Chiar,
altfel ce și în ce condiții poate acționa NATO, alianță
politico-militară eminamente defensivă. Nu poate interveni în
afara teritoriului său decât în condițiile foarte stricte
stipulate de Art. 5 al Tratatului de la Washington care spune că
Alianța se mobilizează dacă este amenințată securitatea unuia
dintre statele membre, clauză care se aplică în situația unui
atac armat venit din exterior și nu vizează cazurile de terorism
intern.
FOTO Profimedia
NATO nu și-a asumat niciodată obligația de a susține
intervențiile militare declanșate de unul sau altul dintre statele
membre ale Alianței sau la intervențiile militare lansate de un
stat membru în afara zonei sale geografice sau a tratatelor
încheiate de acesta. Limitările geografice pe care le presupune
art.% privesc deci doar atacurile lansate împotriva teritoriului
țărilor membre din Europa și America de Nord precum și împotriva
Turciei dar și a insulelor are aparțin jurisdicției statelor
membre NATO dar situate la nord de tropicul Cancerului (ceea ce, spre
exemplu, exclude multe dintre teritoriile naționale, insule situate
în emisfera sudică.
În cazul invocării Art.5 se stipulează că
„fiecare țară va lua măsurile pe care le va considera necesare,
inclusiv folosirea forței armate”. Dar un Stat Membru nu este
obligat să trimită soldați: poate decide să trimită doar
susținere logistică, financiară, umanitară sau de culegere de
informații. În afară de asta, mai există posibilitatea ca, prin
vot unanim, statele membre, în Consiliul Atlanticului de Nord, să
confere un mandat specific de acțiune , cel mai adesea în sprijinul
unor Rezoluții ale ONU, așa cum a fost cazul în Afganistan sau în
Libia.
Dar,
în afară de asta, NATO desfășoară și o serie importantă de
operații și misiuni, le aveți descrise aici
https://www.nato.int/en/what-we-do/operations-and-missions/nato-operations-and-missions
, activități de prevenție și gestionare a crizelor la care
fiecare dintre țările membre anunță dacă dorește să contribuie
cu o parte din contingentele pe care (așa cum are și țara noastră)
le are pregătite pentru a fi desfășurate la nevoie, inclusiv în
rezolvarea unor crize provocate de catastrofe naturale și pentru
întărirea capacităților de care dispun statele partenere NATO.
În
acest context, reproșurile amare adresate de Trump partenerilor din
NATO de a nu fi sprijinit operațiunea comună SUA-Israel împotriva
Iranului nu se pot transfera asupra organizației deoarece americanii
nu au formulat cererea oficială prin care să ceară invocarea Art.5
și, în consecință, nu se pot plânge că NATO i-a ignorat. Iar
asta, cel puțin în acest moment, face ca statele europene să nu se
alăture operațiunilor militare reîncepute de americani în Golf și
le face să contemple cu disperare posibilitatea ca cele două mari
conflicte, cel din Ucraina și cel din Golf, să continue, cu
posibilitatea unor extensii majore.
Aici
intervine avertismentul lui Mark Rutte, preventiv dar și ultimativ „Această Alianță va apăra fiecare centimetru din teritoriul
nostru. Nu puteți învinge NATO. Noi suntem o forță defensivă; nu
vom ataca niciodată pe nimeni. Ne vom apăra doar modul de viață,
democrațiile și teritoriul. Așa că nu vă puneți cu noi. Nu vă
jucați cu noi
!”.
Din
păcate, incertitudinea asupra viitoarelor poziții americane face ca
dilema securității europene să devină și mai dificil de rezolvat
în cazul în care estimarea NATO că Rusia reprezintă cea mai mare
amenințare s-ar putea adeveri și este într-adevăr posibil să ne
așteptăm la acțiuni agresive decise de Kremlin.
Mai
precis, dacă Rusia decide o „operațiune militară specială” în
împotriva unui stat european membru NATO, care ar fi scenariul de
răspuns?
În
lipsa unui acord american, reacția NATO ar însemna, de facto, o
„coaliție a voinței” la care să participe doar Canada alături
de statele europene? Oricând de dramatică ar fi perspectiva, ea
este posibilă și trebuie estimate șansele de ripostă. La nivel
UE, tehnic vorbind, statele ar putea forma și ele coaliție în
cadrul termenilor deciși (dar și în evoluție foarte rapidă)
pentru organizarea „operațiunilor exterioare” (OPEX) pentru care
-ca și în cazul cerințelor la NATO – fac să fie necesar un
mandat explicit al ONU sau o invitație din partea unei țări. Acest
tip de operațiuni sunt finanțate de statele contribuitoare și,
parțial, prin așa-numita „Facilitate europeană pentru pace”,
un instrument care permite UE să finanțeze echipamente donate unor
țări (acum, majoritar, pentru Ucraina) sau pentru a susține costul
operațional al misiunilor. Teoretic, UE dispune de patru „grupări
tactice de luptă” E battlegroups” de 1500 de oameni, concepute
pe modelul Forței de reacție rapidă din NATO și care pot intra în
luptă în mai puțin de 10 zile.
În
orice caz, politica americană a impus transformări conceptuale la
nivel nivelul NATO și al UE iar rezultatul tangibil este că
autonomia strategică europeană a ajuns să nu mai fie considerată
drept o alternativă la NATO ci ca dezvoltarea obligatorie a
„dimensiunii europene” în cadrul NATO, o formă, poate cea mai
solidă, de asigurare a supraviețuirii comune a statelor europene,
inclusiv a României. Totul depind nu numai de costurile imense pe
care l;e presupune acum acest reviriment masiv, ci și de capacitatea
de reorientare a clasei politice europene, cea care în momentul
acesta este atât de departe de a vota ceva prin consens. În rest,
ca zid de apărare eficient, avem declarații și documente comune
care să vedem cât de rapid vor putea fi aplicate în contextul
recesiunii europene și globale cu care ne confruntăm.
Oricum,
declarația lui Mark Rutte spune că avem dorința de a reacționa.
După asta, mai vedem noi.
