Unul dintre cele mai mari mistere ale istoriei începe să fie descifrat de specialiști. Este vorba despre dispariția fără urmă a expediției Franklin, una dintre cele mai îndrăznețe expediții arctice, pe mare. Noile cercetări dezvăluie o realitate cumplită și fapte care dau fiori pe șira spinării.
HMS Erebus și HMS Terror plecând în cea mai dramatică expediție polară FOTO wikipedia
La 19 mai 1845, navele HMS Erebus, sub comanda experimentatului navigator și explorator Sir John Franklin, și HMS Terror, comandată de căpitanul Crozier, au ridicat ancora de pe Tamisa. Cele două nave erau echipate special pentru o expediție arctică de mare amploare.
Erau adevărate minuni ale tehnicii din timpul Revoluției Industriale. Beneficiau de încălzire centralizată pentru a combate vânturile tăioase și temperaturile exterioare de -40°C sau chiar mai scăzute; provele lor erau ranforsate cu oțel pentru a tăia gheața, iar fiecare ambarcațiune era propulsată de un motor cu aburi și elice, atingând o viteză de 3-4 noduri pentru a facilita înaintarea atunci când vântul era insuficient pentru navigație sau când banchiza bloca drumul.
Echipajul, format din ofițeri și marinari, printre care și patru băieți de cabină, număra 129 de persoane. Cele două nave moderne plecau să atingă un apogeu glorios al marilor explorări arctice. Mai precis, plecau să exploreze faimosul Pasaj de Nord-Vest. Acesta era o rută maritimă istorică și strategică de aproximativ 5.780 km, care traversează Oceanul Arctic prin Arhipelagul Arctic Canadian, legând Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. Această cale navigabilă trece de-a lungul coastei nordice a Americii de Nord, fiind cunoscută pentru blocajele de gheață care au îngreunat explorarea ei timp de secole. Era o cale a apelor absolut infernală, unde mulți și-au pierdut viața, în special din cauza faptului că banchizele puternice de gheață blocau efectiv navele, ducând de multe ori la scufundarea lor.
La mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când Sir John Franklin pleca din Anglia cu cele două nave, intrările Pasajului de Nord-Vest, atât dinspre Atlantic, cât și dinspre Pacific, fuseseră deja descoperite. Expediția lui Sir John Franklin urma să exploreze și să cartografieze porțiunea centrală a Pasajului de Nord-Vest, cea mai periculoasă. Era o misiune de prestigiu pentru Imperiul Britanic, despre care vuia presa internațională. Ceea ce ar fi trebuit să devină o victorie absolută a forței de explorare britanice s-a transformat însă în cel mai mare dezastru din istoria explorării polare, un mister care a captivat lumea timp de aproape două secole și care a început să fie descifrat pe deplin abia prin analizele medico-legale moderne, acum mai puțin de un deceniu.
Nimeni nu știe nici astăzi, în amănunt, ce s-a întâmplat cu cei 129 de oameni ai expediției Franklin, dar indiciile conturează o istorie absolut șocantă și evenimente care dau fiori reci pe șira spinării. Pe scurt, cele două nave au dispărut efectiv de pe fața Pământului, fără ca nimeni să știe care a fost soarta lor. Abia recent, acest puzzle istoric a început să fie recompus.
Visul lui Sir John Franklin și drumul său către iadul ghețurilor
Sir John Franklin, cel care a inițiat expediția și totodată a comandat operațiunile, era un personaj deja faimos la nivel european. Născut în anul 1786 într-o familie de mici aristocrați rurali, John Franklin a avut o fire aventuroasă încă din copilărie. Din timpul adolescenței visa să plece pe mare pentru a descoperi noi continente. Așa a și făcut. După ce a absolvit studiile de marină, a ajuns rând pe rând pe nenumărate nave de luptă britanice. A călătorit în Australia și Tasmania, a supraviețuit naufragiilor și, totodată, a participat la bătălii navale. A avut destule succese ca explorator.
Pe 29 aprilie 1829, el este făcut cavaler de George al IV-lea, iar în același an îi este acordată medalia de aur a Societății de Geografie a Franței (Société de Géographie de France). Pe 25 ianuarie 1836, el este numit Cavaler Comandor al Ordinului Regal Guelfic și Cavaler al Ordinului grecesc al Mântuitorului. A fost comandant de navă, guvernator al Tasmaniei și multe altele. A avut două soții: prima a murit de tuberculoză, iar cea de-a doua a fost prietena apropiată a acesteia, Jane Griffin, la rândul ei o călătoare experimentată.
Visul lui Sir John Franklin era explorarea zonelor arctice din America de Nord, în special a faimosului Pasaj de Nord-Vest, care ar fi asigurat o cale mai rapidă, pe apă, între bazinele Atlanticului și Pacificului. Expedițiile sale polare au fost însă marcate de numeroase eșecuri, unele destul de controversate. Mai precis, au fost două expediții anterioare: una pe uscat și una pe mare. Între 1819-1822, într-una dintre acestea, pierde 11 din cei 20 de oameni din grupul său. Mulți mor de foame sau de oboseală, dar în cadrul acelei expediții va exista, de asemenea, cel puțin o crimă, precum și presupuneri că s-ar fi recurs la acte de canibalism. Supraviețuitorii au fost forțați să mănânce licheni și, mai mult decât atât, aceștia ar fi încercat chiar să-și mănânce propriile ghete de piele, fapt care îi aduce lui Franklin porecla de „omul care și-a mâncat ghetele”. În cea de-a doua expediție era să-și piardă viața, fiind salvat în ultima clipă, în timp ce mare parte a echipajului murise de foame. Iată, deci, omul care se aventura în cea de-a treia expediție către periculoasele zone arctice.
O expediție care a dispărut în cețurile Atlanticului de Nord
Inițial, expediția părea să meargă conform planului. Cele două nave de luptă britanice au ajuns în Groenlanda pentru ultima aprovizionare înainte de a pătrunde în lumea ghețurilor. Proviziile au fost aduse de o navă specială de reaprovizionare, care s-a întors ulterior în Anglia. Având în vedere șansele slabe de a găsi hrană în Arctica, au fost făcute provizii pentru trei ani. Acestea erau compuse din 8.000 de cutii de conserve, de diferite dimensiuni și capacități (de la jumătate de kilogram la trei kilograme și jumătate fiecare) și 900 de galoane de suc de lămâie. Conservele conțineau pemmican (un aliment tradițional, extrem de nutritiv și energizant, inventat de populațiile indigene din America de Nord, format dintr-un amestec de carne uscată — de obicei de bizon sau cerb —, grăsime topită și, uneori, fructe de pădure uscate). Acesta funcționa ca un „super-aliment” portabil, capabil să reziste ani de zile fără refrigerare, fiind esențial pentru supraviețuirea în călătorii lungi. De asemenea, aveau carne de vită gătită, carne de porc gătită și supă. Vom vedea mai încolo de ce este atât de important să vorbim despre alimentele aduse pe cele două nave.
Cert este că HMS Erebus și HMS Terror au fost zărite pentru ultima dată în iulie 1845 de echipajul a două baleniere, la nord de Insula Baffin. Din acel moment, cele două nave britanice și cei 129 de oameni de la bord au dispărut efectiv fără urmă. După doi ani fără nici cel mai mic semn de la Sir John Franklin sau oamenii săi, Amiralitatea din Londra a declarat echipajele dispărute. Au fost organizate imediat expediții de căutare. În total, până în 1880, au fost finanțate și organizate peste 26 de misiuni de căutare. Au fost incluse expediții pe uscat, unele finanțate de stat, altele chiar de văduva lui Sir John Franklin. Niciun rezultat. Parcă intraseră în pământ; nu s-au găsit nici epave, nici cadavre sau orice alt indiciu. Dispariția navelor Erebus, Terror și a echipajului a rămas, timp de 150 de ani, unul dintre cele mai mari mistere ale istoriei explorării.
Filmul dezastrului. Expediția Franklin reconstituită cu mijloace moderne
Căutările cu mijloace moderne, începând cu anii ’90, au început să scoată la iveală piese din puzzle-ul expediției. Rând pe rând au fost găsite cadavre ale membrilor echipajului, au fost puse cap la cap informații și, în cele din urmă, abia în 2014 și 2016 au fost găsite, cu ajutorul mijloacelor moderne de scanare și localizare, epavele celor două nave. HMS Erebus a fost găsită prima, în septembrie 2014, în estul strâmtorii Queen Maud, în apropierea insulei King William, iar HMS Terror a fost găsită la 3 septembrie 2016, în Golful Terror, la sud de insula King William, într-o stare de conservare remarcabilă.
Harta cu locurile cadavrelor și a navelor scufundate FOTO wikipedia
Toate aceste descoperiri, la care s-au adăugat numeroase studii chimice, biochimice, genetice și anatomopatologice, au început să recreeze povestea dispariției. Frânturile puse cap la cap dezvăluie un tablou horror. „Condițiile climatice cumplite și banchiza, care se topea foarte puțin în scurtele luni de vară, au făcut navigația navelor Erebus și Terror dificilă, chiar imposibilă. După ce au reușit să ocolească Insula Cornwallis, navele au iernat în perioada 1845-1846 pe Insula Beechey, la vârful sud-vestic al Insulei Devon. La începutul anului 1846, trei membri ai echipajului au murit și au fost îngropați acolo. Mormintele lor, bine pregătite și marcate cu pietre funerare, au fost găsite în august 1850, însă propunerea unuia dintre medicii de bord de a efectua necropsii a fost respinsă”, precizează specialistul Richard Bayliss.
Se presupune că, în iarna anului 1846, cele două nave au fost „prinse” efectiv în ghețurile de la vest de Insula Somerset și Peninsula Boothia. Deși erau considerate adevărate distrugătoare de banchize, navele nu au făcut față iadului înghețat. În plus, în iunie 1847, comandantul Sir John Franklin a murit subit la bordul HMS Erebus, la vârsta de 61 de ani. Se presupune că a făcut un infarct sau o embolie pulmonară, dar este greu de confirmat, deoarece cadavrul său nu a fost niciodată găsit. După moartea sa, comanda a fost preluată de căpitanul Crozier. Pe 22 aprilie 1848, după ce oamenii au început să moară pe capete, acesta a decis să părăsească navele. Plănuia să continue pe uscat spre sudul Insulei King William pentru a ajunge la gura râului Great Fish, trăgând bărci montate pe sănii. Niciun om nu a supraviețuit călătoriei.
Sfârșitul a 129 de oameni în ghețurile nordului
Între 1980 și 1998 au fost descoperite în jur de 30 de cadavre, unele în apropierea gurii râului Great Fish, ceea ce arată că o parte a marinarilor au reușit să ajungă pe continent. Studiile au scos la iveală realități cumplite: oamenii au fost uciși de boli, de intoxicație și de condițiile precare. Deveniseră efectiv „morți vii” încă din timpul călătoriei. Conform mărturiilor inuiților, ultimii membri ai expediției erau atât de slăbiți încât mureau căzând din picioare. Prezentau sângerări gingivale, dinți slăbiți, echimoze și hematoame — simptome sugestive pentru scorbut.
FOTO VIDEO O navă a Flotei ruse a fost atacată şi scufundată de o morsă
De ce au făcut totuși scorbut, dacă aveau suc de lămâie? Se pare că depozitarea prelungită sau fierberea sucului pentru a preveni fermentarea au distrus vitamina C. Pe lângă scorbut, marinarii sufereau de tuberculoză și pneumonie severă. Exhumările au arătat corpuri extrem de emaciate (John Torrington avea un indice de masă corporală de doar 15). „Primul exhumat a fost John Torrington, de 20 de ani, fochist pe HMS Terror, care murise la 1 ianuarie 1846(…) Era emaciat și cântărea mai puțin de 40 kg, cu un indice de masă corporală de 15 (normal fiind 20-25), ceea ce arată că Torrington pierduse mult în greutate de la plecarea din Anglia(….) Plămânii prezentau adeziuni pleurale, antracoză, emfizem și urme de tuberculoză. Moartea a fost atribuită pneumoniei(…)În 1986, Beattie s-a întors și a exhumat mormântul lui John Harkness, subofițer pe HMS Erebus, mort la 4 ianuarie 1846, la 25 de ani. Corpul său emaciat a fost dus în cortul de necropsie; când hainele i-au fost tăiate, a devenit clar că fusese efectuată o necropsie anterioară, probabil în 1846, la bordul navei Erebus, de către Dr. Goodsir, asistentul medical. Cadavrul avea un indice de masă corporală de doar 14. Harkness murise de tuberculoză pulmonară. A urmat exhumarea soldatului de marină regală William Baine, de 32 de ani, mort la 3 aprilie 1846. Și acest corp era emaciat, cântărind sub 40 kg(…)Plămânii prezentau semne de tuberculoză, dar nu s-au putut cultiva organisme”, precizează Richard Bayliss, în „ Sir John Franklin’s last arctic expedition: a medical disaster”, pentru Journal of the Royal Society of Medicine. Există, de asemenea, indicii clare că marinarii au recurs la canibalism pentru a încerca să supraviețuiască.
Intoxicația în masă
Studiile recente indică faptul că una dintre cele mai mari probleme a fost intoxicația cu plumb. În unele cadavre, concentrația de plumb era de 280 ppm, de 280 de ori mai mare decât normalul. Sursa a fost, cel mai probabil, aliajul de lipit utilizat la sigilarea noilor cutii de conserve. Contaminarea hranei a dus la anorexie, oboseală, colici intestinale și manifestări psihologice precum paranoia sau anxietatea, grăbind sfârșitul tragic al întregului echipaj.
