De câteva decenii bune, relația dintre Europa și Statele Unite a fost prezentată drept axul de neclintit al ordinii internaționale. Două democrații, un singur destin – aceasta era, simplificat, povestea pe care ambele maluri ale Atlanticului și-au spus-o reciproc de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace. Astăzi, această poveste pare să se fi epuizat. Nu pentru că Europa și America ar fi devenit dintr-odată inamici, ci pentru că ”cimentul ideologic” care a ținut construcția în picioare s-a fisurat ireversibil.
O alianță născută din victorie
Transatlanticismul nu a apărut din simpatie reciprocă, ci dintr-o combinație de necesitate strategică și convingere ideologică. Statele Unite au ieșit din cele două mari conflicte ale secolului XX – al Doilea Război Mondial și Războiul Rece – nu doar victorioase militar, ci și încărcate cu un proiect normativ: democrația liberală, economia de piață deschisă și un sistem de instituții multilaterale menite să prevină repetarea catastrofelor trecutului. NATO, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite – toate purtau amprenta americană, dar și pe cea a unei Europe occidentale dispusă să accepte tutela Washingtonului în schimbul securității și al prosperității. Această arhitectură nu a fost niciodată perfectă. Divergențele au existat constant – de la Suez la Vietnam, de la politica față de Orientul Mijlociu la invazia Irakului din 2003. Dar dezacordurile, chiar și cele dureroase, se petreceau în interiorul unei familii care nu se punea la îndoială pe sine. Exista o convingere comună, rareori articulată explicit, dar mereu prezentă: că cele două maluri ale Atlanticului împart aceleași valori fundamentale și că, în ultimă instanță, sunt de partea aceluiași proiect istoric.
Lumea multipolară și eroziunea liberalismului
Ceea ce s-a schimbat nu este doar retorica unei administrații americane sau a alteia, ci structura profundă a sistemului internațional. Lumea de astăzi nu mai este una în care un singur actor – fie el și unul aliat cu Europa – poate impune, fie și informal, un set unic de norme universale. China, India, statele din Golf, Rusia, alte centre de putere emergente au propriile lor proiecte normative, propriile lor rețele economice și propriile lor pretenții de legitimitate. Într-o asemenea lume, aspirația liberală de a vorbi în numele unor valori universale devine tot mai dificil de susținut, indiferent cine ar vrea să o reprezinte. Acest proces de eroziune nu este nou; durează de aproximativ un sfert de secol și a fost accelerat de șocuri succesive – atacurile de la 11 septembrie 2001, criza financiară din 2008, ascensiunea populismelor, pandemia de COVID-19, războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu. Fiecare dintre aceste momente a slăbit încrederea cetățenilor occidentali în capacitatea ordinii liberale de a livra securitate și prosperitate. Noutatea ultimilor ani este altceva: arhitectul principal al acestei ordini, Statele Unite, a renunțat să mai joace rolul de garant și a început să exploateze, în avantaj propriu și pe termen scurt, exact poziția privilegiată pe care ordinea liberală i-a oferit-o.
America altfel
Schimbarea nu este doar una de administrație, ci una structurală. Societatea americană s-a transformat – demografic, economic, politic – iar elitele care timp de generații s-au identificat afectiv cu Europa, care au crescut cu amintirea aliaților din cele două războaie mondiale, cedează loc unor generații pentru care legătura transatlantică nu mai are aceeași încărcătură emoțională sau strategică. Indiferent cine va câștiga viitoarele alegeri americane, este puțin probabil ca un președinte să mai repete gestul lui Joe Biden de la Conferința de Securitate de la München din 2021, când a anunțat triumfal că „America s-a întors”. Acel moment a fost, retrospectiv, mai degrabă un cântec de lebădă decât un nou început. În același timp, retorica și acțiunile administrației americane actuale față de Europa – de la tarifele vamale impuse exporturilor europene, la presiunile legate de cheltuielile militare, până la amenințările privind suveranitatea Groenlandei, teritoriu danez și, prin extensie, european – au produs ceva mai grav decât o simplă tensiune diplomatică: o ruptură de încredere. Se poate negocia un tarif, se poate ajusta o alianță militară, dar este mult mai dificil de șters amintirea unui aliat care a pus în discuție, fie și retoric, integritatea teritorială a unui membru al propriei tabere.
Europa, o conștiință care nu se mai poate întoarce la inocență
Pentru Europa, schimbarea nu este atât sociologică, cât psihologică. Continentul a învățat, în decursul a numai un an și jumătate, o lecție pe care America Latină o cunoaște de mai bine de un secol: relația cu o putere mult mai mare, chiar și una prietenoasă, nu este niciodată complet sigură. Această conștientizare nu se va șterge ușor. Va rămâne, ca o genă latentă, în memoria politică europeană – discretă în perioadele de cooperare, dar pregătită să reapară de fiecare dată când relația transatlantică va fi pusă din nou la încercare. Asta nu înseamnă, însă, că Europa și Statele Unite sunt condamnate la o despărțire definitivă. Interesele comune – economice, de securitate, tehnologice – rămân substanțiale, iar o competiție globală cu centre de putere iliberale, în primul rând China, va continua probabil să apropie cele două maluri ale Atlanticului în anumite privințe. Dar relația care va rezulta nu va mai fi una bazată pe presupoziția unei comunități de valori incontestabile, ci una mult mai tranzacțională, mai precaută, mai conștientă de propriile vulnerabilități.
Vulnerabilitățile pe care Europa și le-a construit singură
O parte din responsabilitatea pentru fragilitatea actuală a relației transatlantice nu poate fi atribuită doar Washingtonului. Europa a acumulat, de-a lungul deceniilor, o serie de dependențe structurale care au transformat orice presiune americană într-un șoc cu efect imediat, pur și simplu pentru că nu existau alternative pregătite. Dependența energetică este exemplul cel mai vizibil. După reducerea drastică a importurilor de gaz rusesc, Europa s-a orientat masiv spre gazul natural lichefiat american, înlocuind o vulnerabilitate cu alta. Este o vulnerabilitate auto-creată, nu impusă unilateral: nimeni nu a obligat statele europene să nu investească din timp în capacități proprii de stocare, în diversificarea furnizorilor sau în accelerarea tranziției energetice într-un ritm care să reducă, și nu doar să deplaseze, dependența externă. Aceeași logică se aplică în domeniul apărării. Absența unei armate europene unificate sau a unei industrii de apărare cu adevărat autonome face ca orice presiune americană privind cheltuielile militare din NATO să aibă efect imediat, pentru că Europa nu are o alternativă pregătită. Sistemele de armament esențiale – de la avioane de luptă de generație nouă la apărarea antiaeriană și antirachetă – rămân, în mare parte, americane, iar interoperabilitatea cu structurile de comandă ale NATO a fost gândită istoric în jurul prezenței americane, nu al unei capacități europene independente. La acestea se adaugă dependența digitală și tehnologică: cea mai mare parte a infrastructurii cloud folosite de companiile și instituțiile publice europene este furnizată de companii americane, iar producția de semiconductori avansați rămâne concentrată în afara Europei, în special în Asia, cu proiectare și echipamente critice tot sub control predominant american. Nu în ultimul rând, dominația dolarului în comerțul internațional și în sistemul de plăți global a permis Washingtonului să extindă efectele sancțiunilor și reglementărilor sale dincolo de propriile frontiere, afectând și companii europene care nu au altă opțiune decât conformarea, din lipsa unui sistem financiar alternativ cu adevărat funcțional. Niciuna dintre aceste vulnerabilități nu a fost impusă prin forță. Ele sunt rezultatul unor decizii – sau, mai des, al unor non-decizii – luate de-a lungul a trei decenii de către guvernele europene însele, atunci când dependența de Statele Unite părea mai convenabilă și mai puțin costisitoare decât investiția în autonomie strategică.
Sfârșitul unei ideologii, nu al unei relații
Poate cea mai utilă distincție de făcut este între transatlanticism ca relație concretă – comerț, apărare, cooperare diplomatică, schimburi culturale – și transatlanticism ca ideologie, ca poveste despre un destin comun înscris în valori universale. Este posibil ca relația, în forma ei pragmatică, să continue, chiar să se reinventeze. Dar ideologia care a îmbrăcat-o timp de opt decenii, aceea a unui Occident unit de o misiune istorică comună, pare să se fi consumat. Rămâne de văzut ce va lua locul ei. Un parteneriat mai modest, bazat pe interese clar definite și mai puține iluzii? O competiție tot mai deschisă pentru resurse și influență, mascată sub formula prieteniei tradiționale? Sau, dimpotrivă, o redescoperire, în fața presiunii comune a unei lumi multipolare și adesea ostile, a motivelor pentru care Europa și America au avut nevoie, la un moment dat, una de cealaltă? Niciun răspuns nu este încă scris definitiv. Dar un lucru pare limpede: vechea poveste, cea în care transatlanticismul era de la sine înțeles, s-a încheiat – și nu se va mai putea spune din nou în aceiași termeni.
