Mii de cehi ajung anual în satul Eibenthal, din Clisura Dunării, o așezare fondată de coloniștii cehi stabiliți aici în urmă cu două secole. În urmă cu două decenii, după închiderea minei, Eibenthal părea sortit dispariției, dar a fost revitalizat prin turism.
Tiberiu a reușit să valorifice potențialul turistic al satului Eibenthal. Foto Daniel Guță. ADEVĂRUL
Mai puțin de 200 de
oameni locuiesc în satul Eibenthal, din comuna Dubova, județul Mehedinți, o
așezare din Banatul Montan înființată în urmă cu două secole de familii de
coloniști din Boemia, aduse aici de Imperiul Habsburgic.
Eibenthal are două secole
La începutul secolului al
XIX-lea, câteva sute de familii din împrejurimile orașelor Praga și Čáslav și
din regiuni precum Sázava, Plzeň, Klatovy, Domažlice și Příbram s-au stabilit
în Banat, după ce autoritățile le-au promis pământuri dacă vor defrișa pădurile
seculare care acopereau munții de la Clisura Dunării.
Între anii 1826–1830,
coloniștii cehi, numiți și „pemi” de localnici, au întemeiat satele Gârnic,
Bigăr, Ravensca, Eibenthal, Frauendorf, Nový Županec, Șumița și Schöntal, de pe
culmile Clisurii Dunării. Alte patru localități populate de oameni veniți din
Boemia au fost înființate în aceeași perioadă în Banatul Montan, mai aproape de
Caransebeș și Reșița: Lindenfeld, Gărâna, Brebu Nou și Wolfswiesen, ultima
dispărută după doar câțiva ani.
În cele două secole de la
înființarea primelor sate cehești, acestea au trecut prin numeroase
transformări. Condițiile naturale vitrege i-au determinat pe mulți dintre
urmașii coloniștilor boemi să părăsească satele din Clisura Dunării. Unele
comunități au supraviețuit însă timpului și greutăților, reușind să-și păstreze
identitatea.
Închiderea minei a schimbat soarta satului
La mijlocul anilor 2000,
și Eibenthal, cunoscut din secolul al XIX-lea pentru exploatarea cărbunelui,
părea sortit dispariției. În 6 august 2006, un accident tragic a grăbit
închiderea minei de antracit de la Baia Nouă, o colonie minieră izolată, aflată
la capătul drumului care urcă de la Dunăre prin valea îngustă a râului
Tisovița, traversează Eibenthal și se oprește în munți.
În anii ’90, mina avea
peste 600 de angajați. În ultimele sale zile de funcționare, aici mai lucrau
puțin peste 200 de oameni: cehi din Eibenthal și din alte sate ale Clisurii
Dunării, muncitori români veniți din Moldova și găzduiți în colonia Baia Nouă,
dar și români și sârbi din zonă.
„Soțul meu a lucrat 44 de
ani la Baia Nouă, până la închiderea minei, în 2006. Atunci, doi muncitori,
Liviu Tomoiagă și Zdravko Ianculovici, care intraseră în mină pentru a
consolida puțul, au fost prinși sub dărâmături. Intraseră într-o duminică în
subteran, iar trupurile lor au fost scoase abia trei săptămâni mai târziu”, își
amintește Maria Fickel, văduva unui fost miner ceh din Eibenthal.
La scurt timp după
tragedie, ultima mină din apropierea satului Eibenthal a fost închisă. Câteva
zeci de localnici care mai lucrau aici au cerut să fie disponibilizați,
împreună cu minerii care locuiau în colonia Baia Nouă.
Mina a rămas părăsită, la
fel ca majoritatea locuințelor din Baia Nouă. Mai jos de colonie, satul
Eibenthal părea să aibă aceeași soartă. Mulți localnici îl părăsiseră încă de
la începutul anilor ’90, povestește pentru „Adevărul” Ioan Fighal, localnic ceh
din Eibenthal.
„Am lucrat și eu, în
ultima perioadă, la mina de antracit. După ce mina s-a închis, nu a mai rămas
nimic de lucru. Oamenii au plecat care încotro și s-au împrăștiat, fie în orașe
precum Timișoara, fie în străinătate. Copiii mei au plecat în Suedia. Înainte de 1990 era mai
strict și mai greu să pleci, dar după Revoluție oamenii au început să plece mai
ușor. Mulți cehi au plecat în Cehia, iar apoi au plecat și copiii lor. Unii au
mers la liceu în Orșova, alții la Timișoara, și-au cunoscut acolo partenerii și
au rămas în alte localități. De acolo, unii au plecat mai departe în
străinătate.
După 2006, când s-au
închis locurile de muncă și oamenii nu mai aveau unde să lucreze, au continuat
să plece. În multe case au mai rămas câte două persoane. Populația rămasă aici
este însă majoritar cehă”, povestește Ioan Fighal, acum pensionar.
Satul care i-a cucerit pe cehi
În Banatul Montan, unele
sate locuite de „pemi”, ca Lindenfeld, au dispărut aproape complet, iar în
altele populația cehă s-a împuținat și a îmbătrânit. După aproape două secole
în care mineritul a avut un rol important în viața comunității, Eibenthal a
reușit să supraviețuiască prin turism.
Satul și-a păstrat
identitatea istorică și culturală, este avantajat de apropierea de Clisura
Dunării și a devenit tot mai popular printre turiștii cehi. Anual, mii de
oameni vin din Cehia pentru a vizita Eibenthal. Unii sosesc în excursii
organizate, cu trenul sau cu autocarele, în timp ce alții preferă să
călătorească cu autoturismele personale ori cu autostopul.
Pe DN 57, șoseaua care
însoțește Clisura Dunării între Orșova și Baziaș, pot fi văzuți adesea turiști
cehi cu pancarte pe care scrie „Eibenthal”, așteptând să fie luați la ocazie.
„Am călătorit prin
Ungaria, România, Republica Moldova și din nou prin România, iar apoi urmează
să ne continuăm drumul prin Serbia. Este o excursie cu autostopul, prin care
ne-am dorit să vizităm mai multe zone din estul Europei. Scopul principal al
călătoriei a fost însă să ajungem aici, la Eibenthal. Ne-a plăcut România, mai
ales datorită mâncării și peisajelor. Am avut însă și unele probleme, pentru că
noi voiam să călătorim gratuit, cu autostopul, iar mulți șoferi ne cereau
bani”, spune Peter, unul dintre turiștii cehi veniți la Eibenthal.
Cum a renăscut satul
Eibenthal
Tiberiu Pospíšil este
unul dintre localnicii care au contribuit la transformarea Eibenthalului
dintr-un fost sat minier aflat în declin într-o destinație turistică tot mai
cunoscută. Născut aici, el a revenit acasă încă din timpul facultății și,
împreună cu doi prieteni din Cehia, a cumpărat și a renovat o casă veche. În
curtea acesteia a deschis, în 2009, barul U Medvěda, iar zece ani mai târziu,
restaurantul Eibenthal.
Între timp, inițiativele
sale au atras tot mai mulți turiști cehi în satul din Clisura Dunării și au
contribuit la revitalizarea comunității, afectată puternic de închiderea minei
de la Baia Nouă și de plecarea localnicilor. De la câteva zeci de vizitatori pe
an, Eibenthal a ajuns să atragă mii de turiști, în special din Cehia, dar tot
mai mulți și din România.
Tiberiu Pospíšil a vorbit
pentru „Adevărul” despre revenirea sa acasă, dezvoltarea turismului și viitorul
uneia dintre cele mai izolate comunități cehești din România.
ADEVĂRUL: Cum ai
început să te implici în dezvoltarea turistică a satului Eibenthal?
Tiberiu Pospíšil: Sunt născut în Eibenthal, iar în timpul
facultății, împreună cu alți doi băieți din Cehia, am cumpărat această casă, U
Medvěda, prima casă pe care am cumpărat-o în Eibenthal. În timpul renovării ei,
am constatat că în curte putem amenaja un bar. Așa s-a născut barul U Medvěda,
adică „La Urs”.
Asta se întâmpla în 2009.
Primul sezon la U Medvěda a fost tot în 2009 și așa am început activitatea
turistică. În acea perioadă, în Eibenthal veneau în jur de 50–60 de turiști pe
an.
În 2019 aveam deja în jur
de 5.000 de turiști din Cehia. Organizăm excursii școlare cu autocarul, avem
Festivalul Banat, la care vin aproximativ 1.500–2.000 de oameni, și mai
organizăm evenimente care atrag vizitatori în Eibenthal.
Tot în 2019 am deschis
restaurantul Eibenthal. După zece ani de U Medvěda, am deschis restaurantul,
iar atunci s-a schimbat puțin și clientela, pentru că acesta atrage și turiști
români.
De ce satul este vizitat și de români?
În primul rând, România
are o populație mai mare decât Cehia, iar românii sunt mai aproape de Eibenthal
decât cei care vin din Cehia. Vrem să-i atragem și pe români, să ne viziteze și
să ne cunoască.
Pentru români este
interesant faptul că suntem un sat cehesc, cu bucătărie cehească și tradiții
cehești. Pentru cehi este interesant că parcurg o mie de kilometri și constată
că noi încă vorbim limba cehă, că suntem, de fapt, un sat cehesc aflat la o mie
de kilometri distanță.
Reușiți să-i aduceți
aici și pe cehii care au plecat după 1990?
Ei vin oricum acasă, la
părinți sau la rude. Dar nu ne adresăm doar celor plecați de aici, ci cehilor
în general.
Cum vezi viitorul
satului? Crezi că se va dezvolta turistic sau va avea soarta multor altor sate
izolate?
Eibenthal a avut o cădere
puternică în 2006, când s-a închis mina de la Baia Nouă. Atunci au plecat
foarte mulți localnici. A fost o perioadă de declin și de depresie pentru sat,
deoarece oamenii erau obișnuiți să lucreze la mină și nu aveau grija zilei de
mâine, pentru că aveau un loc de muncă.
Când mina s-a închis,
oamenii au intrat într-o stare de nesiguranță. Nu știau ce să facă, pentru că
generații întregi fuseseră obișnuite să fie angajate, nu să devină antreprenori
sau să aibă propriile afaceri.
Astăzi, oamenii s-au schimbat.
Au învățat să-și valorifice și să-și vândă produsele. Fac gemuri, miere,
căciuli, șosete și tot felul de alte lucruri care, în urmă cu 20 de ani, nu se
vindeau în Eibenthal.
Turismul este exclusiv
unul de vară?
Sezonul se extinde tot
mai mult. Începe în jurul datei de 1 aprilie și se termină la 1 noiembrie. Cei
mai mulți turiști sunt din Cehia.
Ce părere au turiștii
cehi despre sat? Cum îl văd?
În primul rând, sunt
plăcut surprinși când ajung în Eibenthal, coboară din mașină, ne salută în
limba cehă, iar noi le răspundem tot în cehă. Sunt surprinși de faptul că noi
chiar vorbim această limbă.
Pentru ei este, oarecum,
ca o întoarcere acasă. Eibenthal arată așa cum arătau satele din Cehia în urmă
cu 30 de ani.
Există vreo deosebire
între cehi și cei numiți „pemi”? În Gărâna, de exemplu, localnicilor li se
spune „pemi”.
„Pemi” este o denumire
folosită în această zonă pentru cehi. Este un fel de poreclă dată comunităților
cehești de ceilalți localnici.
Denumirea ar putea
veni de la Boemia?
Da, de la Boemia. Era o
denumire folosită pentru cehi. În zona aceasta li se spunea „pemi”.
Unii consideră că
termenul ar putea avea un sens peiorativ.
Nu neapărat. Oamenii din
Eibenthal nu își spun „pemi”, dar în zona Clisurii Dunării așa sunt cunoscuți cehii.
Mai sunt tineri în
sat?
Da, în Eibenthal mai sunt
tineri. Astăzi sunt în jur de zece familii tinere cu copii.
Din ce trăiesc?
În general, din turism.
Asta nu înseamnă că toți oferă cazare. Unii produc și vând diferite lucruri
pentru turiști. Turismul nu înseamnă doar cazare și masă.
Imaginea 1/15:
Satul Eibenthal Caras Severin Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (33) jpg
Cum au ajuns cehii în Banatul Montan
Numeroase localități din
Banat s-au dezvoltat datorită coloniștilor veniți din diferite regiuni ale
Imperiului Habsburgic. În prima parte a secolului al XIX-lea, mulți cehi s-au
stabilit în Banat, după ce li s-au promis pământuri dacă vor defrișa pădurile
seculare din Clisura Dunării.
„Satele cehe din sudul
Banatului au fost întemeiate între anii 1823–1830. La început au fost aduși
cehi din împrejurimile orașelor Praga și Čáslav și din regiunile Sázava, Plzeň,
Klatovy, Domažlice și Příbram. Cei veniți în anii 1823–1824 au întemeiat
colonia Elisabeta”, arăta istoricul Teodora Alexandru Dobrițoiu.
Din cauza lipsei apei,
coloniștilor din Elisabeta li s-a permis, în 1847, să se mute în satul Sfânta
Elena.
Între anii 1826–1830 au
fost întemeiate în sudul Banatului opt sate cehești: Gârnic, Bigăr, Ravensca,
Eibenthal, Frauendorf, Nový Županec, Șumița și Schöntal.
Alte patru localități
populate de oameni veniți din Boemia au fost înființate în aceeași perioadă,
mai aproape de Caransebeș și Reșița: Lindenfeld, Gărâna, Brebu Nou și
Wolfswiesen, ultima dispărută după doar câțiva ani.
Coloniștii boemi, numiți
și „pemi”, au fost aduși pentru popularea regiunilor montane din sudul
Banatului. Li s-au promis pământuri, fânețe, scutiri de taxe, lemn și pășuni.
În schimb, după zece ani de scutire, bărbații urmau să slujească drept
grăniceri.
Cehii au continuat să
vină, în grupuri mai mici, până în jurul anului 1860, fiind așezați și în
Ravensca, Șumița și Ogradena.
„Așezarea cea mai izolată
este Ravensca, situată într-o regiune greu accesibilă, ceea ce a dus la o mai
bună conservare a graiului ceh”, informa istoricul.
Imaginea 1/25:
Satul Eibenthal Caras Severin Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (14) jpg
La mijlocul secolului al
XIX-lea, câteva sute de cehi au ajuns și în localitățile Clopodia și Peregu
Mare, însă comunitățile lor au fost asimilate în timp.
„Inițial, ocupația de
bază a coloniștilor a fost aceea de tăietori de lemne. Mai târziu, au început
să se ocupe cu agricultura, mineritul și fabricarea varului. Colonia cu cei mai
mulți locuitori a fost Gârnic, iar cea mai mică, Ravensca”, arăta
cercetătoarea.
Condițiile naturale
dificile i-au determinat pe mulți să părăsească satele din Clisura Dunării.
Unii au emigrat în Statele Unite ori în fosta Iugoslavie. După Al Doilea Război
Mondial, numeroși cehi au revenit în Cehoslovacia.
Migrația a continuat și
după 1990, iar în prezent comunitățile cehe mai sunt păstrate în câteva
localități din Clisura Dunării. Vara, vechile sate sunt vizitate de foști
localnici și de urmașii lor, veniți în special din Cehia.
