Așadar „Aventuri
amoroase” în cea de-a cincea ediție a Festivalului bucureștean de operă
organizat de prima scenă lirică națională. Un subtitlu împrumutat de la o
producție coregrafică a Operei din Cracovia, invitată în festival. Nu foarte
original întrucât 99,99% din subiectele lirice abordează asemenea întâmplări cu
final vesel sau tragic. Dar conferă o pată atractivă
de
culoare evenimentului care în 2026 a crescut în dimensiune, întinzându-se pe nu
mai puțin de 12 zile din iunie, cu participări interne și internaționale,
precum și cu diversificări de gen dacă ne gândim la spectacolul de artă
teatrală japoneză tradițională susținut de
Yamamoto Noh Theater Osaka. Un turnir a 12 instituții indigene și din țările
apropiate României, apoi din Italia, din Extremul Orient însumând prezența a
peste 1500 de artiști. Un management deloc simplu pentru gazdă, Opera Națională
București.
„Iolanta”
de Ceaikovski, …
… ultima sa operă (op. 69, 1892, Sankt
Petersburg, Teatrul Mariinsky), a deschis festivalul. Anterior spectatorii
Operei Române bucureștene au văzut titlul ceaikovskian acum aproape 45 de ani
la Festivalul George Enescu, ediția 1981, în interpretarea
forțelor Teatrului Bolșoi din Moscova, așa încât colectivul Teatrului de Operă
și Balet Maria Bieșu din Chișinău a avut o idee bună aducând la BOF proaspăta
lui premieră, datată 3 martie 2026.
Valentina Nafornița. Foto Andrei Grigore
O operă într-un singur act, pe libret
de Modest Ceaikovski, fratele compozitorului, având la bază piesa de teatru
„Fiica regelui René” a autorului danez Henrik Hertz pe subiect de basm,
vindecarea prin iubire. Spectacolul din capitala Republicii Moldova a avut
montarea lui Sava Sambriș, corelată cu scenografia lui Iurie Matei și costumele
Alinei Rotaru. O mizanscenă cu cadraj unic ca un cort, înfățișând o bogată seră
florală parcă vrăjită, incantată prin lumini reci, difuze. Este locul în
care-și duce viața nevăzătoarea prințesă Iolanta, tânără și frumoasă. Schimbările de scene, sunt 9 pe parcursul
celor cca 90 de minute de muzică, se fac prin manevrarea incomodă sus-jos a unui
șlaier. Sincer, structura lui din plastic, câteodată boțită, ar fi putut fi
înlocuită cu ingenioase jocuri de lumini. Nu contează, universul fermecat al
ambientului în care trăiește Iolanta este mirific și reprezintă marea reușită a
scenografiei pe care se grefează jocul actoricesc bine cumpănit, utilizate
fiind și intrările din sală sau spațiul avanscenei. Costumele, moderne, tipice
pentru muntenii din zona Vosgilor unde se petrece acțiunea, dau nuanța
universalității înălțătoarei teme. Numai Iolanta este într-o rochie lungă,
albă, vaporoasă, de eternă mireasă, potrivită siluetei fine a interpretei
principale Valentina Nafornița și spiritului eroinei.
Valentina Nafornița. Foto Andrei Grigore
Este soprana ideală pentru lirismul partiturii,
cu glas diafan în cunoscutul arioso al frământărilor și întrebărilor pe care și
le pune în prima scenă și mai apoi pentru marele duet de dragoste cu Vodemon.
O paranteză.
Pentru numele personajelor am preferat scrierea literală română conform
ortografiei ruse din partitură, așa cum a fost preluată și în distribuția
înscrisă pe website-ul oficial al ONB. Așadar, Contele Vodemon, cavalerul
burgund, în loc de Vaudémont.
Dumitru Mîțu și Valentina Nafornița. Foto Andrei Grigore
Duetul este una din marile scene de
dragoste din întreaga literatură de operă, nu greșesc, o pagină absolut
tulburătoare ținând cont și de evoluția tramei. A fost pusă în pagină de cântul
intens poetic al sensibilei Valentina Nafornița, evocator de sonorități
delicate, suave, plutitoare și de pianissimi
aerate.
Dumitru Mîțu și Valentina Nafornița. Foto Andrei Grigore
Vocii de tenor a
lui Dumitru Mîțu, caldă, omogenă și impregnată de lirism afectuos nu-i lipsesc
accentele spinte, pasiunea de îndrăgostit la prima vedere, declarațiile
pătimașe. Recitativele dialogului celor doi au primit sensuri lăuntrice,
frazarea a impresionat. Secvențelor în ritmuri de marș ale duetului, Vodemon
le-a conferit duioșie izvorâtă din străfundurile sufletului, acutele au fost
atacate fără violență. Și până atunci, în Romanța indicată de Ceaikovski con tenerezza (cu tandrețe) a cântat cu
frazare expresivă și cu un Si bemol acut de forță și mare impact. Poate că în
finalul cu La bemol înalt, emisia în falsetto
ar putea fi înlocuită de o mezzavoce tehnic
perfectă.
Alexei Botnarciuc, Dumitru Mîțu, Andrei Jilihovschi. Foto Andrei Grigore
Pentru rolul Robert, duce de
Burgundia, baritonul Andrei Jilihovschi (pe afișele mondiale îl veți recunoaște
ca Andrey Zhilikhovsky) a expus un glas spectaculos în aria-confesiune din
prima parte a operei, provenit din generozitate și noblețe timbrală, armonice
fastuoase, expuneri moi și catifelate cu diminuendi
de substanță a desenelor melodice, dar și energice, cu registru acut dominator.
În centru, Valentina Nafornița și Alexei Botnarciuc. Foto Andrei Grigore
Și basul Alexei Botnarciuc s-a
recomandat pentru personajul Rene, regele din Provence, prin timbrul cu solidă
și rotundă rezonanță gravă și centrală, în care și omogenitatea emisiei apare fără
cusur. Aria „Gospod’ moi” („Oh, Doamne”) ce urmează dialogului cu medicul maur Ebn-Hakia
are expresia durerii dar și a speranței inoculate de interlocutorul său,
transformate într-o rugă adresată Divinității și tălmăcită prin modelări
nuanțate de fraze. Replicile de forță ale lui Botnarciuc din final, ce
prefațează punerea la cale a… trocului schimbării logodnicului Iolantei din
Robert în Vodemon, au fost de mare anvergură.
Vitalie Maciunschi și Alexei Botnarciuc. Foto Andrei Grigore
În celelalte roluri, am remarcat și alte
glasuri de bună ținută. Îi ordonez nu întâmplător, pe baritonul Vitalie
Maciunschi (Ebn-Hakia), soprana Alexandra Procopovici (Brigitta, prietena
Iolantei), basul Gheorghe Severin (Bertran, portarul castelului), mezzosoprana
Tatiana Luchian (Laura, altă prietenă a Iolantei), contralta Victoria Istratuc
(Marta, doica Iolantei și soția lui Bertran), tenorul Vadim Ceban (Almerik,
scutierul regelui).
Cristian Spătaru. Foto Andrei Grigore
Dirijorul Cristian Spătaru, directorul
artistic al Teatrului Național de Operă și Balet Maria Bieșu din Republica
Moldova, a condus cu știință a componisticii ceaikovskiene, dăruind sentimente
de tristețe și nădejde încă din scurta dar importanta Introducere. A urmărit cu
competență interpreții și a dat sonorități ample instrumentiștilor (nu foarte
numeroși), alături de inducții de atmosferă.
Corul pregătit de Oleg Constantinov a
cântat cu bună paletă expresivă de la idilicul primei scene la piosul Allegro al ultimei rugăciuni „Boje,
podatel’ blag, slava Tebe!” („Dumnezeule, dătătorule de binecuvântări, slavă
Ție!”), încheietoare a operei.
Să nu uit. În
semn de bun venit în România al artiștilor din Republica Moldova, orchestra a
intonat la începutul spectacolului imnurile naționale ale celor două țări.
„Bărbierul
din Sevilla” de Rossini…
… a fost cea mai recentă nouă
producție a Operei Naționale București (aprilie crt.) și de aceea consemnările
mele se vor referi la deosebirile față de avanpremiera văzută și recenzată aici
(https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/productie-noua-la-opera-bucuresteana-barbierul-2519306.html).
Scenă din primul act. Foto Andrei Grigore
În ptimul rând, prezența mezzosopranei
Martiniana Antonie în rolul Rosina a adus parfumul autenticității tălmăcirilor
rossiniene, artista fiind o obișnuită a Festivalului Rossini de la Pesaro
pentru diverse roluri prin care și-a inoculat stilistica belcantistă, aici
reprezentată prin frazarea cu sens, derularea perlată a agilităților și acutele
strălucitoare, precum nota de Si natural a finalului cavatinei „Una voce poco
fa”, executată spectaculos și prelung în timpul a câtorva piruete de balerină
impuse de regizorul Bergler.
Martiniana Antonie. Foto Andrei Grigore
Frumoasa culoare
de glas mezzosopranil a ieșit în evidență la tot pasul, iată, aleg la
întâmplare aria „Contro un cor”, la fel cum exemplific legato-ul fluid doar
prin fraza „… caro a te mi raccomando” din duetul subsecvent cu Contele
Almaviva deghizat ca Don Alonso. Șarmul subtil al eroinei nu a lipsit niciun
moment.
Iustinian Zetea și Martiniana Antonie. Foto Andrei Grigore
La noutățile spectacolului de festival
adaug distribuirea basului Iustinian Zetea, experimentat în rolul Don Bartolo,
în care a dozat cu bun echilibraj momentele comice, de fapt ale personajului cu
cel mai consistent spirit buffo al
scriiturii.
Iustinian Zetea și Marius Boloș. Foto Andrei Grigore
Pentru Don
Basilio, rol de basso buffo nobile,
Marius Boloș a adus formule mai reținute expuse prin glasul său cald, explodând
sonor, viguros, doar la adresarea „Buona sera!” din actul ultim.
Anna Stănescu. Foto Andrei Grigore
O plăcută
surpriză a fost soprana Anna Stănescu, apariție atractivă ca vicioasă Berta și
muzicală în cânt, cu acut (La natural) cristalin și rotund pentru singura
secvență solo ce-i revine, arietta „Il vecchietto cerca moglie”.
Bogdan Mihai și Martiniana Antonie. Foto Andrei Grigore
Față de spectacolul anterior referit,
tenorul di grazia Bogdan Mihai
(Almaviva) s-a prezentat în foarte bună formă, afișându-și elocvent cunoscutele
daruri de belcantist. Așadar, cânt elegant, frazare fluentă, extensie acută și
supra-acută, fiorituri delicate (uneori excesive, cu aparență de economic contraltino, poate), nuanțări extreme cu
atenție la rolul rostirii în discursul melodic, într-un cuvânt, stăpân pe cele două
cerințe de bază rossiniene, canto
spianato di grazia și canto fiorito
d’agilità.
Bogdan Mihai și Sebastian Balaj. Foto Andrei Grigore
Figaro a fost baritonul Sebastian
Balaj, glasul de excepție al avanpremierei, confirmat acum în aceeași manieră.
Daniel Filipescu și Bogdan Mihai. Foto Andrei Grigore
Alte personaje au fost interpretate de
Daniel Filipescu (Fiorello, Sergentul) și Andrei Bolohan (Notarul).
Ar mai fi de notat un aspect. S-a
dorit și s-a clamat cu tărie că această producție trebuie să fie o reîncarnare buffo tradițională. S-a reușit cu
exagerări și aglomerări deranjante mai ales în unele părți solistice, afectând
imuabilele precepte de vocalitate belcantistă. Unor fraze li s-a întrerupt
cursivitatea prin abandon de la piena
voce și strecurarea de aparté-uri
șoptite, de sunete onomatopeice, gaguri caricaturale grosiere, sonorități
aparent subtile mergând până la bine disimulate falsetti, parlando-uri
nepotrivite, pauze „de expresie” rezervate pentru o grimasă ș.a. Pericolul
alunecării spre vodevil în detrimentul belcanto-ului pur al cărui ultim
reprezentant a fost Rossini este mare. Un clean-up
stilistic ar fi indicat.
Daniel Jinga. Foto Andrei Grigore
La pupitru, Daniel Jinga a acumulat
experiența spectacolelor de după premieră și rezultatul a fost apreciabil.
Corul pregătit de Adrian Ionescu și-a îndeplinit misiunile vocal-scenice.
Final. Foto Andrei Grigore
„Vocea
umană” de Poulenc…
… a fost destinată celei de-a treia
seri de festival, concertantă, în formulă semi-scenică. Operă-monolog, tragedie
lirică într-un act pe un text de Jean Cocteau, „La voix humaine” (FP 171) a
avut premiera la Opéra-Comique din Paris în 1959 și s-a văzut prezentată la BOF
’26 de Orchestra de Cameră Radio dirijată de Fayçal Karaoui, având-o drept
protagonistă pe soprana Sarah Aristidou. Precedenta creație pe scena Operei bucureștene fusese în februarie 1968, cu
soprana Teodora Lucaciu, sub bagheta lui Carol Litvin, regia lui Hero Lupescu
și traducerea în română realizată de soprană și poeta Nina Cassian.
Ea, Sarah Aristidou. Foto Andrei Grigore
Acum au fost doi francezi și o
formație instrumentală experimentată într-un vast repertoriu, între care și cel
din Hexagon, totul însemnând o valabilă garanție artistică. Așa s-a și
întâmplat în fața unei săli doar pe jumătate plină. Păcat!
Foto Andrei Grigore
O fărâmă de dragoste redată de Ea
(Sarah Aristidou) la telefon într-o convorbire cu iubitul care o părăsise
pentru altă parteneră și din cauza căruia comisese o tentativă de suicid. 40 de
minute de amintiri duioase, povestiri răscolitoare, declarații repetate de
dragoste profundă, infinită, întrerupte de defecțiuni de conexiune telefonică,
primite de Ea cu febrilă disperare, agitație, furie chiar la adresa
operatoarelor, invizibile ca și iubitul.
Foto Andrei Grigore
40 de minute pe
care Sarah Aristidou le trăiește cu intensitate maximă, experimentând
sentimente diverse. 40 de minute dedicate de Poulenc-Cocteau unei actrițe-cântăreață
de maximă comunicare simbiotică a stazelor existențiale.
Foto Andrei Grigore
Sarah Aristidou a
fost o reușită interpretă. Am simțit-o calmă și naturală, calină și copilăresc
tandră, încercând mici presiuni asupra interlocutorului urmate temător de
replieri rapide, am perceput-o patetică, tensionată, panicată, dar și destinsă,
senzuală, voluptuoasă, până la urmă îndurerată, epuizată, resemnată, însă…
îndrăgostită. Câte nuanțări prin glas!
Foto Andrei Grigore
Sarah Aristidou este o soprană
eminamente lirică care cântă o partitură cu note situate practic integral pe liniile
portativului, deci cu o țesătură vocală centrală prin care dăruiește colorizări
și transmite ideatica tuturor acestor clipe de diversă trăire. Un singur Do natural
de forță, eclatant, pătrunzător, descrie un
moment de angoasă, subit reprimat. Alte puține sunete înalte subliniază apăsat
replici mai viguroase, dar contrastant estompate imediat. Ea spera încă și nu
voia să supere…
Fayçal Karaoui. Foto Andrei Grigore
În Nota sa destinată
în partitură interpretării muzicale, Francis Poulenc a scris că „întreaga
lucrare trebuie să se cufunde în cea mai mare senzualitate orchestrală”. Așa a
și fost, bagheta lui Fayçal Karaoui arătându-se expertă, fermă, tactând
expresiv grație unor dăruite unduiri de brațe, care au extras din partidele
instrumentale esențe în însoțirea monologului solistic. Indicațiile de tempo și
de expresie din partitură sunt de o detaliere rară. Aproape ca la enescianul
„Oedipe” (1936). Dirijorul și Orchestra de Cameră Radio au respectat totul în
covârșitoare măsură. Poate doar finalul de mare energie a copleșit vocea artistei,
care repeta obsesiv, de cinci ori „Je t’aime!” de la fortessissimo la pianissimo.
Festivalul
continuă.
