În materialul de astăzi „China la zi”, vă prezentăm continuarea
traducerii în limba română a unei analize semnate de Song Luzhen (宋鲁郑),
cercetător în cadrul Institutului de Studii Chineze al Universității Fudan.
Textul tradus se remarcă prin relevanța sa analitică,
oferind o reconstrucție coerentă a modului în care un expert chinez
interpretează relațiile dintre China și Uniunea Europeană din perspectiva
geopoliticii și a competiției dintre marile puteri.
Analiza propune o incursiune în logica strategică a
Beijingului și răspunde unor întrebări esențiale: de ce China acordă o
importanță majoră Europei, cum este perceput rolul SUA în relația China–UE, de
ce conceptul de „rival sistemic” este considerat un factor structural de
tensiune și cum sunt abordate teme sensibile precum Taiwanul sau politicile de
„de-risking”. În acest sens, materialul depășește nivelul descriptiv al
știrilor curente și facilitează o înțelegere mai profundă a mecanismelor care
modelează dinamica relațiilor internaționale.
Totodată, analiza abordează teme de prim-plan ale agendei
globale, precum relațiile transatlantice în contextul revenirii lui Donald
Trump, repoziționarea Europei între SUA, China și Rusia, competiția
tehnologică, inclusiv în domeniul 5G și al semiconductorilor, precum și
securitatea energetică și reziliența lanțurilor de aprovizionare. Relevanța
acestor subiecte depășește cadrul teoretic, având implicații directe pentru
Uniunea Europeană și, implicit, pentru România.
Un alt element definitoriu al textului îl reprezintă
unghiul său analitic, provocator și, pe alocuri, „sensibil”. Departe
de a fi neutră, analiza pune sub semnul întrebării autonomia strategică
europeană, conturând totodată imaginea unei Europe aflate într-o poziție
intermediară între marile puteri și formulând ipoteze sensibile, precum rolul
potențial al forțelor politice de extremă dreapta în reconfigurarea relațiilor
sino-europene.
Tocmai această perspectivă stimulează reflecția critică
și diferențiază demersul de abordările pur informative.
Prima
parte a analizei traduse poate fi citită aici:
Redăm în continuare partea a doua a traducerii din limba chineză a materialului
menționat mai sus:
A
doua categorie majoră de factori vizează evoluțiile relațiilor sino-americane.
În paralel cu accentuarea tensiunilor de securitate dintre Europa și SUA,
confruntarea sino-americană a cunoscut o vizibilă atenuare. Pe de o parte,
Europa devine tot mai izolată, iar pe de altă parte, factorul american care a
alimentat în mare măsură tensiunile dintre China și Europa începe treptat să
fie diminuat.
De
la adoptarea de către SUA a unei politici de limitare și descurajare față de
China, Europa, în calitate de aliat al Washingtonului, a fost nevoită să urmeze
aceeași direcție. În prezent însă, intervin două schimbări importante. În
primul rând, relațiile sino-americane au intrat într-o fază de „armistițiu”,
iar neo-monroeismul american indică o retragere a interesului american față de
afacerile asiatice. După aproape un an de ajustări, relațiile dintre China și
SUA au devenit relativ stabile și chiar în curs de ameliorare.
În
mod deosebit, China și SUA au convenit asupra unor vizite reciproce la nivel de
lideri, iar faptul că China și SUA sunt, pe rând, gazde ale reuniunilor APEC și
G20 va conduce la patru întâlniri între liderii celor două state într-un singur
an. Această evoluție nu doar că spulberă speranța Europei de a coopera cu SUA
pentru a contracara China și a diminua presiunile asupra sa, dar plasează
Europa într-o poziție geopolitică extrem de dificilă: relațiile China–SUA și
China–Rusia sunt bune, iar relațiile bilaterale dintre aceste trei mari puteri
sunt, în grade diferite, stabile sau în curs de îmbunătățire. În contrast,
Europa se află într-o relație de tensiune sau confruntare cu toate cele trei.
Din
perspectiva intereselor strategice, China, SUA și Rusia au fiecare motivații
pentru a exercita presiuni asupra Europei sau, cel puțin, pentru a prioritiza
propriile interese, chiar și în detrimentul acesteia. Lipsa unor rezultate
concrete la summitul aniversar din 2025, care a marcat 50 de ani de relații
diplomatice între China și Uniunea Europeană, a avut drept consecință, printre
altele, slăbirea capacității de negociere a Europei în raport cu SUA,
obligând-o să accepte acorduri tarifare dezavantajoase.
Pentru
Uniunea Europeană, îmbunătățirea relațiilor cu Rusia sau cu SUA aflate sub
conducerea lui Donald Trump este, în actualul context, aproape imposibilă,
întrucât interesele și valorile părților sunt profund divergente. În aceste
condiții, dacă Europa dorește să își depășească poziția geopolitică
defavorabilă, China apare drept singura opțiune viabilă. În plus, odată ce
relațiile dintre China și SUA s-au ameliorat, Europa nu mai are motive să se
confrunte cu China din rațiuni ce țin de agenda americană. Acești doi factori
conduc la o diminuare temporară a influenței americane asupra relațiilor
sino-europene.
A
treia categorie majoră de evoluții vizează faptul că, în cursul acestui an,
liderii a două state occidentale importante, Regatul Unit și Canada, au
efectuat vizite în China, contribuind, la rândul lor, la crearea premiselor
pentru o eventuală detensionare a relațiilor dintre China și Europa. Impactul
acestor vizite asupra Uniunii Europene poate fi explicat prin patru motive
principale.
În
primul rând, tensiunile anterioare dintre aceste state și China au fost
semnificativ mai acute decât cele dintre China și Uniunea Europeană. În cazul
Regatului Unit, acestea au fost generate în principal de situația din Hong
Kong, iar în cazul Canadei, de cazul Meng Wanzhou, relațiile ajungând practic
la un punct de ruptură. Cu toate acestea, cele două state au reușit să reia
dialogul și să îmbunătățească relațiile. Mai mult, ele au încălcat anumite
uzanțe diplomatice, inițiind vizite la nivel înalt fără a aștepta
reciprocitatea imediată din partea Chinei, ceea ce reflectă un grad ridicat de
pragmatism și flexibilitate.
În
al doilea rând, relațiile acestor două state cu SUA sunt mult mai strânse decât
cele ale Europei continentale, însă, în pofida acestui fapt, ele au adoptat o
atitudine activă în direcția îmbunătățirii relațiilor cu China. Dincolo de
proximitatea culturală și istorică, atât Regatul Unit, cât și Canada sunt
membre ale alianței Five Eyes, în cadrul căreia schimbul de informații
este extins și nu implică activități de spionaj reciproc. Dependența lor de
SUA, atât în planul securității, cât și al economiei, este considerabil mai
mare decât în cazul altor state europene. De exemplu, exporturile Regatului
Unit către SUA reprezintă 22,3% din totalul exporturilor sale, o pondere mai
mare decât cea cumulată a următoarelor trei state, Germania, aflată pe locul al
doilea, având doar 6,8%. În cazul Canadei, aproximativ 80% din exporturi sunt
orientate către piața americană, ambele state înregistrând excedente comerciale
semnificative în relația cu SUA.
În
al treilea rând, nefiind membre ale Uniunii Europene, aceste state pot
funcționa ca exemple externe de referință, oferind un model alternativ de
abordare. Impactul și capacitatea lor de a genera reflecție la nivel european
sunt, în anumite privințe, chiar mai mari decât cele ale unor state membre
precum Franța sau Germania. Vizitele liderilor francezi și germani în China nu
au generat același nivel de dezbatere și introspecție în spațiul public
european.
În
al patrulea rând, strategia acestor state în materie de autonomie strategică și
securitate nu constă în decuplarea de toate marile puteri, ci în menținerea
unor relații funcționale cu fiecare dintre acestea. Ideea principală este că
mediul extern poate fi o sursă de sprijin și beneficii, însă nu trebuie să
existe o dependență exclusivă de un singur actor. Această abordare reflectă
lecțiile învățate din dependența excesivă față de SUA. Astfel, deși vizitele în
China au avut rolul de a contrabalansa riscurile generate de relația cu SUA,
ele au fost gestionate astfel încât să nu conducă la deteriorarea relațiilor cu
Washingtonul.
Această
abordare diferă de cea adoptată în prezent de Europa, care, pe de o parte,
renunță la energia rusească, pe de altă parte, încearcă să reducă dependența de
SUA și, în același timp, promovează politici de „de-risking” față de China.
Logica acestei strategii este de a evita dependența de orice actor major, însă,
în realitate, o astfel de poziție este dificil de susținut.
Concluzia
este următoarea: dacă relațiile dintre SUA și Europa, aflate pe o traiectorie
de deteriorare, vor ajunge la un punct critic în următorii doi ani și jumătate,
fie prin eventuala anexare a Groenlanda, fie prin escaladarea contradicțiilor
generate de expansionismul american, conducând la o retragere de facto a lui
Donald Trump din NATO, iar în paralel relațiile dintre China și SUA, precum și
cele dintre China și alte state occidentale non-membre ale Uniunii Europene
continuă să se îmbunătățească, atunci ar putea apărea un prim punct de
„dezgheț” în relațiile dintre China și Europa.
În
ceea ce privește noțiunea de „retragere de facto” a SUA din NATO, se impune o
clarificare suplimentară: o retragere formală, din punct de vedere juridic,
este puțin probabilă. În schimb, o retragere practică este posibilă, prin
măsuri precum renunțarea la angajamentele de apărare colectivă, retragerea
trupelor americane din Europa, încetarea completă a sprijinului pentru Ucraina
sau chiar anexarea Groenlandei, care ar avea efecte echivalente. Există și un
precedent istoric relevant: în 1966, Charles de Gaulle a decis retragerea
Franței din structura militară integrată a NATO. În mod similar, Statele Unite
ar putea, de exemplu, să își retragă comandantul suprem din cadrul Alianței.
De
altfel, Europa a început deja să se pregătească pentru un astfel de scenariu,
discutând despre consolidarea unei capacități de apărare autonome, o „NATO
europeană”. Măsurile avute în vedere includ creșterea bugetelor militare,
extinderea rolului forței de descurajare nucleară a Franței la nivel european
(Franța a decis deja, în martie, ca aliații europeni să participe la exerciții
de descurajare nucleară), implicarea mai amplă a liderilor europeni în
structurile NATO, evaluarea aplicabilității clauzei de apărare reciprocă din
Tratatul de la Lisabona, precum și cooperarea militară sporită, de exemplu,
proiectele comune dintre Regatul Unit și Germania pentru dezvoltarea de rachete
stealth și arme hipersonice sau reluarea dezbaterilor privind serviciul militar
obligatoriu.
În
același timp, Europa explorează și măsuri de contrabalansare a influenței
americane, precum reducerea achizițiilor de echipamente militare din SUA sau
chiar amenințări privind închiderea bazelor militare americane de pe teritoriul
european (în condițiile în care aproximativ jumătate din cheltuielile militare
europene se îndreaptă către industria de apărare americană). Cel puțin din
perspectiva reacțiilor europene, există percepția reală că o retragere americană
din NATO este posibilă.
Totuși,
consider că acest prim potențial punct de „dezgheț” este caracterizat de un
grad ridicat de incertitudine, iar condițiile necesare sunt dificil de
îndeplinit și de menținut pe termen lung. Prin urmare, un al doilea posibil
punct de inflexiune pare mai probabil.
Așa
cum am menționat anterior, în 2019, Uniunea Europeană a definit China drept
„rival sistemic”, într-un moment în care se confrunta deja cu presiuni din
partea Rusiei și a administrației Trump. În actualul context, în care
amenințările percepute din partea Statelor Unite și a Rusiei sunt chiar mai
accentuate decât în 2019, Uniunea Europeană nu și-a modificat poziția față de
China. Aceasta sugerează că o schimbare fundamentală în relațiile sino-europene
nu este posibilă în cadrul actualelor elite politice, fiind condiționată de
eventuale transformări interne în Europa.
În
acest sens, ascensiunea forțelor politice de extremă dreapta reprezintă unul
dintre cele mai probabile scenarii. De la începutul secolului XXI, aceste
curente au cunoscut o creștere accelerată în spațiul occidental. Un moment de
referință a fost anul 2002, când liderul extremei drepte franceze, Jean-Marie
Le Pen, a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, marcând un
punct de cotitură simbolic.
În
prezent, forțele de extremă dreapta se află la guvernare sau participă la
coaliții guvernamentale în șase dintre cele 27 de state membre ale Uniunii
Europene (Ungaria, Italia, Slovacia, Olanda, Belgia și Suedia), în timp ce
Donald Trump a câștigat de două ori alegerile prezidențiale în SUA. Pe fondul
extinderii sprijinului popular, în cadrul actualelor sisteme democratice
occidentale, tendința de „dreptizare” a Uniunii Europene pare dificil de
evitat. În mod deosebit, în state-cheie precum Franța și Germania, partidele de
extremă dreapta se situează pe primul loc în sondajele de opinie.
Accederea
la guvernare a partidelor de extremă dreapta ar putea genera premise pentru un
„dezgheț” în relațiile dintre China și Europa din patru motive principale.
În
primul rând, aceste partide consideră că principalele amenințări provin din
imigrația externă, din elitele politice care promovează multiculturalismul în
detrimentul identității naționale și din globaliștii care subminează
suveranitatea statului. În consecință, prioritățile lor guvernamentale vizează
restaurarea suveranității naționale, consolidarea identității culturale și
limitarea sau expulzarea imigrației. Aceste tendințe pot fi observate în mod
clar în politicile adoptate de Donald Trump, care a retras SUA din numeroase
organizații internaționale pentru a reduce constrângerile externe, a
restricționat imigrația din mai multe state din Africa și Orientul Mijlociu și
a intensificat combaterea imigrației ilegale. În paralel, a promovat
unilateralismul și s-a opus ferm globalizării. În plan intern, presiunile
asupra opoziției politice și asupra mass-mediei critice au fost, de asemenea,
evidente. În acest cadru ideologic, chiar dacă persistă factori structurali ai
competiției strategice dintre China și Statele Unite, China nu mai este
percepută drept principalul adversar. De exemplu, poziționarea favorabilă față
de Rusia a afectat securitatea Uniunii Europene, în timp ce relația cu China a
rămas în principal la nivelul disputelor economice. În mod similar, în
contextul achizițiilor de petrol rusesc, SUA au sancționat parteneri apropiați
precum India, însă în cazul Chinei s-au limitat la solicitări verbale.
În
al doilea rând, partidele de extremă dreapta contestă valorile tradiționale ale
Occidentului, pe care le consideră responsabile pentru problemele actuale. De
exemplu, ele critică acceptarea unui număr mare de refugiați în numele
drepturilor omului, libertatea de circulație acordată acestora în Europa și
extinderea drepturilor politice, inclusiv a dreptului de vot, către aceștia, cu
impact asupra sistemelor politice occidentale. Dimensiunea valorilor a
reprezentat un câmp central de tensiune între Occident și China, fiind un
domeniu în care compromisul este dificil. Partidele tradiționale consideră că succesul
modelului chinez constituie o alternativă și o provocare la adresa propriilor
valori, unul dintre motivele principale pentru care Europa definește China
drept rival sistemic. În schimb, accederea la putere a extremei drepte ar
elimina acest principal punct de fricțiune, dificil de conciliat. În cele două
mandate ale lui Donald Trump, relațiile sino-americane nu au fost marcate de
conflicte ideologice, ci s-au manifestat în principal în domenii precum
comerțul, tehnologia, resursele umane și materiile prime strategice. Din acest
motiv, chiar și în perioade de tensiune ridicată, au existat premise pentru
compromisuri rapide.
În
al treilea rând, aceste partide nu susțin globalismul și evită implicarea în
afacerile internaționale, considerând că aceasta implică costuri ridicate fără
beneficii clare. În plan practic, aceasta se traduce printr-o reticență față de
intervenția în afacerile interne ale altor state, inclusiv în cele ale Chinei.
Intervenția în afacerile interne reprezintă, de altfel, una dintre sursele
fundamentale ale tensiunilor dintre Occident și China. În primul mandat al lui
Donald Trump, această abordare a fost evidentă. În al doilea mandat, însă, s-au
observat unele schimbări, inclusiv intervenții mai frecvente în afacerile altor
state, inclusiv ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, nu s-au înregistrat
intervenții similare în raport cu China. Rămâne de văzut dacă această tendință
este una temporară sau structurală. Chiar și așa, în cazul partidelor de
extremă dreapta din Europa, este probabil ca acestea fie să evite intervenția
în afacerile altor state, fie să manifeste o reticență clară față de implicarea
în chestiuni interne ale Chinei.
În
al patrulea rând, partidele de extremă dreapta pun accent pe interesele
concrete, ceea ce le conferă, în general, o orientare mai pragmatică și
capacitatea de a aborda direct atât problemele interne, cât și pe cele externe.
De exemplu, în ceea ce privește imigrația și efectele acesteia, partidele
tradiționale tind adesea să evite dezbaterea deschisă, în timp ce formațiunile
de extremă dreapta aduc aceste teme în prim-plan. În privința conflictului
ruso-ucrainean, acestea consideră că soluțiile militare nu mai sunt viabile și
că prelungirea confruntării nu face decât să genereze costuri fără finalitate clară,
în timp ce partidele tradiționale insistă asupra obținerii unei „victorii
finale” în numele principiilor.
În
cazul chestiunii Taiwanului, Donald Trump a formulat o abordare directă și
pragmatică, subliniind dimensiunea redusă a Taiwanului, distanța sa față de SUA
și proximitatea față de China continentală, precum și diferența de putere
dintre cele două părți. Astfel de evaluări realiste sunt, în general, evitate
de partidele tradiționale, care preferă să insiste asupra conceptelor de
democrație și legitimitate morală. În schimb, abordarea pragmatică se traduce
prin măsuri concrete: atragerea investițiilor taiwaneze în SUA, încurajarea
unor companii precum TSMC să deschidă facilități de producție pe teritoriul
american și stimularea achizițiilor de armament, transformând astfel riscurile
în beneficii.
În
ceea ce privește Europa, partidele de extremă dreapta tind să acorde o
importanță limitată chestiunii Taiwanului. Tocmai datorită acestei orientări
pragmatice, ele pot gestiona mai eficient relațiile cu marile puteri. De
exemplu, Ungaria, sub conducerea lui Viktor Orbán, considerată de mulți drept
un guvern de orientare radicală în cadrul Occidentului, a reușit să mențină
relații funcționale atât cu China, cât și cu Rusia și SUA. Aceasta reflectă o
politică externă orientată prioritar spre interesele naționale. În contrast, în
prezent, Uniunea Europeană se confruntă cu relații tensionate simultan cu
China, Rusia și Statele Unite.
În
plus, China, în calitate de a doua cea mai mare economie a lumii, reprezintă un
partener de cooperare deosebit de important pentru partidele de extremă
dreapta, care acordă prioritate intereselor concrete. Acestea urmăresc, de
asemenea, să își demonstreze capacitatea de guvernare și validitatea ideilor
politice prin performanțe economice. În acest context, dacă forțele de extremă
dreapta, aflate într-o continuă creștere în preferințele electoratului
european, vor ajunge la guvernare, în special în state-cheie precum Franța și
Germania, relațiile dintre China și Europa ar putea intra într-o nouă etapă,
caracterizată de oportunități istorice. Într-un asemenea scenariu, Europa nu ar
mai percepe China ca pe o amenințare, nu ar mai exista opoziții fundamentale în
plan valoric și nici obstacole în calea procesului de reunificare, accentul
fiind pus pe cooperare și beneficii reciproce. Doar în aceste condiții
relațiile sino-europene ar putea reveni la statutul de parteneriat strategic
cuprinzător.
Definirea
Chinei drept „rival sistemic” reprezintă, în această perspectivă, sursa
fundamentală a tuturor dificultăților care afectează în prezent relațiile
dintre China și Uniunea Europeană. Atât timp cât această problemă nu este
depășită, relațiile sino-europene nu pot avansa în mod real. Odată soluționată
însă această chestiune de fond, două evoluții concrete ar putea constitui
indicatori ai unui veritabil „dezgheț” în relațiile dintre cele două părți.
În
al doilea rând, un astfel de semnal ar fi deblocarea și aprobarea rapidă a
Acordului de investiții China–UE. Acest acord a fost inițial încheiat în pofida
opoziției SUA
și are un caracter reciproc avantajos. În contextul actual, el ar putea
constitui un instrument important pentru Europa în relația cu Washingtonul,
precum și un indicator concret al relansării relațiilor cu China și al
reconstruirii încrederii reciproce. Din punct de vedere administrativ,
aprobarea sa nu reprezintă un obstacol major. De exemplu, la 21 ianuarie 2026,
Parlamentul European a decis suspendarea procedurii de aprobare a unui acord
comercial transatlantic; cu toate acestea, după concesiile făcute de SUA, principalele forțe politice europene au
decis, deja la 10 februarie, reluarea procedurii de ratificare. Elementul
decisiv rămâne, așadar, voința politică a Europei și modul în care aceasta
definește relația cu China.
În
al treilea rând, cooperarea tehnologică, simbolizată de cazul Huawei,
reprezintă un alt indicator esențial. În 2026, Europa a intensificat
semnificativ măsurile de excludere a companiei Huawei din infrastructura 5G.
Proiectul de revizuire a legislației privind securitatea cibernetică a trecut
de la recomandări neobligatorii la prevederi obligatorii stricte, impunând
eliminarea echipamentelor într-un termen de 36 de luni. În plus, aria
restricțiilor a fost extinsă dincolo de infrastructura 5G, incluzând 18 domenii
critice, precum semiconductorii, sistemele energetice, vehiculele autonome și
serviciile cloud. O asemenea evoluție contravine, din această perspectivă,
necesității unei cooperări mai strânse între China și Europa în contextul
provocărilor actuale și reflectă, în esență, consecințele perceperii Chinei
drept „rival sistemic”.
Trebuie
subliniat faptul că atât gândirea strategică, cât și mecanismele politice
funcționează pe baza unor inerții instituționale. Relațiile dintre China și
Europa nu au ajuns la actualul nivel de deteriorare peste noapte, iar
schimbarea acestei dinamici necesită, în mod similar, timp. Se poate afirma
însă că actualul context internațional creează premise favorabile pentru o
eventuală detensionare a relațiilor sino-europene, iar ascensiunea partidelor
de extremă dreapta ar putea reprezenta, în această interpretare, unul dintre
cele mai probabile momente de inflexiune.
În
concluzie, relațiile dintre China și Europa nu depind exclusiv de cele două
părți, factorii externi având adesea o influență mai importantă decât dinamica
bilaterală propriu-zisă. Posibilitatea unui „dezgheț” nu este determinată în
mod direct de acțiunile Chinei: pe de o parte, factorii externi depind de
evoluția relațiilor dintre Europa și Statele Unite, precum și dintre China și
SUA; pe de altă parte, factorii interni sunt legați de dinamica politică
europeană, în special de posibilitatea accederii la putere a partidelor de
extremă dreapta. În aceste condiții, China nu poate decât să aștepte apariția
unei conjuncturi favorabile.
Sursa: aici
Paula Toma este
Director executiv al „Centrului de Studii Sino-Ruse (CSSR)” din cadrul
Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița”.
