Într-un context marcat de incertitudini economice și politice, profesorul de finanțe comportamentale Adrian Mitroi, de la Academia de Studii Economice, a vorbit la „Interviurile Adevarul” despre principalele provocări cu care se confruntă România, de la riscul retrogradării la categoria „junk” și măsurile fiscale adoptate de Guvern, până la impactul inflației asupra populației. În interviu, acesta explică și ce decizii financiare ar trebui să ia românii pentru a-și proteja economiile și bugetul familiei într-o perioadă de volatilitate economică.
Adevarul: Domnule profesor, avem un studiu la nivel european, făcut public de curând, care arată că românii sunt speriați, în principal, de perspectivele economice personale, ale familiei lor și, evident, ale statului, pentru că toate acestea ne afectează. A doua mare temere este legată de pierderea locului de muncă. Abia pe locul trei se află războiul și celelalte riscuri geopolitice. În principal – și poate era firesc – suntem înspăimântați de perspectiva economică a țării și a propriei familii. Cum ar trebui să interpretăm aceste rezultate? Cum le interpretați dumneavoastră, ca specialist?
Adrian Mitroi: Cred că, și dacă nu vedeam studiul, iar cineva m-ar fi întrebat pe loc care sunt principalele temeri ale românilor, cred că aș fi pus aceste răspunsuri în primele două-trei poziții. După un an dificil, complicat politic și economic, am ajuns cu toții, ca societate, la un fel de fatigue, la o oboseală.
Cred că este pentru prima dată când realizăm cu toții că soluțiile de la statul-părinte, pe care ne bazam în ultimă instanță, nu mai sunt. De doi ani și jumătate – și mai ales în ultimul an, care a fost mai dificil din punct de vedere economic – statul nu a mai intervenit ca altădată prin majorări, măcar nominale, ale veniturilor și pensiilor. N-am mai avut măsurile de sprijin cu care eram obișnuiți. Au fost încercate timid unele măsuri, legate de motorină, dar au fost imediat estompate.
Alte facilități au fost retrase. Au rămas, cred, cele pentru gaz, însă la energia electrică schimbările au contat foarte mult în ecuația generală a finanțelor unei familii.
Pe de altă parte, dacă statul a reușit să-și reducă deficitul, o parte importantă din această reducere a venit și din diminuarea subvențiilor și a ajutoarelor. Practic, o parte din povara deficitului s-a transferat către populație.
Este normal ca oamenii să simtă nesiguranță. Avem un stat care se poticnește și care nu mai găsește soluții, într-un context internațional complicat, în care companiile nu mai cresc salariile ca altădată, iar locurile de muncă nu mai sunt atât de ușor de găsit. Pentru generația tânără, mai ales în IT, existau până nu demult salarii care creșteau rapid și o mulțime de beneficii considerate spectaculoase. Toate acestea s-au aplatizat.
Mai mult decât atât, nu doar că unii colegi încep să-și piardă locurile de muncă, dar apare și un coleg nou: algoritmul. El nu are temeri, nu are rate, lucrează 24 de ore din 24, șapte zile din șapte și nici nu trebuie plătit.
Când îl vezi lângă tine, îți dai seama că, încet-încet, învață și ceea ce faci tu. Și acesta nu este un semn grozav. Oricât de bun ai fi, oricât de priceput ai fi, vezi că algoritmul începe să preia din ceea ce faci.
Sunt deja exemple în marile companii de tehnologie. Cred că povestea de la Oracle este relevantă: tocmai inginerii care au dezvoltat astfel de algoritmi pentru clienții companiei au ajuns, la rândul lor, să-și piardă locurile de muncă.
Putem să spunem, domnule profesor, că evoluția tehnologică începe, practic, să ne vină de hac? În mod surprinzător, pentru că ne-am fi așteptat ca tehnologia să ne ajute, nu să ne înlocuiască și să rămânem fără locuri de muncă.
Haideți să fim rezonabili. O ducem mult mai bine, cu toții. Noi avem o tendință comportamentală foarte interesantă: extrapolăm mereu în sus. Fie că vorbim despre bursă, despre nivelul de trai sau despre economie, avem impresia că lucrurile vor merge întotdeauna puțin mai bine.
Există însă un pendul al competiției și o limită a sustenabilității. De fapt, noi ne plângem de un bau-bau, de teorii ale conspirației, de familii puternice care controlează lumea. Nu despre asta este vorba. Este o competiție internațională foarte puternică, în care alte continente, în special Asia și, în viitor, Africa, au văzut nivelul de trai european și american și îl vor și ele.
Muncesc mai mult, se mulțumesc cu mai puțin și pun un accent uriaș pe educație. Îmi amintesc de studenții mei asiatici, care mă întrebau mirați dacă studenții români chiar petrec atât de puțin timp învățând. Pentru ei, 18 ore dedicate școlii nu păreau ceva neobișnuit.
Societățile asiatice au sisteme educaționale extrem de competitive. De exemplu, examenul chinezesc Gao Kao este un reper pe care îl folosesc și eu uneori în activitatea didactică. Am observat cât de practice și de dificile sunt acele teste și cât de mult pun accent pe gândirea analitică și pe rezolvarea de probleme.
Continentul asiatic este foarte puternic în momentul de față din punct de vedere educațional. O mare parte dintre cele mai interesante cercetări din economie și tehnologie vin astăzi din Asia, împreună cu Statele Unite. Europa pare că discută încă problemele trecutului, în timp ce alții se pregătesc deja pentru competiția viitorului.
Există și o componentă demografică. Africa are resurse umane și o populație în creștere, în timp ce Europa are o natalitate foarte scăzută. Nici Asia nu este omogenă – Coreea de Sud, de exemplu, are una dintre cele mai mici rate ale fertilității din lume –, însă, în ansamblu, competiția globală devine din ce în ce mai puternică.
Mai avem și un sistem educațional care, din punctul meu de vedere, este depășit. Comparați examenul nostru de bacalaureat cu Gao Kao și veți vedea diferența de accent pe gândirea analitică și pe pregătirea pentru viitor.
Adrian Mitroi spune că cel mai contraperformant a fost Guvernul Cîțu
Eu simt asta inclusiv la facultate. Îmi este din ce în ce mai greu să-i provoc pe studenți, să le dau exerciții interesante și relevante pentru lumea în care vor lucra. Dacă noi nu reușim să le formăm de timpuriu gândirea analitică și spiritul competitiv, este greu să recuperăm mai târziu.
Puse cap la cap, toate aceste lucruri explică de ce presiunea concurențială este atât de mare. Europa are încă avantajul unui nivel de trai ridicat și al unui spațiu sigur și civilizat. Sunt convins că va rămâne un loc bun de trăit, însă acest avantaj nu mai este unul garantat.
Apropo de asta, să revenim puțin în România. Știu că nu agreați subiectul politic, dar cum ne afectează, în mod concret, pe plan economic, situația politică neclară pe care o avem? Faptul că nu avem un guvern. Dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva, nu putem să luăm decizii. Cum ne afectează? Pentru că, iată, există și pericolul de a ajunge în categoria „junk”.
Întâi să explicăm ce înseamnă „junk”. Toată lumea folosește termenul acesta și cred că e bine să spunem ce înseamnă.
În primul rând, trebuie să vă spun că eu mă uit și eu la televizor, ca tot românul, și comentez. Dar încerc să mă uit și prin prisma psihologiei organizaționale și a comportamentului liderilor, pe care le studiem. De aceea îmi permit, ca profesor, să-i critic.
Ce mi-aș dori este să-i aud vorbind mai puțin despre adversari și mai mult despre soluții. Foarte des văd atacuri la persoană, ceea ce în argumentație se numește ad hominem. În loc să combată ideile sau programul celuilalt, se caută lucruri din trecutul adversarului, adevărate sau nu, iar discuția se mută acolo.
Într-o economie, însă, nu numele sunt importante, ci cifrele și deciziile. Nimeni nu este providențial, dar poate fi foarte păgubos dacă omul nepotrivit ajunge într-o funcție-cheie.
Mi-aș dori să-i văd venind cu câteva notițe, cu un plan. Să vorbească mai puțin liber și mai mult pe bază de soluții. De multe ori uită ce au spus ieri, se contrazic și ajung să ridice tonul în loc să explice.
Pe mine nu mă interesează ce conflicte personale au între ei. Mă interesează să vină și să spună: asta este soluția, asta este analiza, acestea sunt argumentele. Dacă este nevoie, întrebi specialiști, economiști, profesori, oameni din domeniu. Vii cu un plan de afaceri pentru țară, nu doar cu declarații.
Nu agreez această lipsă de rigoare și de seriozitate. Politicianul este, până la urmă, un executiv. Conduce o organizație foarte mare, numită România. Tocmai de aceea, mi se pare că responsabilitatea lui este să vină cu soluții și cu un plan clar, nu cu dispute personale.
Vă referiți la parlamentari? Pentru că miniștrii, parcă, nu cred că…
Nu mă interesează. Ei trebuie să lucreze 18 ore pe zi, cum v-am spus. Asta am învățat-o în America: atunci când lucrezi pentru țara ta, responsabilitatea este uriașă.
Când îmi căutam un loc de muncă în America, înainte să mă îndrept spre cariera universitară, găsisem un post care îmi plăcea foarte mult. M-aș fi ocupat de întreținerea parcurilor, aveam oameni în subordine, un camion, mi se părea un job extraordinar. M-am uitat însă la salariu și am început să compar. Așa am descoperit că polițiștii, magistrații și, în general, cei care lucrează pentru stat aveau salarii surprinzător de mici.
În societatea americană, a lucra pentru stat nu este recompensat prin salarii foarte mari. Recompensa este alta: prestigiul, stabilitatea și sentimentul că lucrezi pentru țara ta. Nu există această cultură a sporurilor și a privilegiilor.
Cred că aici este una dintre marile probleme ale României. Cu tot respectul pentru funcționarul public, atunci când diferențele de salarizare și privilegiile devin prea mari, în societate apare inevitabil un sentiment de inechitate.
Am studiat și modul în care sunt remunerați managerii companiilor de stat și cred că aici avem o problemă serioasă. Noi am ajuns să măsurăm performanța aproape exclusiv prin profitabilitate, după un model preluat din companiile private americane din tehnologie. Dar o companie de stat are un alt scop.
În cazul unei companii publice, performanța nu ar trebui să însemne profit cât mai mare, ci servicii mai bune și costuri mai mici pentru cetățeni. Dacă vorbim despre energie, de exemplu, adevăratul indicator de performanță ar trebui să fie o factură mai mică pentru consumator, nu profitul unei companii care operează, de multe ori, într-o poziție de monopol sau oligopol.
De aceea cred că managerii acestor companii ar trebui evaluați în primul rând după un business plan și după rezultatele pe care le obțin pentru cetățeni, nu doar după CV. Din punctul meu de vedere, România a preluat modele care nu se potrivesc sectorului public și a ajuns la un sistem de guvernanță corporativă și de salarizare contraproductiv. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care România nu este astăzi acolo unde ar putea fi.
Guvernul Bolojan este al treilea cel mai neperformant
România nu este unde ar merita să fie astăzi. Dar asta și pentru că au fost luate niște decizii greșite, poate cu cele mai bune intenții. Cum vedeți dumneavoastră, domnule profesor, ce s-a întâmplat în ultimul an? Guvernul care a picat, dar care până la un punct a luat niște măsuri. Fără să vorbim despre apartenența lor politică. Cei care au guvernat România până în acest moment, Guvernul Bolojan, hai să-i dăm un nume, a făcut bine ce a făcut sau, chiar și așa, cu cele mai bune intenții, s-a greșit foarte mult?
Am un clasament făcut între cele mai contraperformante guverne, iar Guvernul Bolojan este al treilea cel mai neperformant.
Care sunt pe primele două locuri?
Clasamentul este, evident, unul bazat pe criteriile pe care le-am ales eu: creșterea datoriei publice, reducerea deficitului, folosirea fondului de rezervă, evoluția dobânzilor și alți indicatori. Ponderile pot fi discutate și ajustate, dar, după numele prim-ministrului, poți face un astfel de clasament.
Cel mai contraperformant, din perspectiva creșterii datoriei publice, a deficitului bugetar, a deficitului de cont curent și a presiunii puse pe dobânzi, a fost Guvernul Cîțu.
Haideți să vorbim despre Guvernul Bolojan, până la urmă, decât să ne uităm în urmă. Ce a greșit Guvernul Bolojan, practic?
Aș începe, totuși, cu ce a făcut remarcabil. După aceea pot să vă spun și o litanie întreagă de lucruri pe care nu le-a făcut.
Principala critică pe care o am este că nu a făcut aproape nimic în ceea ce privește reforma. Consolidarea fiscală este, în sine, lăudabilă. Toată lumea se uită la deficitul bugetar, pentru că trebuie să finanțezi și să refinanțezi sute de miliarde de lei.
Dar domnul Bolojan spune că a reușit să scadă deficitul.
Substanțial. Numai că noi, cei care nu avem nimic politic și ne uităm strict la cifre, nu analizăm doar scăderea deficitului, ci și cât de sustenabilă este această scădere și ce se întâmplă cu datoria publică.
Eu măsor lucrul acesta printr-un coeficient. Am și o lucrare pe această temă. Dacă mi-a scăzut deficitul cu 1,4 puncte procentuale, dar datoria publică mi-a crescut cu șase puncte procentuale, atunci, practic, ce ai câștigat într-o parte ai pierdut în alta. Din punctul meu de vedere, acesta nu este un rezultat bun.
Creșterea TVA a fost o greșeală?
Nu. A fost una dintre măsurile care puteau fi luate, dar trebuia să vină la pachet cu alte măsuri. În economie nu iei măsuri izolate.
Glumeam și spuneam că mi-ar fi plăcut ca cineva să mă sune înainte și să mă întrebe ce cred despre anumite decizii. De multe ori am impresia că cineva vine cu o idee, o pune pe masă și spune: „Am mai redus 0,02% din PIB”. Dar întrebarea este: care este impactul social al acelei măsuri?
De exemplu, dacă reduci un spor care aduce un câștig bugetar foarte mic, dar produce nemulțumiri mari într-o categorie profesională, trebuie să te întrebi dacă raportul dintre cost și beneficiu este într-adevăr unul favorabil.
O majorare a TVA poate fi justificată. Eu, personal, poate că aș fi mers chiar pe o cotă de 23%, pentru a tempera consumul. Dar, în același timp, aș fi introdus măsuri de compensare foarte bine țintite pentru cei care suportă cel mai greu astfel de decizii.
Inflația este regresivă. Cei cu venituri mici sunt afectați mai puternic decât cei cu venituri mari, pentru că o mare parte din cheltuielile lor merg către alimente, energie și transport. În plus, și actualul sistem de taxare are efecte regresive.
De aceea spun de mult timp că este momentul să discutăm serios despre introducerea impozitului progresiv. Nu mă interesează cine propune această măsură și din ce partid face parte. Mă interesează dacă ea este potrivită pentru situația economică în care se află România.
Adrian Mitroi spune că 75% din titlurile de stat românești sunt cumpărate de investitori externi
Impozitul progresiv este absolut necesar
Considerați că impozitul progresiv ar fi o idee mai bună?
Nici nu mai discutăm de considerente. Din punctul meu de vedere, impozitul progresiv este absolut necesar și trebuie introdus cât mai repede. Dacă, din motive politice, nu se poate, atunci am înțeles.
În ce sens? Pentru că, de exemplu, cei de la USR au spus că o idee bună ar fi taxarea cu zero a celor mai mici salarii, dacă ne permitem, iar apoi taxarea să crească progresiv.
Eu v-am explicat deja problema regresivității din economie. Dacă nu te ocupi de ea, orice politici economice ai adopta, la un moment dat vine scadența electorală și societatea nu le mai suportă.
A trecut vremea disputelor sterile. Avem nevoie de oameni care lucrează cu cifre, cu analize și cu responsabilitate. O altă idee pe care o aud des este că ANAF nu ar fi suficient de pregătit. Eu nu sunt de acord. ANAF este o instituție mult mai capabilă decât se spune.
ANAF? Cred că sunteți printre puținii care spun asta.
Da. Atât poate societatea românească în acest moment, în ceea ce privește colectarea. Dacă vrem mai mult, trebuie să schimbăm modelul.
De aceea spun că soluția este impozitul progresiv. Dacă nu există voință politică pentru asta, atunci trebuie mărită cota unică. Poate la 20%, poate la 32%. Va durea, nu ai cum să eviți acest lucru.
În același timp însă, trebuie să vii cu măsuri foarte bine țintite pentru cei afectați cel mai mult: familii cu copii, persoane aflate între două locuri de muncă, categorii vulnerabile.
Mi-ar plăcea, de exemplu, să vedem deductibilitatea cheltuielilor cu creditele ipotecare pentru persoanele fizice. Este o măsură pe care am văzut-o funcționând și în alte state și care i-ar ajuta direct pe cei care au rate.
Ca să revin la întrebarea despre TVA, dacă iei măsuri de consolidare fiscală într-o economie cu deficit și consum ridicat, trebuie să le însoțești de măsuri de protecție pentru clasa care suportă cel mai greu costul acestor reforme. Dacă nu faci asta, vei pierde sprijinul public și riști să compromiți tot ceea ce ai încercat să construiești.
În psihologia organizațională există o idee simplă: un manager bun trebuie să se preocupe și de cel care vine după el. Nu ești veșnic în funcție. Trebuie să lași măsuri sustenabile, care să poată fi continuate.
De aceea cred că discursul politic trebuie să fie despre politici economice, despre soluții, despre termene și despre rezultate. Nu despre persoane.
Eu propun soluții pe care le consider fezabile și adaptate situației economice actuale. Ne uităm în jur și vedem țări din regiune care merg înainte. Noi stagnăm și discutăm, de prea multe ori, despre aceleași persoane, în loc să discutăm despre politici publice.
Dacă un guvern nu își atinge obiectivele asumate, atunci trebuie să lase locul următoarei echipe. Nu cred că funcțiile publice ar trebui ocupate foarte mult timp. Din cercetările mele rezultă că un mandat unic, de aproximativ trei ani, ar fi suficient. După aceea, ar trebui să vină o nouă echipă, cu idei noi și cu energie nouă.
Și acel mandat să fie de vreo trei ani, maxim?
Maxim.
Dar dacă e să revenim puțin la situația actuală, un pericol despre care ni se vorbește destul de des este retrogradarea la categoria „junk”. Ce ar însemna concret pentru noi asta? Pentru noi, ca țară.
Haideți să vedem ce este cu „junk”-ul ăsta. Eu cred că este, într-o anumită măsură, o sperietoare. De fapt, noi suntem deja foarte aproape de această situație.
Se vede în două lucruri: presiunea pe cursul de schimb și nivelul dobânzilor.
Avem o bancă centrală cu rezerve importante, care susțin stabilitatea leului. Dar aceste rezerve au și un cost. Practic, ele sunt investite în titluri de stat ale altor țări, la dobânzi de aproximativ 2%, în timp ce România se împrumută la dobânzi de aproximativ 7%.
Asta înseamnă că noi finanțăm alte state la costuri mici, iar alții ne finanțează pe noi la costuri foarte mari. Nimic nu este gratuit. Plătim acest preț pentru stabilitatea cursului și înțeleg argumentul, dar mă întreb dacă nu este și dovada faptului că statul a fost administrat prost și a ajuns să depindă de asemenea rezerve.
Junk-ul se vede și în dobânzi. Acolo piața nu poate fi păcălită. Aproximativ 75% din titlurile de stat românești sunt cumpărate de investitori externi, iar aceștia cer dobânzi care să acopere riscul și inflația.
Din acest motiv plătim dobânzi foarte ridicate. O dobândă de aproximativ 7% este una specifică unor economii cu risc mult mai mare decât ar trebui să fie România. Media europeană este de peste două ori mai mică.
Suntem, practic, foarte aproape de această categorie. Cred totuși că vom evita retrogradarea, pentru că reducerea deficitului bugetar este un argument important pe care îl folosesc și autoritățile. Probabil ne va ajuta să trecem peste acest moment. Întrebarea este însă cu ce cost, în special din perspectiva datoriei publice.
Nu cred că este o rușine ca, în 2026, să apelăm la expertiză externă
Ne paște un acord cu Fondul Monetar Internațional?
Eu mi-aș dori foarte mult.
Pentru că măcar ar veni cineva să ne învețe o lecție pe care noi nu o putem învăța.
Politicianul are foarte greu cum să ia singur măsuri de austeritate. El este, prin natura funcției sale, influențat de cei care l-au susținut și de organizația din care face parte. Tocmai de aceea, măsurile nepopulare sunt impuse, de regulă, fie de piață, fie de vot, fie de o instituție externă.
FMI sau Banca Mondială vin cu recomandări pe care politicienii le evită de multe ori: impozitare progresivă, înghețarea angajărilor la stat, reformarea companiilor de stat și alte măsuri de consolidare fiscală.
Nu cred că este o rușine ca, în 2026, să apelăm la expertiză externă dacă noi nu reușim să găsim soluții. Ceea ce mă îngrijorează este că, de două luni, asistăm la foarte multe dispute și la foarte puține soluții concrete. Mi-aș dori să văd mai puține atacuri la persoană și mai multe propuneri clare, asumate și argumentate economic. Asta cred că lipsește cel mai mult în momentul de față.
Deci Fondul Monetar Internațional ne-ar ajuta, ar fi singura noastră soluție, spuneți dumneavoastră, pentru că niciun politician nu-și asumă măsurile necesare.
Și nici nu are, în momentul de față, forța necesară să le impună. Dacă vine cu echipa lui de consilieri, aceștia vor face, în mare, ceea ce fac toți: vor încerca să întoarcă favorurile celor care i-au adus acolo. Nu îi condamn, îi înțeleg.
Îi înțelegem, doar că noi mergem în jos, iar politicienii nu par să înțeleagă asta.
V-am spus: avem încă aproximativ 5% depreciere a leului și o inflație medie anuală de aproape 8%. Vorbim, practic, de o pierdere anuală a puterii de cumpărare de 10-12%. Suntem deja în al doilea an în care nivelul de trai se erodează semnificativ.
Este o corecție inevitabilă. Ani la rând am trăit peste ceea ce produceam. Acum plătim nota de plată.
Între competitivitatea Americii și cea a Asiei, într-o lume în care inteligența artificială schimbă economia, noi inovăm foarte puțin. Aici este problema de fond.
Amână toate cheltuielile pe care le poți amâna – telefoane, gadgeturi
Să vorbim, în ultima parte a discuției noastre, despre ce putem face noi, concret, pentru că acesta este domeniul dumneavoastră. Ce să faci și ce să nu faci pentru a nu-ți afecta bugetul familiei în 2026?
Haideți să luăm lucrurile simple și fezabile.
În primul rând, să nu te mai bazezi pe stat că îți va rezolva problemele financiare. Din punctul acesta de vedere, fiecare trebuie să fie mult mai prudent.
Al doilea lucru: amână toate cheltuielile discreționare, pe cele pe care le poți amâna – telefoane, gadgeturi și alte cumpărături care nu sunt urgente. Excepție fac investițiile în tine: o locuință, un calculator, o pereche de ochelari sau un curs care îți poate crește șansele profesionale.
Indiferent de vârstă, învață. Dacă ai 65 sau chiar 70 de ani, poți urma cursuri de inteligență artificială sau de tehnologie. Nu este niciodată prea târziu să înveți ceva care îți poate fi util.
Eu nu zâmbesc, dar foarte mulți ar spune că nu există așa ceva.
Uitați-vă ce se întâmplă în Asia. Sunt oameni de 80 de ani care investesc activ și își administrează singuri economiile.
Trebuie să avem aceeași grijă cu banii pe care o avem atunci când mergem la supermarket și comparăm produsele.
Primul meu sfat este să folosiți tehnologia: internet banking, carduri de debit și carduri de credit folosite responsabil.
Plătiți-vă întotdeauna datoriile la timp. Este primul lucru pe care trebuie să-l faceți, chiar dacă rămâneți cu mai puțini bani în casă. După aceea, începeți să vă construiți un fond de rezervă.
Eu recomand să începi cu un depozit sau cu un cont de economii și, lună de lună, să economisești câte puțin. Important este să transformi economisirea într-un obicei.
Focusul nu trebuie să fie ce îți mai cumperi, ci cum economisești și cum investești.
Așa cum comparați produsele din supermarket, la fel trebuie să vă comparați și produsele financiare. Să vă cunoașteți banca, costurile și instrumentele pe care le folosiți.
Și încă un lucru: evitați să țineți numerar în casă. Banii cash își pierd valoarea prin inflație. Puneți-i la lucru, economisiți-i și investiți-i cu atenție.
Românii mai au această plăcere de a se ști proprietari. Este un trend pe care îl vedem inclusiv la oamenii foarte tineri. Mai merită să investești într-un apartament în 2026?
Tânăra generație este mai flexibilă decât generațiile anterioare. Știe că locul de muncă vine cu multe incertitudini și, din acest motiv, este mai deschisă către chirie. În plus, își întemeiază familiile mai târziu, iar toate aceste lucruri schimbă modul în care privesc achiziția unei locuințe.
Ca investiție, însă, un apartament poate avea sens. Observ și la studenții mei că prioritățile sunt, în primul rând, jobul, studiile și stabilitatea financiară. După aceea vine locuința, iar familia este, de multe ori, amânată.
Din cercetările de economie comportamentală reiese că, pentru multe femei tinere, locuința este una dintre cele mai importante aspirații. Căsătoria vine, de multe ori, după.
Dacă mă întrebați pe mine, răspunsul este da, merită, dar cu o condiție: să privești locuința ca pe o investiție.
O investiție înseamnă că o poți vinde atunci când ai nevoie, că o poți schimba dacă familia se mărește sau dacă apar alte oportunități. Nu trebuie privită ca ceva definitiv, ci ca un activ care îți oferă flexibilitate.
Ideal ar fi ca o astfel de decizie să fie luată în cuplu, cu o planificare financiară comună. La cursurile de finanțe comportamentale discutăm inclusiv despre finanțele în familie și despre cât de important este ca partenerii să fie pe aceeași lungime de undă în privința banilor, a cheltuielilor și a obiectivelor comune.
Din păcate, românii nu au acest obicei și nici nu există o educație financiară foarte solidă. Poate nici nu o avem nativ, pentru că am fost învățați altfel.
Banii ar trebui să fie prioritatea zero, pentru că de acolo pornesc foarte multe lucruri. Din stabilitatea financiară îți poți permite să ai grijă de sănătate, de familie și de viitorul tău.
