Simulările arată că această lună pierdută a orbitat planeta miliarde de ani, ținând într-un fel „acordat” sistemul Saturn – Neptun, iar în urmă cu aproximativ 160 de milioane de ani a ajuns prea aproape de Titan, a fost sfâșiată, o parte din material contopindu-se cu Titan, iar restul transformându-se în inele și, posibil, în luna neregulată Hyperion.
Ipoteza pare să lege mai multe puzzle-uri la un loc: înclinația axei lui Saturn, inelele relativ tinere (probabil sub 400 de milioane de ani) și orbita ciudată a lui Hyperion, care este blocată în rezonanță cu Titan. Datele misiunii Cassini arătau deja că precesia (balansarea) lui Saturn nu se potrivește perfect cu influența lui Neptun, ceea ce i-a făcut pe cercetători să presupună existența unei luni dispărute; noul studiu vine cu un scenariu mai detaliat, în care această lună nu doar a existat, ci a și jucat un rol decisiv în remodelarea întregului sistem saturnian. Un alt indiciu în favoarea coliziunii este faptul că suprafața lui Titan pare surprinzător de „proaspătă”, cu puține cratere, ceea ce ar putea indica un „reset” geologic relativ recent, acum câteva sute de milioane de ani.
Astronomii nu prezintă însă povestea ca pe un adevăr definitiv, ci ca pe o explicație „foarte plauzibilă” care trebuie testată prin observații viitoare. Misiunea Dragonfly a NASA, o dronă nucleară programată să plece spre Titan în 2028 și să ajungă acolo în 2034, ar putea aduce indicii directe, analizând chimia și istoria geologică a satelitului pentru a vedea dacă există urme ale unei astfel de fuziuni între luni. În paralel, alte echipe continuă să studieze vârsta inelelor prin cantitatea de praf acumulat pe ele și prin modul în care materialul „plouă” încet pe Saturn, încercând să stabilească dacă acest scenariu de formare „recentă” se potrivește cu toate datele.
