Un copil „cuminte” nu este întotdeauna un copil educat cu blândețe. Uneori, ascultarea vine din frică. Un studiu citat de The Conversation atrage atenția asupra controlului coercitiv exercitat de unii părinți asupra copiilor: umilire, amenințări, izolare sau manipulare emoțională, practici prezentate adesea drept disciplină.
Unde se termină disciplina și unde începe abuzul Sursă foto: Shutterstock
Cercetarea, realizată în Australia pe baza interviurilor cu 53 de adolescenți care au trecut prin diferite forme de violență în familie, arată că mulți copii ajung să trăiască ani întregi într-un climat de teamă fără să știe că ceea ce li se întâmplă poate fi abuz psihologic.
Când disciplina se transformă în frică
Gabriela Marc, psiholog clinician și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, explică faptul că diferența dintre disciplină și controlul coercitiv nu este dată de severitatea regulilor, ci de experiența emoțională a copilului.
„Când un copil pare cuminte, întrebarea nu este cât de bine ascultă, ci cât de mult din sine a fost nevoit să tacă pentru a rămâne iubit. În multe familii, violența psihologică nu intră în casă cu numele ei real. Intră îmbrăcată în fraze aparent responsabile: «fac asta pentru binele tău», «o să-mi mulțumești când vei fi mare», «dacă nu te sperii puțin, nu înveți». Tocmai de aceea este atât de greu de recunoscut. Nu seamănă întotdeauna cu abuzul pe care ni-l imaginăm. Uneori seamănă cu grijă, cu autoritate, cu educație, cu intenții bune. Dar efectul asupra copilului nu este decis de intenția declarată a adultului, ci de ceea ce trăiește sistemul nervos al copilului în interiorul relației”, explică ea pentru „Adevărul”.
Specialista arată că disciplina sănătoasă și controlul coercitiv pot produce, la prima vedere, același rezultat: un copil liniștit și ascultător. Diferența apare însă în modul prin care se obține acest comportament.
Conform spuselor sale, disciplina autentică îl ajută pe copil să își construiască treptat autocontrolul, discernământul și responsabilitatea. „Ea pune limite fără să rupă relația, corectează fără să umilească și transmite mesajul: «Comportamentul tău are nevoie de ghidaj, dar demnitatea ta rămâne întreagă.» În dezvoltarea sănătoasă, relația precede disciplina. Copilul primește limite în mod sănătos atunci când se simte în siguranță în legătură cu adultul care le pune. Controlul coercitiv urmărește însă altceva: obediența obținută prin frică. El nu îl învață pe copil de ce o limită este bună, ci îl obligă să se conformeze ca să evite umilința, furia, retragerea iubirii sau pedeapsa”, completează aceasta.
Un copil care tremură în fața părintelui nu învață responsabilitatea, subliniază psihologul. „Învață să detecteze pericolul înainte să fie văzut. Și între aceste două tipuri de învățare există o diferență care poate modela o viață întreagă.”
Comportamente care sunt prezentate drept disciplină
Studiul publicat de The Conversation arată că mulți dintre adolescenții intervievați au crescut crezând că ceea ce trăiau era doar o formă de disciplină. Unii povestesc că erau bătuți, pălmuiți sau amenințați pentru a fi „învățați să respecte regulile”, iar ani la rând nu au știut dacă ceea ce li se întâmpla putea fi considerat abuz. Confuzia era alimentată și de faptul că astfel de comportamente erau privite ca normale în familie sau în comunitate și, uneori, justificate prin tradiții culturale ori religioase.
Gabriela Marc spune că există numeroase comportamente considerate încă normale în unele familii, deși ele pot reprezenta forme de abuz psihologic: „Printre comportamentele care pot depăși granița disciplinei și pot intra în zona abuzului psihologic se numără umilirea repetată, ironiile, poreclele degradante sau expunerea copilului la rușine, amenințările frecvente, inclusiv cele mascate în glume sau avertismente «educative», retragerile de afecțiune de tipul «Nu te mai iubesc dacă faci asta», controlul excesiv al emoțiilor, prieteniilor, intimității, alegerilor sau exprimării, mesajele care induc vinovăție și compararea constantă cu alți copii. Fiecare dintre aceste comportamente îi transmite copilului un mesaj devastator: nu doar că a greșit, ci că siguranța relației poate dispărea când nu corespunde.”
Urmele pe care le lasă frica
„Pentru un copil, amenințarea relațională este resimțită adesea la fel de intens ca o amenințare fizică. Iubirea părintelui nu este, pentru el, un lux emoțional. Este condiția de bază a siguranței. Pe termen scurt, copilul poate deveni anxios, hipervigilent, retras, excesiv de compliant sau, dimpotrivă, aparent «dificil» și exploziv. Poate avea tulburări de somn, dureri de burtă, plâns frecvent, iritabilitate, dificultăți de concentrare sau o sensibilitate extremă la tonul vocii”, adaugă Gabriela Marc.
Pe termen lung, efectele pot coborî mult mai adânc: o stimă de sine fragilă, rușine toxică, nevoia compulsivă de a mulțumi pe toată lumea, dificultatea de a pune limite, frica de conflict, autoînvinovățirea, perfecționismul, atașamente nesigure sau relații în care persoana confundă intensitatea cu iubirea și controlul cu protecția, potrivit declarațiilor sale.
„Ceea ce este numit uneori «maturitate precoce» poate fi, în realitate, hiperadaptare. Copilul pare foarte conștient, foarte responsabil, foarte atent la ceilalți. Dar uneori nu este un semn că s-a dezvoltat armonios, ci că a învățat prea devreme că pentru a rămâne în siguranță trebuie să renunțe la nevoile lui cele mai firești”, atrage atenția psihologul.
De ce copiii nu își dau seama că sunt abuzați
Una dintre cele mai importante concluzii ale studiului este că mulți copii nu identifică ceea ce trăiesc drept abuz, deoarece părinții îl prezintă ca pe o metodă necesară de educație.
„Un copil nu poate alege între adevăr și atașament. El depinde de părinții lui pentru hrană, protecție, orientare și supraviețuire. Dacă persoana de care depinde îi spune că frica este iubire, că rușinea este educație și că tăcerea este respect, copilul nu are libertatea interioară de a respinge imediat această definiție. Nu spune «adultul greșește», ci începe să creadă «eu sunt greșit». Aici se naște rușinea toxică: nu rușinea pentru un comportament, ci convingerea că este ceva fundamental defect în propria ființă”, este de părere Gabriela Marc.
Ciclul poate fi întrerupt
Ea mai spune că mulți oameni repetă fără intenție modelul de parenting în care au fost crescuți, însă acest lucru nu înseamnă că schimbarea este imposibilă.
„Foarte rar schimbarea durabilă începe cu o tehnică nouă. Începe, mai degrabă, cu o întrebare incomodă și revelatoare: «Ce se activează în mine atunci când copilul meu nu mă ascultă?» Alternativele sănătoase nu înseamnă lipsa limitelor, ci limite puse fără umilire. Înseamnă fermitate fără intimidare. Înseamnă consecințe explicate, nu amenințări. Înseamnă reglare înainte de corectare: adultul își calmează propriul sistem nervos înainte de a încerca să-l disciplineze pe al copilului. Înseamnă reparație după greșeală: «Am ridicat tonul, îmi pare rău, nu meritai asta». Și înseamnă un mesaj repetat prin gesturi, nu doar prin cuvinte: «Ești în siguranță cu mine chiar și atunci când trebuie să-ți pun o limită»,” susține Gabriela Marc.
În opinia specialistei, adevărata disciplină nu începe cu frica de pedeapsă, ci cu siguranța relației dintre copil și adult. Iar atunci când această siguranță lipsește, copilul nu pierde doar liniștea de moment, ci riscă să piardă legătura cu propria identitate și cu sentimentul că este demn de iubire.
