Drumul Național 66, care traversează Defileul Jiului, modernizat în ultimii ani, a rămas una dintre cele mai spectaculoase rute din România. În anii următori, și calea ferată a defileului va fi modernizată, împreună cu haltele sale.
Pietrele Albe, una din haltele din Defileul Jiului. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Peste 130 de ani au trecut de la construirea primei șosele moderne prin Defileul Jiului, pe traseul actualului DN 66, unul dintre cele mai spectaculoase drumuri naționale din România.
Drumul cioplit în munți
Șoseaua Petroșani – Bumbești-Jiu, cu o lungime de peste 30 de kilometri, traversează valea adâncă săpată de Jiu între Munții Vâlcan și Parâng și leagă Valea Jiului de sudul Carpaților și, mai departe, de Târgu Jiu. Prin Petroșani, la ea sunt conectate și celelalte localități miniere ale Văii Jiului (Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani).
În trecut, „Pasul Surduc”, cum era cunoscută trecătoarea prin munți, a fost una dintre legăturile dintre Transilvania și Oltenia. Până în 1918, în Defileul Jiului a fost frontiera dintre Regatul României și Transilvania aflată în Imperiul Austro-Ungar.
La intrarea în defileu dinspre Petroșani se afla vama din Pasul Surduc, iar o altă clădire, aflată cu aproximativ șapte kilometri mai jos pe cursul Jiului, în apropiere de Mănăstirea Lainici, a funcționat între 1867 și 1918 ca sediu al Oficiului Vamal dintre Regat și Transilvania. Fostele puncte de frontieră pot fi văzute pe marginea șoselei.
Calea ferată săpată prin munte
Defileul Jiului este traversat de una dintre cele mai spectaculoase căi ferate din România, linia Petroșani – Bumbești-Jiu. Construcția ei a început în 1924, după o așteptare de aproape jumătate de secol de la primele inițiative, iar lucrările au fost întrerupte de mai multe ori. Linia a fost terminată în 1948.
În primăvara anului 1948, când aproximativ două treimi din lucrări erau deja realizate, regimul comunist a transformat șantierul Bumbești–Livezeni într-un „Șantier Național al Tineretului”. Între 1 aprilie și 1 noiembrie 1948 au fost mobilizați aici 27.988 de brigadieri, alături de muncitori și tehnicieni CFR, pentru finalizarea celor mai dificile sectoare ale traseului.
Un fost brigadier, Clement Negruț, își amintea condițiile rudimentare în care se lucra.
„Era un program foarte bine organizat, ca în armată. Brigadierii lucrau în două schimburi, iar noaptea lucrau minerii care perforau și dimineața veneam noi, care făceam ordine și degajam piatra. Condițiile de muncă erau aspre. Nu puteam lucra nici măcar cu roaba. Lucram cu trocul. Sprijineam bolovanii cu mâna. Asta era dotarea”, relata fostul brigadier Clement Negruț, care avea 22 de ani când a lucrat pe șantierul Bumbești–Livezeni.
În unele locuri, muncitorii trebuiau să perforeze stânca pentru introducerea dinamitei, iar tunelurile, viaductele și zidurile de sprijin se succedau pe distanțe foarte mici.
În zona Lainici, pe mai puțin de 900 de metri, au fost proiectate șase viaducte și două tuneluri, iar în punctul numit sugestiv „La Locuri Rele”, pe aproximativ 1.500 de metri, cinci tuneluri și șase viaducte.
Sălbăticia din jurul marilor construcții
Cele câteva halte ale căii ferate păstrează amintirea marilor șantiere și aspectul „de epocă” al anilor ‘40. În jurul lor, sălbăticia naturii caută să le cuprindă.
Cele câteva halte ale căii ferate păstrează și astăzi amintirea marilor șantiere și aspectul „de epocă” al anilor ’40. În jurul lor însă, natura pare să recucerească treptat locurile. Calea ferată și șoseaua traversează Parcul Național Defileul Jiului, o arie protejată dominată de păduri, stâncării și versanți abrupți.
„Prezenţa pădurilor naturale, cvasivirgine, conservate natural oferă condiţii ecologice specifice celor peste 900 de specii de faună identificate”, arată Administrația Parcului Național Defileul Jiului.
Printre acestea se numără ursul, lupul, râsul și vidra, dar și cerbul carpatin, căpriorul și capra neagră. În zonele stâncoase trăiesc vipera cu corn și vipera comună, iar Defileul Jiului este menționat în literatura de specialitate și ca unul dintre principalele culoare de migrație a păsărilor.
Datele oficiale sunt confirmate și de oamenii care lucrează în locurile izolate de pe traseul feroviar.
„Aproape zilnic, întâlnim urși, capre negre sau chiar vipere aici. O ursoaică și doi pui s-au obișnuit să coboare la noi, la Pietrele Albe, pentru apă. Altădată vine Martin, un urs care pare ceva mai blând. Apoi vin iezii caprelor negre, mai prietenoși ca părinții lor. Și la vipere trebuie să fim atenți. Într-una din serile trecute, am văzut una pe peron”, povestește un angajat de la Pietrele Albe.
Pădurile sunt cel mai întins și mai bine conservat ecosistem al parcului, ocupând peste 9.300 de hectare, iar stâncăriile și Jiul completează habitatul în care animalele sălbatice sunt rareori deranjate de prezența omului.
Calea ferată din Defileul Jiului continuă să rămână o rută strategică de transport, chiar dacă prin valea îngustă trenurile circulă cu viteze reduse.
În prezent au loc lucrări de reabilitare a infrastructurii feroviare, care includ și modernizarea unor stații emblematice pentru trecutul liniei. Printre acestea se numără Pietrele Albe și Meri, înconjurate de clădiri ale fostelor colonii muncitorești și cazarme militare, înșirate printre tuneluri și viaducte. În următorii ani, mai multe tuneluri și poduri urmează, de asemenea, să fie modernizate.
Ținutul sălbatic, ocolit de romani
Spre deosebire de Valea Oltului, care înșiră peisaje asemănătoare, cu versanți înalți ridicați deasupra șoselei și căii ferate, Defileul Jiului este mai scurt cu aproximativ 20 de kilometri, dar mult mai sălbatic. În afara Mănăstirii Lainici, călătorii mai găsesc în defileu doar câteva așezări omenești: sălașe și cătune înființate în munți și mici gospodării rămase în urma coloniilor muncitorești ridicate în jurul vechilor șantiere.
Tot spre deosebire de Valea Oltului și de defileele sale, în valea îngustă și prăpăstioasă a Jiului anticii au lăsat mai puține urme. În timpul înaintării în Dacia, romanii ar fi preferat să ocolească defileul, în loc să încerce să îl transforme într-o rută importantă de comunicație.
„Unele scrieri atestă faptul că geto-dacii au reușit să taie în coastele stâncilor un drum de picior pe care, în anul 102 d.Hr., s-ar fi strecurat călăreții lui Lucius Quietus ca să lovească pe la spate oastea lui Decebal care lupta la Tapae. În ciuda experienței lor în construcția de șosele, romanii au abandonat proiectul, dându-și seama că săparea și întreținerea unui drum printr-o vale atât de sălbatică cum era cea a Jiului ar fi cerut mult prea multă muncă. Cohorta a IV-a romană Cypria, după ce s-a așezat în castrul de la Bumbești, în loc s-o apuce pe râu în sus, a croit o șosea tocmai peste culmea Vâlcanului”, arată Administrația Parcului Național Defileul Jiului.
Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Defileul Jiului a rămas aproape imposibil de traversat cu carele. Doar Jiul năvalnic își croise loc printre prăpăstii. Timp de secole, ruta folosită de călători și poștalioane pentru traversarea Carpaților se afla mai sus, prin Pasul Vâlcan. Defileul a devenit atractiv pentru marile proiecte de infrastructură abia odată cu dezvoltarea exploatărilor de cărbune din Valea Jiului, la mijlocul secolului al XIX-lea.
Valea Jiului, la descoperirea cărbunelui
Autoritățile vremii au început atunci să plănuiască atât construirea unei șosele prin munți, cât și prelungirea căii ferate spre Oltenia. Calea ferată a cărbunelui Simeria – Petroșani, inaugurată în 1870, făcuse deja mult mai accesibilă Valea Jiului și accelerase transformarea ținutului pastoral într-o regiune minieră.
Până la descoperirea și exploatarea marilor zăcăminte de huilă, ținutul de pe cursurile Jiului de Vest și Jiului de Est, care se unesc la Petroșani înainte de intrarea în defileu, cuprindea doar câteva sate de păstori. Localnicii, cunoscuți mai târziu sub numele de momârlani, își duceau viața mai ales pe plaiurile și pășunile montane dintre Transilvania și Oltenia.
Geologul englez David Ansted, care a călătorit în Valea Jiului în 1862, a fost impresionat de bogăția zăcămintelor de cărbune, vizibile aproape la suprafață.
„În Valea Jiului, pături groase de cărbune sunt văzute de pe deal, iar bulgări de cărbune apar printre pietre în pâraie. Dungi negre se arată atunci când solul este transformat de către plug. În alte locuri, pătura cea mai groasă de cărbune este descoperită prin eliminarea gazonului și a ierburilor, ale căror rădăcini sunt îngropate într-un praf negru. Iar unde cărbunele nu e vizibil, e nevoie doar să sapi puțin pentru a găsi mineralul. Aceste locuri sunt urmele unor incendii imense, însă localnicii nu au idee despre originea lor“, nota geologul englez David Ansted, în 1862.
Ansted intuia și importanța economică pe care avea să o capete ținutul datorită cărbunelui. „Perspectivele de avere pentru această parte a ţării nu sunt mici, fără îndoială. Deci marea bogăţie a acestui domeniu al cărbunelui care conţine, aşa cum s-ar părea, cărbune excelent, nu poate fi trecută cu vederea“, relata geologul în ghidul „O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862“.
Lumea pastorală din munți
Geologul descria lumea pastorală pe care industrializarea avea să o transforme în următoarele decenii.
1/12
Defileul Jiului Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (17) jpg
„Un număr mic de sate se găsesc aici şi acestea sunt populate de un amestec al valahilor harnici, care pot fi văzuţi în general păstorindu-şi turmele şi cultivându-şi pământurile. Sunt foarte pitoreşti la înfăţişare şi port şi sunt înclinaţi să fie prietenoşi. Cirezile lor sunt aproape la fel de pitoreşti ca ei. Vitele lor sunt aproape toate albe-crem, cu coarne încovoiate elegant, având o lungime neobişnuită. Caii sunt mici şi asprii, dar foarte destoinici în muncă şi cu un temperament bun”, relata David Ansted.
Ansted povestea și întâlnirea cu un copil dintr-un sat al Văii Jiului, care îl impresionase prin portul său.
„Un copil de opt ani care cânta la un fluier din stuf ne-a purtat înapoi în timpurile Arcadiei (n.r. o regiune antică a Greciei) şi probabil şi el reprezintă o populaţie la fel cu cea care era aici în urmă cu 2.000 de ani”, scria geologul englez.
Câțiva ani mai târziu, publicistul englez Robert Nelson Boyd, ajuns în Valea Jiului în 1870, relata că, odată cu venirea verii, aproape întreaga comunitate părăsea vetrele satelor și urca împreună cu animalele spre pășunile de altitudine.
1/12
Calea ferată din Defileul Jiului Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (7) jpg
„Unii au cabane de buşteni pe înălţimi, unde locuiesc toată vara. Alţii caută un adăpost sub corturi făcute din ramuri şi frunze de copaci; foarte puţini coboară în văi în timpul sezonului cald şi nu îşi văd casele luni de zile. Nimeni nu rămâne jos, în afară de cei bătrâni şi infirmi. Chiar şi femeile şi fetele se alătură exodului general, iar satele sunt practic pustii. La mijlocul verii, turmele pasc chiar pe vârfurile munţilor, dar pe măsură ce vremea se răceşte, ele sunt coborâte, curăţând versanţii zonă cu zonă de iarbă şi lăsând frecvent petice de pământ goale”, scria Robert Nelson Boyd, după vizita sa în Valea Jiului.
Cărbunele a impulsionat construcția primului drum
Minele, calea ferată și noile colonii muncitorești aveau să schimbe complet această lume pastorală, iar noul drum prin trecătoare avea să o deschidă spre sudul Carpaților.
1/12
Defileul Jiului Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (1) jpg
„O societate belgiană, interesată de valorificarea marilor bogății ale subsolului, solicită deschiderea sălbaticului defileu prin construirea unui drum și a căii ferate care să asigure legătura comercială dintre Transilvania și Țara Românească, propunere respinsă însă de guvernul ungar, din lipsă de bani. Lucrările încep totuși în 1870. În 1880, o comisie ungară stabilește definitiv traseul viitorului drum, la construcția căruia s-au angajat oficial ambele state. Lucrările au fost terminate în 1890, dar festivitățile de dare în circulație s-au desfășurat la 4 septembrie 1894”, arată Administrația Parcului Național Defileul Jiului.
49 de ani de la greva minerilor din Valea Jiului. Cum l-au sfidat ortacii pe Nicolae Ceaușescu
Șoseaua a fost îmbunătățită treptat în deceniile următoare și a devenit actualul DN 66, principala legătură rutieră dintre Valea Jiului și Târgu Jiu. Fostul punct de frontieră de la Polatiște, unde în 1894 fusese amplasată o placă de marmură pentru a marca deschiderea drumului, se află astăzi în apropierea limitei dintre județele Hunedoara și Gorj.
Stâncile de pe marginea traseului, care urmează îndeaproape cursul Jiului, au fost dăltuite și dinamitate pentru a face loc șoselei și, mai târziu, căii ferate. În numeroase zone, versanții abrupți au fost consolidați cu ziduri de sprijin, cimentați ori acoperiți cu plase metalice, însă pericolul căderilor de pietre nu a putut fi eliminat complet.
Drumul folosit de armatele germane
Din primii ani de la construcția șoselei, defileul era amintit pentru riscurile pe care la înfățișa, inclusiv armatelor care l-au traversat.
„Ca un zid imens se ridicau Munţii Vulcan (lăţime orizontală de 5-6 kilometri), din valea adâncă a Jiului românesc (altitudine 1.000 de metri), spre coama înălţimii, aflată la 1.700 de metri. Trecătoarea Surduc propriu-zisă (spărtura Jiului prin munţi) nu putea fi în niciun caz, cucerită pe front. Îngustimea defileului, care nu avea spaţiu decât abia pentru curgerea râului şi pentru şoseaua săpată artificial în stânci, ca şi inaccesibilitatea versanţilor foarte abrupţi de ambele părţi, împiedicau succesul unei operaţiuni pe front. Şoseaua nu putea fi cucerită decât prin învăluirea coamei Munţilor Vulcan pe la Vest şi Est”, scria generalul german Erich von Falkenhayn în lucrarea „Campania Armatei a 9-a germane împotriva românilor şi ruşilor 1916–1917”.
De-a lungul timpului, bolovani și arbori s-au desprins de la înălțimi de aproape 200 de metri deasupra șoselei, provocând accidente și chiar victime. Un astfel de accident mortal s-a produs și în toamna anului 2022, când un bolovan desprins de pe versant a lovit un autoturism aflat în trafic.
În ultimii ani, lucrările de modernizare a DN 66 au schimbat din nou înfățișarea Defileului Jiului. Podurile și podețele au fost reabilitate, versanții vulnerabili au fost armați cu plase de oțel, iar de-a lungul șoselei au fost montate parapete metalice pentru a reduce riscul ca vehiculele să ajungă în Jiu.
În mai multe sectoare cu serpentine strânse, constructorii au fost nevoiți să dinamiteze din nou muntele pentru a lărgi carosabilul. Au fost ridicate poduri noi, iar unele dintre vechile construcții, devenite nesigure, au fost înlocuite. Căderile de pietre continuă să rămână elemente de risc pe traseul din defileu.
Mănăstirea Lainici, locul sacru din centrul defileului
Cel mai căutat loc din Defileul Jiului a rămas Mănăstirea Lainici, clădită și pictată în urmă cu aproximativ două secole. Așezământul, vizitat de mii de pelerini, a rămas una dintre puținele așezări omenești de pe traseul montan.
În apropierea Mănăstirii Lainici, o cruce de piatră ridicată în 1927 amintește de generalul român Ioan Dragalina (1860–1916), una dintre victimele luptelor din Defileul Jiului din Primul Război Mondial.
În toamna anului 1916, la scurt timp după intrarea României în război, aici s-au dat bătălii crâncene între ostașii români și armatele austro-ungară și germană.
În dimineața zilei de 12 octombrie 1916, chiar în a doua zi după ce fusese numit la conducerea Armatei I, generalul Dragalina a intrat în primele linii împreună cu doi ofițeri și șoferul mașinii sale. La întoarcerea de la mănăstire, pe pod, maşina a fost cuprinsă într-un schimb de focuri, iar generalul a fost rănit de două gloanţe în braţul stâng şi în omoplat. Rănile i s-au infectat şi chiar dacă braţul i-a fost amputat, câteva săptămâni mai târziu, în 9 noiembrie 1916, Dragalina a murit.
Spre sfârșitul lunii octombrie 1916, prin Defileul Jiului au trecut circa 60.000 de oameni și 30.000 de cai de cavalerie ai armatelor Puterilor Centrale. Românii au continuat să tragă asupra trupelor care înaintau prin trecătoare, dar nu au mai reușit să oprească ofensiva.
