscută a Transfăgărășanului. Încă de la începutul anilor ’80, urșii puteau fi văzuți pe marginea șoselei care traversează zona alpină a Făgărașului. Turiștii coborau din mașini și se fotografiau în apropierea animalelor sălbatice, care nu păreau deranjate de prezența oamenilor, spre uimirea călătorilor.
Cum au ajuns urșii pe Transfăgărășan
Urșii au început să își facă simțită prezența pe traseul șoselei alpine încă din anii ’70, când au fost construiți cei aproximativ 90 de kilometri ai drumului dintre Barajul Vidraru, din județul Argeș, și localitatea sibiană Cârțișoara. La început, prezența lor era, de cele mai multe ori, discretă, deși animalele ajungeau uneori, în căutarea hranei, până în coloniile muncitorești din munți.
După deschiderea Transfăgărășanului, zona a fost populată intenționat cu urși, potrivit unor mărturii publicate în presa vremii.
„În munții Brașovului, paznicii de vânătoare au avut sarcina să prindă pui de urs, care apoi au fost alăptați cu biberonul; cei care au supraviețuit — puțini — au făcut obiectul unor repopulări în alte județe. Dar s-a observat că ursuleții nu s-au readaptat mediului natural sau au manifestat aberații de comportament. Sunt acei urși «cerșetori» care își făcuseră apariția pe Transfăgărășan. Pe de altă parte, ursoaicele-mame au rămas sterpe”, afirma, în 1977, Aristide Stavros, președintele Comisiei județene de turism-alpinism.
1/16
Urs pe Transfăgărășan Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (2) jpg
Și alte publicații relatau că, în anii ’70, urși crescuți în captivitate au fost aduși pentru repopularea pădurilor traversate de Transfăgărășan.
„Timpul a trecut, puișorii au ajuns urși mari, dar, obișnuiți de mici cu oamenii, au rămas prietenoși. Acest lucru nu l-a știut familia M.S., din București, aflată într-o excursie pe Transfăgărășan, care s-a speriat când s-a trezit cu două namile de urși în fața autoturismului. Membrii familiei nu au ieșit din mașină timp de o oră, până când a ajuns în acel loc un alt autoturism, din care a coborât Jan Preda. Acesta i-a mângâiat pe cei doi urși, le-a dat ceva de-ale gurii și apoi i-a «invitat», adică i-a împins, spre marginea carosabilului, lăsând liberă șoseaua”, informa ziarul „România liberă”, în 1983.
În aceeași perioadă, „Almanahul vânătorului și pescarului sportiv” explica „blândețea” animalelor prin faptul că acestea fuseseră crescute de mici în spații închise, de unitățile silvice argeșene, și apoi eliberate în pădurile de munte, pentru sporirea efectivelor din regiune.
După 1990, unii localnici au relatat că pasiunea pentru vânătoare a fostului lider comunist Nicolae Ceaușescu ar fi contribuit la creșterea numărului urșilor din Munții Făgăraș. Acesta ar fi avut un loc preferat pe marginea șoselei montane, unde aștepta ca urșii și caprele negre să fie gonite din munți în bătaia puștii sale.
„Dictatorului îi plăcea să doboare urși și avea o atracție atavică pentru exemplarele rare”, nota „Almanah Turistic”, în 1990.
Tunelul Bâlea, construit la standardele anilor ’70
Pe Transfăgărășan, imaginile cu coloane de mașini oprite în apropierea urșilor au devenit obișnuite, dar nu sunt singurele care stârnesc controverse. În zona Bâlea Lac, turiștii îți lasă adesea mașinile în parcările improvizate pe marginea prăpăstiilor, unde singurele elemente de protecție sunt, uneori, bolovanii și bucățile de stâncă așezate la marginea drumului. Alte mașini sunt oprite pe jumătate pe carosabil, în curbe periculoase sau în locuri cu vizibilitate redusă.
Probleme ridică și Tunelul Bâlea–Capra, cel mai lung tunel rutier din România. Construit în anii ’70, acesta este afectat de infiltrații, iluminat deficitar și lipsa unei aerisiri eficiente.
Construit în perioada 1972–1974, în apropierea lacului glaciar Bâlea, tunelul a reprezentat una dintre cele mai dificile lucrări de pe șantierul Transfăgărășanului. La realizarea sa au participat sute de muncitori, majoritatea militari în termen, folosiți de regimul comunist ca forță de muncă ieftină și ușor de mobilizat.
Tunelul a fost proiectat cu ajutorul alpiniștilor specializați în măsurători topometrice și a fost săpat în condiții extreme, la peste 2.000 de metri altitudine. La mai bine de jumătate de secol de la construcție, Bâlea–Capra a rămas cel mai lung tunel rutier din România, cu toate că în anii următori va fi depășit de tunelurile aflate în construcție pe noile autostrăzi.
1/13
Transfăgărășan August 2026 Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (41) jpg
Tunelul are o lungime de 884 de metri și străbate creasta Munților Făgăraș între vârfurile Paltinul, de 2.398 de metri, și Iezerul Caprei, de 2.417 metri. Traversează muntele Paltinul între altitudinile de 2.025 și 2.042 de metri, iar construcția sa a fost prezentată de regimul comunist drept una dintre marile realizări ale epocii Ceaușescu.
Muncitorii au înfruntat viscole, avalanșe și temperaturi extreme, lucrând inclusiv în timpul iernii, la peste 2.000 de metri altitudine.
„În apropierea lacului Bâlea, tunelul de 884 de metri sfredelește ultimul obstacol spre celălalt versant al Făgărașilor. În punctul denumit Piatra Dracului, din cauza zăpezii, constructorii nu au putut să mai înainteze cu buldozerul. L-au demontat și transportat bucată cu bucată până la punctul de lucru stabilit, unde l-au montat din nou”, informa revista „Flacăra”.
Unii dintre muncitorii implicați în realizarea drumului au fost recompensați cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste”.
Transfăgărășan, drumul construit de militari
Transfăgărășanul, șoseaua montană care leagă județele Argeș și Sibiu, a fost construit în numai patru ani, cu eforturile depuse de mii de oameni, cei mai mulți militari în termen. Folosirea soldaților în agricultură, construcții, lucrări publice sau minerit era o practică frecventă în timpul regimului Ceaușescu.
Șoseaua montană are o lungime totală de peste 150 de kilometri și traversează Carpații prin căldarea glaciară Bâlea, urcând până la altitudinea de 2.042 de metri, în apropierea lacului.
Segmentul dintre Barajul Vidraru, din județul Argeș, și localitatea sibiană Cârțișoara, lung de aproximativ 90 de kilometri, a fost construit în perioada 1970–1974. Majoritatea muncitorilor au fost soldați în termen, folosiți pentru reducerea cheltuielilor proiectului. Asfaltarea șoselei s-a încheiat în 1977, iar lucrările de lărgire a tunelului au continuat și în anii următori.
În fiecare an, înainte de deschiderea sezonului turistic, pe Transfăgărășan au loc lucrări de întreținere și de asfaltare a porțiunilor degradate. Costurile sunt însă ridicate, iar fondurile nu acoperă întotdeauna toate intervențiile necesare.
În mai multe zone, șoseaua veche de peste cinci decenii dă semne de „oboseală”. Traficul intens din timpul verii, parcările improvizate, infiltrațiile și clima aspră din restul anului îi accentuează degradarea.
