Israelul poate revendica superioritatea militară în regiune, dar pentru Netanyahu adevărata confruntare începe acum, între costurile unui război prelungit, presiunea sondajelor și semnele tot mai evidente ale unei rupturi cu Washingtonul.
Dintr-o perspectivă militară, Israelul nu a fost niciodată atât de puternic. Cu toate acestea, țara se confruntă acum cu un impas strategic. Odată cu memorandumul încheiat duminică, 14 iunie, de Iran și SUA – care urmează să fie semnat vineri 19 iunie – Israelul se află izolat diplomatic, slăbit politic și constrâns militar. „Prăpastia este larg deschisă” între promisiunile de victorie și rezultatul final, a rezumat luni dimineață fostul șef al Statului Major General Gadi Eisenkot, unul dintre principalii candidați la succesiunea prim-ministrului Benjamin Netanyahu în alegerile legislative din octombrie.
Conform primelor detalii cunoscute despre acord – al cărui conținut complet nu a fost încă publicat și care ar putea aduce noutăți suplimentare – concluzia este dificil de digerat pentru premier. SUA l-au ținut departe de discuțiile cu Iranul, iar Donald Trump l-a criticat public în repetate rânduri, inclusiv duminică, după ce armata israeliană a lovit Beirutul ca răspuns la rachetele trase de Hezbollah. Memorandumul nu conține angajamente solide privind dosarul nuclear, arsenalul de rachete sau aliații regionali ai Teheranului, mai ales Hezbollah, pe care Iranul l-a susținut inclusiv prin lansarea de rachete către Ierusalim și Tel Aviv. Și totuși trebuie făcută o remarcă deși Israelul a câștigat din punct de vedere miliar războiul reprezintă un eșec strategic, având în vedere că Iranul a obținut pârghii semnificative — capacitatea de a bloca strâmtorile și de a amenința sectorul energetic din Golf.
Se observă o schimbare fundamentală de doctrină: după șocul din 7 octombrie 2023, când a fost atacat în mod mișelesc de Hezbollah și s-a lăsat cu zeci de victime, Israelul a abandonat principiul războaielor scurte și defensive în favoarea unei strategii expansioniste, care permite lovituri “la distanță extremă”, inclusiv în capitalele inamice. Trauma colapsului evitat la limită a oferit legitimitatea politică necesară pentru această schimbare radicală.
Problema e că o asemenea doctrină, eficientă ca reacție imediată la un șoc, devine greu sustenabilă pe termen lung — front multiplu, fără strategie clară de încheiere, cu riscul epuizării resurselor umane și economice. Limbajul de “amenințare existențială” funcționează aici și ca justificare retorică: orice expansiune militară devine legitimă atâta timp cât e prezentată drept apărare a supraviețuirii statului. Puterea militară a Israelului i-a permis, pentru prima dată, să domine spațiul aerian de la Gaza la Beirut și până la Teheran.
Pentru Netanyahu, conflictul armat a devenit, se pare, singura perspectivă posibilă în acest moment. Iar acest fapt nu e singurul element relevant. Ca de multe alte ori în istoria recentă a Israelului, lipsa de popularitate a premierului — aflat la cârma guvernului de mai bine de optsprezece ani — distorsionează modul în care e percepută balanța de forțe. Atât elitele politice și militare, cât și liderii opoziției, alături de o parte semnificativă a populației, au susținut confruntarea cu Iranul și Hezbollah, în ciuda pierderilor umane și a semnelor de întrebare tot mai numeroase legate de rezultatele obținute.
Această dinamică va fi pusă la încercare în curând, odată cu alegerile din septembrie, care se anunță drept un test decisiv pentru moștenirea politică a lui Netanyahu: rămâne de văzut dacă sprijinul actual, construit în jurul confruntării militare, va rezista presiunii electorale și nemulțumirilor acumulate de-a lungul celor optsprezece ani de guvernare.
Hai să vedem cu se pregătesc alegerile din Israel. Benjamin Netanyahu, cel mai longeviv premier din istoria Israelului, se află în vara anului 2026 la intersecția mai multor crize simultane: un război cu Iranul care nu și-a atins obiectivele declarate, tensiuni interne în coaliție pe tema serviciului militar ultra ortodox, sondaje în scădere și, cel mai neașteptat, semne de răcire din partea celui pe care îl considerase cel mai valoros aliat strategic – președintele american Donald Trump. Cu alegerile programate cel mai târziu pe 27 octombrie 2026, întrebarea nu mai este dacă Netanyahu va candida, ci dacă mai poate câștiga.
I. Sondajele: o eroziune confirmată de presa israeliană
Postul de televiziune comercial israelian cu orientare de dreapta și conservatoare Channel 14 (pe 4 iunie) plasa Likud la 32 de mandate, iar Channel 12 (pe 5 iunie) la doar 23. Verificarea în surse israeliene directe confirmă ambele cifre, dar impune o nuanță importantă privind credibilitatea fiecărui institut de sondare. Sondajele Channel 12, realizate de firma independentă Midgam, plasează în mod consecvent Likud între 23 și 26 de mandate în perioada aprilie–iunie 2026, iar blocul anti-Netanyahu la 59 de mandate față de 51 ale coaliției actuale – exact sub pragul de 61 necesar pentru a forma guvern. Aceeași imagine apare la Haaretz, Times of Israel și Zman Israel: Likud rămâne cel mai mare partid individual, dar coaliția sa nu poate obține majoritate. Channel 14 prezintă constant cifre mai bune pentru Netanyahu. Motivul este structural: din iunie 2025, sondajele postului sunt conduse de Shlomo Filber, apropiat al premierului și inculpat în Dosarul 4000 pentru abuz de încredere. Presa israeliană avertizează explicit că aceste sondaje trebuie privite cu precauție. Discrepanța de aproape 10 mandate față de alte firme nu reflectă o simplă eroare statistică – ea indică o tendință sistematică de supraestimare a suportului pentru Likud.
Concluzie: Eroziunea reală a lui Netanyahu în sondaje este confirmată de surse independente. Realitatea probabilă plasează Likud în jurul a 25–27 de mandate, suficient pentru a rămâne cel mai mare partid, dar insuficient pentru a forma o coaliție majoritară fără parteneri cu pretenții politice costisitoare.
II. Războiul cu Iranul: succese tactice, eșecuri strategice
La 28 februarie 2026, Israelul și Statele Unite au lansat un atac coordonat asupra Iranului. Prima lovitură a eliminat Ayatollahul Ali Khamenei, iar săptămânile următoare au distrus o parte importantă a infrastructurii nucleare iraniene și a sistemelor de comandă ale Gardienilor Revoluției. Din punct de vedere militar, debutul campaniei a fost considerat un succes remarcabil. Însă obiectivele strategice declarate – răsturnarea regimului și eliminarea completă a stocurilor de uraniu îmbogățit – nu au fost atinse. Iranul a rămas funcțional ca stat, a reluat controlul Strâmtorii Hormuz ca monedă de schimb în negocieri și a continuat să lanseze rachete și drone spre Israel timp de 40 de zile în martie–aprilie 2026. Hezbollah, proxi-ul libanez al Teheranului, a intrat în conflict din 2 martie, lovind nordul Israelului imediat după eliminarea lui Khamenei. Un acord de încetare a focului americano-iranian a fost semnat pe 7 aprilie, dar Israelul nu era parte la el și a continuat operațiunile împotriva Hezbollah. Zece zile mai târziu, Israelul și Libanul au semnat propriul armistițiu, pe care Hezbollah nu l-a recunoscut, astfel că dronele continuă să cadă în comunitățile din nordul Israelului – zona unde locuiesc mulți dintre alegătorii fideli ai lui Netanyahu. Tensiunile cu Washingtonul au escaladat vizibil. CNN a raportat că Trump a avut o convorbire tensionată cu Netanyahu, utilizând expresii vulgare pentru a-l presa să renunțe la un atac major asupra Beirutului. Financial Times a scris că Trump l-ar fi avertizat direct pe premier că riscă să rămână singur împotriva Iranului dacă persistă cu escaladarea.
Concluzie: Critica la adresa gestionării războiului cu Iranul este susținută de surse multiple. Israelul se confruntă cu o situație în care succesele militare inițiale nu au produs dividende diplomatice, iar cetățenii din nord suportă în continuare consecințele unui conflict fără un orizont clar de finalizare.
III. Ruptura cu Trump: de la alianță la fricțiune
Dacă în prima fază a conflictului cu Iranul cei doi lideri coordonau operațiunile militare și se prezentau public ca aliați inseparabili, în iunie 2026 imaginea s-a schimbat dramatic. Pe 9 iunie 2026, Trump i-a declarat corespondentului ABC News Jonathan Karl că nu știe dacă Netanyahu vrea să mai candideze. Potrivit lui Karl, Trump a spus: „Nu știu, a avut o carieră uimitoare. Vrea să continue? El este un premier de timp de război.” Comentariul a apărut simultan în Times of Israel, Haaretz, Jerusalem Post și Jewish Telegraphic Agency, producând unde de șoc în clasa politică israeliană. Răspunsul Likud a venit a doua zi: „Premierul Netanyahu va candida la alegerile viitoare – și, cu ajutorul lui Dumnezeu, va câștiga.” Tonul defensiv al comunicatului a amplificat paradoxal impresia de vulnerabilitate. Criticii lui Netanyahu au interpretat remarca lui Trump nu ca pe o gafă izolată, ci ca pe un semn al unui dezacord structural: Trump vrea să încheie războiul cu Iranul și să treacă mai departe, pe când Netanyahu are nevoie ca starea de conflict să continue, cel puțin politic. Secretarul de stat Marco Rubio a declarat în fața Comitetului Senatorial pentru Relații Externe că Iranul ar putea negocia aspecte ale programului nuclear, semnalizând că Washingtonul explorează căi diplomatice pe care Ierusalimul nu le agreează. Conform unui raport New York Times din 6 iunie, serviciile de informații americane au ridicat îngrijorări că agențiile israeliene ar monitoriza negociatorii americani implicați în discuțiile cu Iranul – un element care, dacă se confirmă, ar reprezenta o lovitură serioasă pentru relația bilaterală.
Concluzie: Fricțiunea dintre Netanyahu și Trump este documentată extensiv în presa israeliană și americană și depășește simpla retorică. Ea reflectă divergențe reale de agendă: Trump caută un acord cu Iranul care să îi permită să declare victoria; Netanyahu are nevoie de continuitatea conflictului ca argument de campanie și ca scut împotriva presiunilor interne.
IV. Dosarul ultraortodox: un aliat devenit povară
De-a lungul carierei sale, Netanyahu s-a sprijinit pe partidele ultraortodoxe United Torah Judaism și Shas ca pe un pilon de stabilitate coalițională. Aceste partide livrau mandate garantate în schimbul unor privilegii concrete, mai ales scutirile de serviciul militar obligatoriu pentru tinerii haredi. Până în 2023, prețul politic al acestui aranjament era suportabil. Războaiele succesive – Gaza, Liban, Iran – au schimbat ecuația. Familiile israeliene care își trimit copiii pe front, cu perioade de rezervă prelungite și pierderi umane reale, privesc cu tot mai multă furie privilegiile ultraortodocșilor. Majoritatea alegătorilor Likud, care servesc sau au servit în armată, cer conscriere universală. Netanyahu înțelege costul politic al scutirilor, dar nu poate guverna fără sprijinul Shas și UTJ. Situația s-a complicat și mai mult în iunie 2026: partenerii ultraortodocși au împins pentru adoptarea unui proiect de lege care să înscrie scutirile în lege, amenințând că îi retrag sprijinul dacă nu obțin ce vor. Netanyahu tergiversează – lectura a doua și a treia a proiectului pot fi amânate săptămâni întregi – dar fiecare zi de amânare îl costă credibilitate în ambele tabere: și în rândul laicilor, și în rândul ultraortodocșilor. În paralel, doi rivali redutabili se profilează pe scena opoziției: fostul șef al Statului Major Benny Gantz și fostul șef al Statului Major Gadi Eisenkot. Ambii beneficiază de credibilitate militară superioară și de susținerea categoriilor de populație care poartă greul serviciului militar – un contrast izbitor cu imaginea unui Netanyahu prins între exigențele contradictorii ale partenerilor ultraortodocși.
Concluzie: Alianța cu partidele ultraortodoxe, care a fost o resursă strategică în perioadele dificile anterioare, a devenit în 2026 o sursă de vulnerabilitate electorală. Manevrele permanente ale lui Netanyahu pe această temă consolidează imaginea de lider supus presiunii și șantajului politic.
Concluzie: un politician incomod de greu de eliminat
Analiza surselor israeliene confirmă toate vulnerabilitățile identificate: sondaje în scădere la institutele independente, un război care nu s-a transformat în victorie politică, o alianță cu ultraortodocși devenită povară și o deteriorare vizibilă a relației cu Trump. Niciun element singular nu este fatal, dar combinația lor creează un peisaj electoral dificil pentru premierul în funcție. Cu toate acestea, concluzia că Netanyahu este terminat ar fi prematură. El rămâne cel mai abil tactician politic din Israel, un om care a supraviețuit unui dosar penal deschis, unui război dezastruos din octombrie 2023 și nenumăratelor crize de coaliție. Capacitatea sa de a transforma obstacolele în oportunități – de exemplu, de a prezenta tensiunile cu Trump ca dovadă a curajului de a apăra interesele israeliene – nu trebuie subestimată. Totuși, pentru prima dată în mulți ani, Netanyahu intră într-o campanie electorală fără un adversar clar definit și fără un mesaj de campanie solid. Blocul anti-Netanyahu totalizează mai mult de 59 de mandate în sondajele independente, față de 51 ale coaliției actuale. Alegerile din octombrie 2026 vor decide nu doar soarta lui Netanyahu, ci și dacă Israelul este pregătit să schimbe pagina după trei ani de război continuu.
Post Scriptum: „Scutiri pentru haredi” se referă la exceptarea de la serviciul militar obligatoriu a unei părți importante a evreilor ultraortodocși (haredi) din Israel. În Israel, majoritatea cetățenilor evrei sunt obligați să efectueze serviciul militar: bărbații aproximativ 32 de luni; femeile aproximativ 24 de luni. Încă de la fondarea statului, un număr mic de studenți ai școlilor religioase (yeshiva) au fost scutiți pentru a se dedica studiului religios. Cu timpul însă, comunitatea haredi a crescut rapid, iar numărul celor scutiți a ajuns la zeci de mii.
Problema a devenit extrem de sensibilă după războaiele din Gaza, Liban și Iran: armata are nevoie de mai mulți soldați; rezerviștii sunt mobilizați repetat; familiile care își trimit copiii pe front consideră nedrept ca tinerii haredi să nu participe. Partidele ultraortodoxe, precum United Torah Judaism și Shas, cer menținerea scutirilor, argumentând că studiul religios este esențial pentru identitatea și supraviețuirea spirituală a statului evreu. O mare parte a populației israeliene susține însă principiul: „toți la armată sau nimeni să nu fie scutit pe criterii religioase”. De aceea, dosarul haredi este una dintre cele mai mari vulnerabilități politice ale lui Benjamin Netanyahu: dacă elimină scutirile, riscă să piardă sprijinul partidelor ultraortodoxe și majoritatea parlamentară; dacă le menține, pierde susținerea unei părți importante a electoratului laic și a familiilor militarilor. În campania electorală din 2026, această temă este aproape la fel de importantă ca războiul cu Iranul, deoarece atinge direct problema împărțirii sacrificiilor în societatea israeliană.
