De ceva timp am renunțat la serviciile de streaming, iar acum nu mai plătesc niciun abonament pentru filme și seriale. Singura excepție a rămas YouTube Premium, un serviciu pe care îl folosesc suficient de mult încât să-i pot justifica în continuare costul. În rest, am migrat complet către o bibliotecă media personală, găzduită pe propriul NAS și disponibilă de oriunde.
Decizia nu a fost luată doar pentru a economisi bani. Am vrut să aleg singur ce conținut păstrez, să nu depind de contractele de licențiere ale platformelor și, mai ales, să obțin o calitate video mai bună. Deși investiția inițială în hardware, în special în hard disk-uri, a fost considerabilă, pe termen lung s-a dovedit pe deplin justificată. În loc să plătesc lunar către servicii care îmi oferă doar acces temporar la un catalog asupra căruia nu am niciun control, am investit într-o infrastructură proprie, care rămâne la mine și pe care o pot extinde în funcție de necesități.
Conținutul este tot mai fragmentat
La început, streaming-ul părea soluția care urma să înlocuiască televiziunea prin cablu: un singur abonament, o bibliotecă mare și libertatea de a urmări orice, oricând. Între timp, mai toate studiourile și-au lansat propriile servicii, iar filmele și serialele au fost împărțite între Netflix, Disney+, HBO Max, Prime Video, SkyShowtime, Apple TV+ și alte platforme de nișă.
Uneori găsești doar câteva sezoane dintr-un serial, alteori titlul dispare înainte să-l termini, pentru că licența a expirat sau drepturile de difuzare au fost anulate de studioul care deține producția. Netflix recunoaște că disponibilitatea diferă între țări și că titlurile sunt eliminate în funcție de drepturi de difuzare, costuri și popularitate. Fragmentarea a mai creat o problemă: căutarea unui film a devenit o activitate în sine. Nu mai deschizi o aplicație și apeși play, ci verifici pe JustWatch unde este disponibil și descoperi că ai nevoie de încă un abonament. Practic, am ajuns din nou la pachetele televiziunii clasice, doar că fiecare „canal” are acum propria aplicație, propriul cont și propria factură.
Calitatea video este mult sub ceea ce poate oferi formatul Blu-Ray
Al doilea motiv a fost calitatea imaginii. Streaming-ul trebuie să funcționeze pe conexiuni diferite și să reducă pe cât posibil traficul și costurile de distribuție, așadar imaginea este comprimată agresiv. Netflix, de exemplu, folosește encodare adaptivă și selectează automat fluxul în funcție de conexiune, dispozitiv și complexitatea conținutului.
Nu de puține ori am văzut pe Netflix bitrate-uri de numai 2-3 Mbps, iar macroblock-urile deveneau evidente în scene întunecate sau cadre cu multă mișcare. Pe un telefon ori pe un televizor mai mic, defectele pot trece neobservate, însă pe un OLED cu diagonală mare, cum este cel pe care îl folosesc eu, compresia excesivă este greu de ignorat.
Prin comparație, formatul UHD Blu-ray permite bitrate-uri de peste 100 Mbps. Desigur, bitrate-ul nu este singurul criteriu care stabilește calitatea, iar codecurile moderne sunt mai eficiente, însă diferența de calitate rămâne enormă. Un rip de Blu-Ray fără compresie (remux) păstrează detaliile fine, granulația, tranzițiile din zonele întunecate și, de regulă, pistele audio lossless, lucruri pe care streaming-ul le sacrifică pentru a economisi lățime de bandă.
Prețurile au devenit impredictibile
Nici prețul nu mai este avantajul evident de acum zece ani. Netflix Premium costă în România 13.99 euro pe lună, SkyShowtime Premium ajunge la 9.99 euro, iar HBO Max Premium la 11.99 euro pe lună. Pentru acces la cele mai populare platforme și la variantele lor 4K, factura cumulată poate trece lejer de 50 de euro lunar.
Și mai neplăcut este că aceste tarife nu sunt stabile. Netflix a scumpit abonamentele din România anul trecut, Disney+ a mutat accesul 4K HDR într-un plan de 49.99 lei, Prime Video a crescut de la 13.99 la 19.99 lei, iar SkyShowtime a aplicat mai multe majorări succesive. Nu discutăm, așadar, despre ajustări izolate, ci despre o direcție clară a întregii piețe.
Pentru cine urmărește zilnic mai multe producții, costul poate fi acceptabil. Eu ajunsesem însă să plătesc luni întregi pentru câte un serial pe care îl urmăream ocazional. Iar la final nu dețineam nimic: dacă anulam abonamentul, dacă expira licența sau dacă serviciul retrăgea titlul, accesul dispărea instantaneu.
Aproape același preț, dar nu același catalog de conținut precum în vest
O altă nemulțumire este diferența dintre cataloagele regionale. Abonamentul Netflix din România costă aproape la fel ca în vestul europei, însă conținutul nu este nici pe departe la fel de bogat.
Din perspectiva companiei, explicația este logică: drepturile sunt negociate separat pentru fiecare regiunea. Din perspectiva mea de abonat, însă, acest mecanism nu mă privește absolut deloc. Plătesc pentru a urmări anumite producții, nu pentru un număr abstract de titluri, dintre care multe nu mă interesează. Dacă filmul sau serialul pe care îl caut nu este disponibil în România, valoarea reală a catalogului devine considerabil mai mică, indiferent cât de mare pare acesta în statistici.
Cum am construit alternativa: NAS cu Emby media server
Am configurat un NAS cu Emby media server. Acesta din urmă indexează folderele, identifică filmele și serialele, descarcă postere, descrieri și informații despre distribuție, păstrează istoricul de vizionare și oferă o interfață foarte similară cu cea a unui serviciu comercial. În plus, pot crea utilizatori separați și pot controla ce biblioteci sunt disponibile fiecăruia.
Pentru redare folosesc Apple TV 4K și aplicația Infuse, conectată la Emby. Infuse suportă o gamă foarte largă de containere și codecuri, iar în 99% din cazuri redă fișierele direct, fără ca NAS-ul să facă transcoding.
Conținutul îl aleg și îl organizez eu: copii personale ale discurilor Blu-ray pe care le dețin, păstrate la calitatea originală, precum și din „alte surse”. Nu sunt limitat la ceea ce a negociat o platformă pentru România, nu dispar sezoane peste noapte și pot păstra exact ediția pe care o prefer, inclusiv pistele audio și subtitrările. În plus, pot urmări și producții Apple TV+, care sunt de o calitate excepțională și pe care nu le putem vedea în mod normal în România.
Biblioteca poate fi accesată și din afara casei, însă aici trebuie avute în vedere viteza de upload și securizarea conexiunii. Emby permite acces remote și poate transcoda atunci când dispozitivul sau conexiunea nu poate reda fișierul original. Pentru conținut 4K cu bitrate ridicat prefer, evident, redarea în rețeaua locală, unde conexiunea prin cablu nu reprezintă un obstacol.
Soluția nu este însă complet gratuită. NAS-ul, hard disk-urile, energia electrică și eventualele licențe costă bani, iar biblioteca trebuie administrată. Diferența este că investiția rămâne în infrastructura mea și nu într-o succesiune nesfârșită de abonamente.
A meritat să renunț?
După aproape șase luni, nu simt că îmi lipsește vreuna dintre platformele la care eram abonat. Am acces de oriunde la conținutul pe care vreau să-l urmăresc, îl redau la o calitate considerabil mai bună, iar platformele de streaming nu-l pot elimina din biblioteca mea pentru că a expirat un contract.
O bibliotecă personală nu este soluția potrivită pentru toată lumea: presupune un cost inițial mare, timp și un minim de administrare. Pentru mine, însă, controlul, calitatea și predictibilitatea au cântărit mai mult decât comoditatea aparentă a streaming-ului. Iar după ce am făcut tranziția, mi-am dat seama că nu am renunțat la filme și seriale, ci doar la ideea de a plăti permanent pentru acces temporar la acestea.
