În
materialul de astăzi „China la zi”, vă prezentăm traducerea din limba chineză a
unui articol publicat în presa chineză, care analizează evoluțiile recente ale
Europei într-un context internațional marcat de incertitudine și transformări
geopolitice profunde, punând în discuție dacă aceasta traversează un declin
structural sau o etapă de reajustare strategică.
Macron a ținut un discurs la Forumul Economic Eleno-Francez din Atena FOTO: Visual China
Discursul președintelui francez a fost rostit în data de 24 aprilie 2026.
Prin contribuțiile mai multor
experți în studii europene, sunt examinate relațiile tot mai complexe dintre
Europa, Statele Unite și China, precum și impactul acestor dinamici asupra
rolului Uniunii Europene în viitoarea ordine mondială. În același timp, textul
explorează dacă Europa reprezintă, pentru China, mai degrabă o oportunitate sau
o provocare și evidențiază modul în care tensiunile, interdependențele
economice și ambivalențele politice modelează relațiile sino-europene.
Redăm în continuare traducerea din
limba chineză a articolului menționat mai sus:
Acest articol reprezintă cea de-a 64-a ediție a
rubricii „Observatorul European”, o colaborare între Asociația de Studii
Europene din Shanghai și secțiunea „Diplomatic Scholars” a publicației The
Paper (www.thepaper.cn). Începând cu 2026, Statele Unite și-au manifestat din
ce în ce mai evident „disprețul” față de Europa, atât prin cuvinte, cât și prin
fapte. Încotro se îndreaptă Europa, aflată între declinul propriei puteri și
dependența strategică de Statele Unite? Pentru China, o astfel de Europă
reprezintă oportunități mai mari sau provocări mai mari?
Pe 24 aprilie, în timpul unei vizite la Atena,
capitala Greciei, președintele francez Emmanuel Macron a declarat că peisajul
internațional actual prezintă o situație fără precedent, ceea ce face ca acest
moment să fie unul crucial pentru ca Europa să se trezească și să-și
consolideze autonomia strategică. El a îndemnat Europa să profite de
schimbările actuale ale situației și să exercite o influență mai mare pe scena
internațională.
De la începutul anului 2026, Europa a devenit din
ce în ce mai îngrijorată. În timp ce amenințările la adresa securității generate
de conflictul dintre Rusia și Ucraina din est, rămân nerezolvate, Statele Unite
s-au îndepărtat și mai mult de Europa, în vest. În cadrul a două operațiuni
militare lansate în acest an împotriva Venezuelei și Iranului, SUA nu și-au informat
în prealabil aliații europeni. Președintele american Trump și-a exprimat, de
asemenea, nemulțumirea față de aliații europeni pentru „lipsa de cooperare” în
războiul său împotriva Iranului și a lansat recent o altă amenințare privind
retragerea din NATO. Între timp, vicepreședintele american Vance s-a deplasat
recent în Ungaria pentru a-l susține public pe prim-ministrul ungar Orbán – considerat un lider problematic în cadrul UE – înaintea
alegerilor generale din țară. El a criticat UE folosind termeni duri precum
„rușinos”, „amestec” și „distrugere economică”, aruncând o altă „bombă” asupra
Europei, în urma remarcilor sale de la Conferința de Securitate de la München
din 2025.
Pe de altă parte, de la sfârșitul anului 2025,
numeroși lideri europeni – inclusiv cei din Franța, Regatul Unit, Irlanda,
Finlanda, Germania și Spania – au vizitat, succesiv, China. Un comentariu al
CCTV News a remarcat că, într-o lume plină de turbulențe, stabilitatea și
predictibilitatea dezvoltării pe care China le oferă lumii reprezintă o
„resursă rară”. Europa a realizat necesitatea de a-și ajusta și echilibra
relațiile cu marile puteri, adoptând o abordare mai rațională și pragmatică în
relațiile cu China.
Cu toate acestea, unii lideri europeni nu reușesc
să se detașeze de narațiunea privind „triplul rol” al Chinei (partener,
concurent și rival). În discursul său din 24 aprilie, subliniind că Europa
trebuie să-și consolideze autonomia strategică, Macron și-a îndreptat criticile
simultan către Statele Unite, Rusia și China. Tot el a fost cel care, la scurt
timp după încheierea vizitei sale în China de anul trecut, a scris în presă că
relația economică dintre China și Europa trebuie reechilibrată, afirmând chiar
că, dacă va fi necesar, Europa „nu va avea altă opțiune decât să adopte măsuri
mai protecționiste”.
Pe scena internațională viitoare, va continua
Europa – prinsă în contradicția dintre propria putere în declin și dependența
sa strategică de Statele Unite – să fie marginalizată în marile afaceri
internaționale sau va reuși să iasă din acest impas, să se revitalizeze și să
joace un rol mai important? În același timp, având în vedere ezitările și
ambivalența ocazionale ale poziției Europei față de China, cum ar trebui să
răspundă aceasta din urmă într-un mod care să țină seama de situația actuală?
Recent, mai mulți cercetători din domeniul
studiilor europene au purtat o discuție pe temele menționate mai sus. Următorul
text este o transcriere a acestei discuții.
Profiluri ale experților (enumerate în ordine
alfabetică după numele de familie):
Ding Chun: președinte al Asociației de Studii
Europene din Shanghai; director al Centrului de Studii Europene de la
Universitatea Fudan; profesor titular al Catedrei Jean Monnet pentru Studii
privind Uniunea Europeană
Jian Junbo: director și profesor asociat al
Centrului pentru Relații China–UE de la Universitatea Fudan
Wu Huiping: director adjunct și profesor al
Centrului de Studii Germane de la Universitatea Tongji; vicepreședinte al
Asociației de Studii Europene din Shanghai
Xu Mingqi: director onorific și cercetător la
Centrul de Studii Europene din cadrul Academiei de Științe Sociale din
Shanghai; fost președinte al Asociației de Studii Europene din Shanghai
Yan Shaohua: director adjunct și cercetător asociat
la Centrul pentru Relații China–UE, Universitatea Fudan
A intrat Europa într-o perioadă de declin sau se
află într-o fază de ajustare înaintea unei noi perioade de creștere rapidă?
Ding Chun: Europa
și-a încheiat ciclul ascendent, determinat în principal de integrarea piețelor
și de beneficiile expansiunii, și a intrat într-o fază de tranziție
caracterizată de un declin relativ al capacităților, în paralel cu un proces
continuu de reintegrare. De la lansarea monedei euro până la finalizarea celor
două runde de extindere spre est, Europa a obținut într-adevăr beneficii
semnificative prin valorificarea pieței unice, a integrării monetare și a
diviziunii industriale a muncii. Cu toate acestea, în urma crizei datoriilor
din zona euro, limitările inerente ale acestui model au devenit treptat
evidente: dezechilibre fiscale și monetare, disparități de dezvoltare tot mai
mari între nord și sud, capacitate insuficientă de inovare, progrese lente în
aprofundarea pieței unice interne, birocrație excesivă și probleme structurale
care decurg din externalizarea pe termen lung a costurilor de securitate și
energie. Agravată de deteriorarea mediului geopolitic și economic extern –
inclusiv criza refugiaților, Brexitul, pandemia, conflictul dintre Rusia și
Ucraina și schimbările în politica SUA – slăbirea relativă a Europei în domenii
cheie, precum creșterea economică, tehnologia, energia și securitatea, a
devenit o tendință destul de clară.
În același timp, însă, Europa nu a urmat o
traiectorie descendentă uniformă; dimpotrivă, în fața șocurilor succesive, a
început să-și reorienteze prioritățile politice. În ultimii ani, fie că este
vorba de cheltuielile pentru apărare, de politicile industriale și comerciale, de
alocarea capitalului sau securitatea
lanțurilor de aprovizionare, Europa și-a intensificat eforturile de coordonare,
în încercarea de a remedia punctele slabe neglijate multă vreme. Această
schimbare diferă de integrarea anterioară, determinată de extinderea normelor
și de integrarea piețelor; în schimb, ea pune un accent mai mare pe
valorificarea puterii soft a Europei și a „efectului Bruxelles”, pentru a-și
spori reziliența și a face față incertitudinilor externe. Aceasta se
caracterizează printr-o abordare mai prudentă, costuri mai ridicate, o
dificultate sporită în reconcilierea diferențelor dintre statele membre și
rezultate care este puțin probabil să se materializeze pe termen scurt.
Prin urmare, se poate considera că Europa se află
în prezent într-o fază în care vechiul model de creștere economică este treptat
abandonat, în timp ce noua traiectorie de dezvoltare nu s-a stabilizat încă. Pe
termen scurt, creșterea economică lentă, diviziunile interne și presiunile
externe vor persista; cu toate acestea, pe termen mediu și lung, atât timp cât
principalele state reușesc să mențină un consens de bază și să continue să
investească în domenii-cheie, Europa are încă potențialul de a-și remodela
capacitățile într-o anumită măsură. Cu alte cuvinte, Europa nu poate fi pur și
simplu clasificată ca fiind pe o traiectorie de declin și nici nu se poate
concluziona că se află în pragul unei noi faze de dezvoltare rapidă; mai
degrabă, se află într-o perioadă de ajustare și restructurare sub presiune.
Wu Huiping: Mulți
europeni folosesc expresia „instabilitate globală” pentru a descrie schimbările
epocale pe care le percep, iar principala lor îngrijorare provine din
convingerea că ordinea internațională postbelică, dominată de Statele Unite, se
destramă tot mai rapid, iar Europa însăși este una dintre „zonele cele mai
afectate” de această prăbușire a ordinii. Confruntată cu o presiune fără
precedent, Europa trece printr-o „trezire strategică”, care se manifestă
printr-o atitudine din ce în ce mai fermă și mai independentă față de Statele
Unite, precum refuzul Spaniei de a permite utilizarea bazelor militare sau
criticile Germaniei la adresa acțiunilor unilaterale ale Statelor Unite. Cu
toate acestea, această trezire este limitată, fiind mai degrabă o reacție
pasivă și o atitudine defensivă impuse de criza externă, însoțite de dependența
de traiectoria relațiilor cu SUA, decât o inițiativă proactivă care să provină
dintr-o coeziune internă puternică și o viziune comună. Prin urmare, Europa se
află încă într-o „perioadă de adaptare” strategică dificilă, fiind departe de a
atinge nivelul de mobilizare necesar pentru a păși către o „nouă perioadă de
dezvoltare rapidă a integrării”.
Xu Mingqi: Pe
fondul unui declin relativ al puterii economice, elanul Europei către integrare
se estompează. O serie de șocuri geopolitice succesive – precum conflictul
dintre Rusia și Ucraina și cel din Orientul Mijlociu – nu numai că nu au reușit
să unească Europa, ci, dimpotrivă, au scos la iveală și au accentuat
diviziunile interne de interese, adânc înrădăcinate. „Motorul tradițional
germano-francez” își pierde din avânt, în timp ce tensiunile dintre nord și sud
și diviziunile dintre est și vest se intensifică, iar sentimentele naționaliste
sunt în creștere în toate statele membre. Drept urmare, UE întâmpină
dificultăți din ce în ce mai mari în a ajunge la un consens cu privire la
deciziile majore care necesită acțiuni colective și se confruntă, de asemenea,
cu dificultăți în extinderea sferei de aplicare a integrării. Deși crizele pot
forța Europa să aprofundeze integrarea în anumite domenii specifice – cum ar fi
emisiunea de obligațiuni comune pentru a face față crizelor – acest lucru nu
poate inversa tendința generală de intensificare a conflictelor interne și de
scădere a capacității globale de acțiune colectivă. În ansamblu, deși a descrie
Europa ca fiind pe o „traiectorie descendentă” poate fi prea dur, „slăbirea”
puterii sale este de necontestat.
Yan Shaohua: În
sfera realpolitik-ului UE, se conturează un model mai flexibil de cooperare:
atunci când UE, în ansamblu, ajunge într-un impas, grupuri de țări cu viziuni
comune – precum alianța de apărare formată din nouă țări sau inițiativa
economică a celor șase țări, care include Germania, Franța, Italia și Spania –
formează spontan „grupuri de avangardă” pentru a prelua inițiativa în
promovarea unei cooperări aprofundate într-un cadru mai restrâns. Logica din
spatele acestei abordări de „a merge pe cont propriu” este că, atunci când
unanimitatea între statele membre ale UE devine o sarcină imposibilă,
permiterea unui subgrup de națiuni dispuse și capabile să preia inițiativa și
să ducă lucrurile la bun sfârșit poate crea un efect de demonstrație,
impulsionând astfel, indirect, integrarea europeană în ansamblu. În același
timp, Regatul Unit, după ce a părăsit UE, încearcă să se reangajeze profund în
afacerile europene ca „echilibrator offshore” și „lider militar”, în special
prin asumarea unui rol de lider în chestiuni de securitate. Acest lucru adaugă
noi complexități dinamicii interne a puterii în Europa, extinzând sfera
„integrării” și lupta pentru influență dincolo de cadrul UE propriu-zis. În
consecință, Europa ar putea trece printr-o tranziție profundă de la un model
rigid de integrare de tip „unic pentru toți” la un model mai flexibil și mai
rezilient de „cooperare diferențiată”.
Va reprezenta Europa o oportunitate mai mare sau o
provocare mai mare pentru China?
Ding Chun: Atât
din punct de vedere economic, cât și din perspectiva securității, Europa
generează noi presiuni pentru China, oferind, în același timp, un spațiu
considerabil pentru cooperarea practică; în ansamblu, tensiunile sunt în
creștere, dar rămân gestionabile. Relațiile sino-europene devin, într-adevăr,
mai complexe: pe de o parte, Europa și-a intensificat semnificativ controlul și
restricțiile asupra Chinei în domenii precum politica industrială, măsurile
comerciale corective și standardele tehnice, ceea ce a dus la o concurență
sporită; pe de altă parte, sub influența pandemiei de COVID-19, a conflictului
dintre Rusia și Ucraina și a schimbărilor din mediul de securitate, atenția
Europei asupra unor aspecte precum securitatea lanțului de aprovizionare și
dependența de tehnologii-cheie a crescut semnificativ, adâncindu-și
îngrijorările cu privire la China.
Cu toate acestea, este important de menționat că,
în comparație cu Statele Unite, politica Europei față de China se desfășoară,
în continuare, în principal, în cadrul juridic și instituțional existent. Fie
că este vorba despre anchete antisubvenții, evaluări ale investițiilor sau
reglementări tehnice, există, în general, proceduri clare, motive transparente
și căi de punere în aplicare previzibile. Acest lucru înseamnă că
întreprinderile chineze și guvernul dispun încă de o marjă de manevră pentru a
răspunde acestor evoluții. Ele pot atenua impactul prin apeluri legale,
negocieri privind normele și ajustări ale politicilor, în loc să se confrunte
cu un mediu politic complet imprevizibil. În același timp, Europa însăși are
încă nevoie de cooperare externă în domenii precum creșterea economică,
transformarea industrială și dezvoltarea ecologică. Avantajele Chinei în ceea
ce privește dimensiunea pieței, sistemele de sprijin industrial și anumite domenii
tehnologice fac dificilă o „decuplare” reală între cele două părți.
În esență, tensiunile dintre China și Europa țin
mai degrabă de o armonizare a intereselor în cadrul cooperării existente decât
de o confruntare pe scară largă. Europa încearcă să-și reducă dependența
externă, dar îi este dificil să suporte costurile unei reduceri semnificative a
legăturilor sale economice cu China. Această contradicție face ca politicile
sale să oscileze adesea între restricție și cooperare. Prin urmare, pentru China,
Europa nu reprezintă nici o oportunitate pur pozitivă, nici o provocare pur
negativă, ci mai degrabă un partener care necesită un angajament pe termen
lung: China trebuie să recunoască realitatea concurenței și a constrângerilor
crescânde, valorificând, în același timp, posibilitățile de cooperare bazate pe
norme și interese comune, pentru a stabiliza relația în limite gestionabile și
a o gestiona în mod eficient.
Jian Junbo: Atunci
când discutăm despre relațiile dintre China și UE, cădem adesea în capcana
gândirii „din perspectiva cererii” – întrebându-ne ce „dorește” și ce „poate
oferi” Europa și cum ar trebui să „răspundem” –, neglijând însă, în mod serios,
gândirea „din perspectiva ofertei”, și anume ce poate oferi China, în mod
proactiv, pentru a influența Europa. Acest lucru implică faptul că China nu ar
trebui să permită întotdeauna Europei să modeleze pasiv relațiile dintre China
și UE, ci ar trebui, în schimb, să propună în mod activ perspective orientate
spre viitor, pentru a defini și a modela viitorul acestor relații. Având în
vedere că toate țările europene practică democrația electorală, o schimbare a
partidului de guvernământ dintr-o țară este susceptibilă să modifice politica
sa anterioară față de China. De exemplu, în urma recentelor alegeri parlamentare
din Ungaria, Partidul Tisza ar putea înlocui Fidesz la putere, iar politica sa
față de China va suferi, probabil, ajustări, ceea ce justifică o monitorizare
continuă din partea Chinei. Acest lucru subliniază faptul că China ar trebui să
ia în considerare modul în care poate minimiza impactul politicii interne
europene și al fluxului constant de noi reglementări asupra intereselor sale
naționale sau modul în care poate răspunde și gestiona astfel de impacturi
într-o manieră ordonată, atunci când acestea apar. Prin urmare, în relațiile
dintre China și UE, China ar trebui să se concentreze mai mult asupra modului
în care poate modela în mod proactiv relația, în loc să rămână, în mare măsură,
constrânsă de inițiativele și cerințele politice europene.
Pe lângă prezentarea propriilor inițiative și
preocupări, ar trebui, desigur, să fie ascultate și preocupările celeilalte
părți. Camera de Comerț Europeană din China a ridicat în mod constant probleme
precum accesul pe piață și condițiile de concurență echitabilă, în timp ce UE a
subliniat, în repetate rânduri, preocupări precum deficitul său comercial cu
China. Unele dintre aceste preocupări nu sunt lipsite de temei; de fapt, ele ar
putea submina interesele pe termen lung ale Chinei.
Prin urmare, în interacțiunile lor, China și UE nu
ar trebui să se concentreze doar asupra domeniilor de cooperare și asupra
punctelor comune, ci să abordeze și preocupările celeilalte părți, în loc să le
ignore în mod deliberat. Discutarea subiectelor de interes comun – chiar dacă
nu se găsește o soluție imediată – contribuie la consolidarea încrederii
reciproce. În consecință, pe măsură ce China își promovează „deschiderea la
nivel înalt”, este de o importanță esențială pentru ambele părți să se angajeze
într-un dialog sincer pe teme precum „dezechilibrele” comerciale, comerțul
„echitabil”, „securizarea” excesivă a relațiilor economice și comerciale,
achizițiile publice și evaluările investițiilor – căutând înțelegere reciprocă
și soluții, în loc să recurgă la acțiuni unilaterale sau conflictuale. Această
abordare este esențială pentru a depăși impasul actual, a ajunge la un consens
rezonabil privind soluțiile și a ridica nivelul relațiilor bilaterale.
Desigur, având în vedere contradicțiile din poziția
actuală a Europei față de China – cum ar fi faptul că aceasta este percepută
simultan ca partener, concurent și rival –, este firesc ca politica sa față de
China să fie inconsecventă și ambivalentă. În esență, acest lucru se datorează
faptului că, dintr-o perspectivă economică și multilaterală, cooperarea cu
China este o „necesitate”, dar, din punct de vedere geopolitic, „reducerea
riscurilor” și „confruntarea instituțională” cu China sunt, de asemenea,
considerate „necesare”. Prin urmare, China trebuie să înțeleagă clar că politica
Europei față de China se caracterizează prin ezitare și ambivalență – căutând
cooperarea și generând, în același timp, tensiuni.
Wu Huiping:
Relațiile dintre China și UE se confruntă, în prezent, cu noi oportunități și
provocări. Provocările provin, în primul rând, din sfera mai largă a
securității: sentimentul de securitate al Europei a scăzut drastic și există o
anxietate intensă cu privire la soarta NATO și la viitorul capacităților
independente de apărare ale Europei. O mentalitate de „securizare” pătrunde în
diverse domenii politice, tradiționale și netradiționale, fiind introduse o
serie de măsuri pentru a ghida repatrierea și localizarea lanțurilor
industriale-cheie, alături de înăsprirea reglementărilor în domenii precum
verificarea investițiilor străine. În același timp, rămâne un potențial
semnificativ neexploatat de cooperare în sfera economică: Europa are o nevoie
considerabilă de cooperare cu China în ceea ce privește piața chineză,
lanțurile de aprovizionare și inovarea tehnologică în domeniile transformării
ecologice și digitale, modernizării industriale și creșterii economice și nu
își poate permite povara „decuplării”. Acest lucru este evidențiat de vizitele
liderilor germani în China, care se concentrează pe examinarea evoluțiilor în
domeniul tehnologiei de vârf și al producției inteligente, precum și de
colaborările tot mai numeroase în cercetare și dezvoltare desfășurate în China
de marile corporații germane. Prin urmare, strategia Europei față de China
urmărește, în esență, un echilibru între „măsurile de securitate” și
„angajamentul pragmatic”. Pentru China, aceasta reprezintă atât o zonă de risc
care trebuie gestionată, cât și un teren fertil pentru aprofundarea cooperării.
Xu Mingqi: Din
punct de vedere obiectiv, situația dificilă în care se află Europa în prezent a
creat noi oportunități pentru China de a-și îmbunătăți relațiile cu Europa.
Scăderea puterii relative a Europei, intensificarea conflictelor interne și
adâncirea fisurilor din alianța sa cu Statele Unite – aceste trei provocări au
slăbit puterea de negociere generală și autonomia strategică a Europei. Pentru
China, acest lucru reprezintă o oportunitate de a-și valorifica puterea
economică (piețe și investiții) pentru a-și consolida angajamentul față de
Europa și a slăbi, treptat, legăturile Europei cu orbita strategică a Statelor
Unite. Deși tendințele protecționiste din Europa sunt, de asemenea, în
creștere, iar fricțiunile comerciale cu China și restricțiile legate de
securitate se intensifică, interesele economice fundamentale ale Europei
dictează că „cooperarea” cu China va rămâne tema dominantă în relațiile
sino-europene. O Europă relativ mai slabă și mai dependentă poate fi mai ușor
de gestionat decât o Europă puternică și încrezătoare.
China solicită Ucrainei să-i elibereze pe cei doi cetățeni chinezi luați prizonieri de război
Ce rol va juca Europa în procesul de
multipolarizare și de remodelare a noii ordini internaționale?
Ding Chun: Europa
este unul dintre cei mai mari beneficiari ai actualei ordini internaționale
liberale. Prin multitudinea statelor sale, lipsa relativă a puterii dure și
externalizarea apărării, Europa a putut beneficia de dividendele cheltuielilor
de apărare pentru a-și finanța statul social, valorificând, în același timp, un
mediu internațional bazat pe reguli. În consecință, ea nutrește o teamă
profundă față de o posibilă revenire la „legea junglei”. Dintr-o perspectivă
istorică mai largă, echilibrul global al puterii traversează o schimbare fără
precedent în ultimul secol. Europa trece de la statutul de actor dominant în
schimbul „piață–tehnologie” și de furnizor de reguli la cel de actor mai
degrabă pasiv, confruntat cu aceleași provocări. Prin urmare, rolul final al
Europei în viitoarea ordine internațională nu depinde în întregime de alegerile
sale tactice pe termen scurt, ci, mai fundamental, de capacitatea sa de a se
reinventa în contextul acestei schimbări istorice a dinamicii puterii și de
a-și găsi o nouă poziționare și paradigmă pentru a-și asigura locul și a-și
exercita influența în noul echilibru de putere. Europa aspiră să devină un
„pol” și un „gardian al regulilor”, dar realizarea acestei aspirații depinde de
capacitatea sa de a-și rezolva mai întâi propriile provocări legate de coeziune
și autonomie.
Jian Junbo: Pentru
ca Europa să devină un „pol” cu adevărat influent într-o lume multipolară,
trebuie să îndeplinească simultan două condiții: în primul rând, să fie
suficient de puternică (ceea ce depinde în mare măsură de succesul integrării)
și, în al doilea rând, să fie suficient de independentă (în special în
relațiile cu Statele Unite). Cu toate acestea, o Europă divizată pe plan intern
și care se confruntă cu obstacole în calea integrării nu a devenit mai
puternică; dimpotrivă, s-ar putea afla într-un proces de slăbire relativă. În
ceea ce privește securitatea, aceasta rămâne incapabilă să se elibereze de
protecția SUA sau, cel puțin, să acționeze independent. Dacă China sprijină
Europa în a deveni un pol, cum ar trebui să acționeze în practică, nu doar la
nivel declarativ? Mai mult, dacă sprijinirea afirmării Europei ca pol – și a
devenirii sale ca actor mai puternic și mai independent – este privită nu din
perspectiva multipolarității, ci din cea a competiției pentru putere, ar putea
acest lucru să afecteze interesele Chinei? Este necesară o evaluare clară a
acestei chestiuni.
Pe termen lung, punctele forte tradiționale ale Europei
și rolul său viitor vor face ca aceasta să continue să acorde prioritate
elaborării de norme și stabilirii de standarde, precum și influenței sale ca
putere normativă. Această respingere sistematică și de durată a altor sisteme,
bazată pe propriile reguli, nu va fi ușor modificată de schimbările geopolitice
pe termen scurt sau de dinamica rivalității dintre marile puteri. În același
timp, pe măsură ce urmărește autonomia strategică, Europa va considera China
drept una dintre principalele sale provocări geopolitice. Aceasta înseamnă că,
chiar dacă Europa aspiră să acționeze ca o „forță de echilibru” între marile
puteri, va continua să perceapă China ca pe un „rival instituțional” sau chiar
ca pe o „provocare de securitate”. Presiunea sistematică exercitată de Europa
asupra Chinei în domeniile economic, comercial, tehnologic și de securitate –
pe baza „normelor legitime” și a „pretențiilor rezonabile” – va rămâne,
probabil, o sursă persistentă de tensiune în relațiile bilaterale și o
contradicție structurală dificil de depășit.
Wu Huiping: În
această perioadă de tranziție a ordinii internaționale, Europa va tinde
instinctiv să acționeze ca un „echilibrator prudent” și un „apărător preocupat
al normelor”. Confruntate cu competiția strategică dintre marile puteri, precum
China și Statele Unite, statele europene nu urmăresc, în principal, să ia
partea uneia dintre acestea, ci să se poziționeze între marile puteri, ca
actori de dimensiuni medii. Acestea speră să-și consolideze propriile
capacități și autonomia strategică prin întărirea organizațiilor regionale,
susținerea comerțului multilateral și căutarea unor garanții de securitate
diversificate, încercând astfel să-și păstreze libertatea de acțiune într-un
context internațional turbulent și să-și mențină avantajul tradițional de
„putere normativă”.
Xu Mingqi: Cadrul
și mecanismele actuale ale integrării europene pot fi menținute, iar Europa ar
putea continua să păstreze o alianță cu Statele Unite în domeniul securității
și apărării; cu toate acestea, în plan economic și în ceea ce privește
interesele pragmatice, aceasta va tinde tot mai mult către autonomie
strategică, distanțându-se de Statele Unite și aprofundând, în același timp,
cooperarea reciproc avantajoasă cu China. Prin urmare, sprijinirea integrării
europene ar trebui să rămână o componentă esențială a politicii față de Europa,
întrucât o Europă unită reprezintă un element important în impulsionarea
tendinței globale către „multipolaritate”. Deși există diferențe de sistem
politic și un deficit de încredere între China și UE, există oportunități
extinse de cooperare în domenii de guvernanță globală, precum guvernanța
digitală și schimbările climatice, precum și un spațiu semnificativ pentru
cooperare economică reciproc avantajoasă. China și UE pot „căuta un teren
comun, păstrându-și în același timp diferențele”, asigurându-se că divergențele
instituționale și ideologice nu devin obstacole în calea dezvoltării cooperării
în cadrul parteneriatului strategic.
Sursa:
aici
Material
realizat de Diana Ghinea, cercetătoare la Centrul de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița”.
