Justiția a lucrat des în favoarea inculpaților, arată Curtea de la Luxemburg iar extracția de rente din sectorul public a fost încurajată prin închiderea a 10.000 de dosare, spune consilierul guvernatorului BNR.
În România, salvarea clienților politici a devenit o regulă
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a acuzat Înalta Curte de Casație și Justiție că a mărit riscul de impunitate la fraude, adică furtul, corupția, abuzul în serviciu nu au mai fost pedepsite o vreme, fiindcă multe dosare s-au prescris. În România, salvarea clienților politici, dar nu numai, a devenit o regulă, pe care Curtea de la Luxemburg nu a reușit să o schimbe, deși a intervenit de mai multe ori.
Țara e pe cale să intre în faliment, dar banii cu care poate fi salvată sunt lăsați la voia întâmplării de o Justiție care funcționează în sens invers. 4% din PIB, adică 15 miliarde de euro sunt bani necolectați. Înseamnă două treimi din deficitul bugetar estimat acum la 6,2% din Produsul Intern Brut. Șefa Parchetului European, Codruța Kövesi a declarat că dosarele în lucru pe care le are din România includ un prejudiciu de circa 6 miliarde de euro. Justiția autohtonă nu pare să se ocupe de amănunte de acest fel și nici de salvarea țării, ci mai degrabă de propriile beneficii și aplicarea amnistiei pe care politicienii n-au reușit să o impună prin lege.
Lecția învățată de politicieni după Ordonanța 13/2017
Într-un fel, sistemul politico-juridic autohton a obținut în ultimii ani mult mai mult decât reușeau Sorin Grindeanu & Liviu Dragnea în 2017 prin vestita Ordonanță de Urgență Numărul 13, care dezincrimina abuzul în serviciu sub pragul de 200.000 de lei. Altfel spus, ce se fura până la acest prag să nu mai fie considerată faptă penală. Sute de mii de oameni au ieșit în stradă pentru a opri acea ordonanță emisă „noaptea ca hoții”. Între timp, multe s-au reglat prin procese, decizii la Înalte Curți și CCR și acceptări tacite în parlament: rezultatul este că, doar în ograda Direcției Naționale Anticorupție (DNA) peste 7000 de dosare penale au fost închise folosindu-se de mecanismul prescripției între 2022 și 2025, cu un prejudiciu de aproape 200 de milioane de euro.
Prescripția răspunderii penale este termenul după care fapta nu mai poate fi pedepsită. Termenul curge de la data faptei. Ca dosarele complexe să nu expire în timpul anchetei, legea prevede întreruperea prescripției în diferite momente ale anchetei, adică un act de procedură care oprește ceasul. Înalta Curte inclusiv cu sprijinul Curții Constituționale au făcut din neîntreruperea prescripției un instrument de salvare pentru mulți clienți politici acuzați de corupție.
Lecția politicienilor la aproape zece ani de la eșecul OUG 13/2017 este că nu e nevoie de legi, de sacrificarea unor politicieni, de răspunderi politice: totul se face fără ordonanțe de urgență, fără semnături, deci fără oameni în stradă. Acum procesul se desfășoară „pas cu pas”, o formulare des folosită de fostul președinte Klaus Ioahnnis, care a și supervizat cu discreție această procedură. Impunitatea, nepedepsirea corupților nu se mai legiferează, se execută procedural. Iar procedura nu scoate sute de mii de oameni în stradă.
După documentarul Recorder „Justiția capturată”, au ieșit în stradă mai puțin de 10.000. Revolta nu avea un adresant clar, deși între timp personificarea sistemului juridic care lucrează în favoarea celui politic s-a viralizat chiar după documentarul Recorder în care Curtea de Apel București încerca să-și arate unitatea printr-o conferință de presă iar o judecătoare de lângă Liana Arsenie, șefa Curții București îi spunea acesteia în șoaptă „m-a sunat Lia, mă duc să vorbesc”. Microfoanele au prins șoapta, care a sugerat puterea simbolica, dincolo de cea faptică, pe care o are Lia Savonea, președinta Înaltei Curți.
Mecanismul care a instaurat amnistia
Mecanismul de salvare a corupților nu a avut, deci nevoie de nicio majoritate parlamentară, ci doar de un lanț de interpretări tehnice, greu de explicat: Curtea Constituțională constată în 2018 că întreruperea prescripției e neclară (Decizia 297/2018); Parlamentul tace patru ani; CCR trage concluzia tăcerii (Decizia 358/2022); Înalta Curte extinde apoi retroactiv efectele (Decizia 67/2022), iar în 2024 le consolidează (Deciziile 37 și 16). Rezultatul e o amnistie fără autor, iar cel mai comod vinovat pe care l-a găsit președintele Nicușor Dan e Parlamentul care „poartă principala responsabilitate” (16 iulie 2026). Curtea de Justiție a Uniunii Europene arată, însă, cu degetul spre Înalta Curte.
Pe de altă parte, Curtea de la Luxemburg nu a putut opri mașinăria pusă la punct de judecătorii români de la Înalta Curte, deși a intervenit de trei ori, deocamdată, fără rezultate notabile, în 2023 (în 2023 („Lin I”, C-107/23 PPU), în ianuarie 2024 (ordonanța C-131/23, explicit pentru dosarele de corupție) și, pe 16 iulie 2026, („Lin II” (C-280/25).
Nefuncționarea Justiției duce România în faliment și golește democrația de conținut: (1) consilierul guvernatorului BNR, Eugen Rădulescu a vorbit la Digi24 despre „extracția de rente din sectorul public” care se întâmplă cu ajutorul Justiției: „avem 10.000 de procese în care s-a ajuns la încetarea urmăririi din cauză că s-a prescris fapta, iar făptașii au rămas bine mersi cu ce au jefuit”.
Nu e vorba doar de „sumele uriașe care s-au pierdut”, explică specialistul, ci de felul în care funcționează sistemul juridic: „când știi că ești într-un sat fără câini, nu umbli cu bățul la tine”; (2) Parchetul European instrumentează în România 535 de anchete, cu un prejudiciu estimat la 6,05 miliarde de euro, și a obținut în 2025 douăzeci de condamnări și nicio achitare; (3) economistul-șef al BNR a calculat că țara pierde prin necolectarea TVA și a impozitului pe profit 4% din PIB, adică exact cât înseamnă ajustarea bugetară cerută României de Comisia Europeană.
