Puțin cunoscut publicului larg este faptul că, dincolo de granițele de astăzi ale României, în nordul Mării Negre, au acționat timp de secole adevărați vânători de oameni: călăreți prădalnici care au capturat și vândut ca sclavi peste două milioane de europeni, contribuind la dezvoltarea uneia dintre cele mai vaste rețele de trafic de sclavi din istorie.
Luptă între cazaci și tătarii plecați în raid FOTO wikipedia
Atunci când se vorbește despre sclavie, cei mai mulți oameni se gândesc la comerțul transatlantic cu africani din secolele al XVI-lea–al XIX-lea, la oamenii capturați din comunitățile lor și vânduți pe plantațiile marilor proprietari din America de Nord și de Sud, unde munca lor susținea economia colonială.
Puțin cunoscut publicului larg este faptul că, nu departe de teritoriul de astăzi al României, exista un comerț cu sclavi aproape la fel de intens și la fel de brutal. Din stepele nord-pontice, bande de „vânători de oameni” se năpusteau asupra satelor din Polonia, Ucraina de astăzi, Rusia și Principatele Române, capturând cu forța bărbați, femei și copii, deși femeile și copiii reprezentau adesea principalele ținte. Prizonierii erau târâți prin stepă ca vitele, legați cu lațul de gât, bătuți și siliți să meargă până la epuizare, flămânzi și însetați. Cei care nu mai puteau ține pasul erau uciși fără milă.
Pentru acești „vânători de oameni”, capturarea oamenilor era o afacere. Prizonierii erau mânați spre portul Caffa, unul dintre cele mai importante centre ale comerțului cu sclavi din regiune, unde erau vânduți și împrăștiați în întregul Imperiu Otoman, iar uneori și dincolo de granițele acestuia. Pentru cei mai mulți dintre ei, drumul spre casă se încheia acolo. Ajungeau la discreția noilor stăpâni, care le hotărau soarta.
Din secolul al XV-lea până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, în nordul Mării Negre, nogaii, numiți adesea în izvoarele vremii și în istoriografie „tătari”, au fost principalii organizatori ai incursiunilor de capturare a oamenilor. Ei au pus bazele uneia dintre cele mai vaste și mai brutale rețele de trafic de sclavi din istoria Europei. Istoricii estimează că milioane de europeni au fost capturați și vânduți ca sclavi. Alte sute de mii au murit pe drumul prin stepele nord-pontice, în marșurile forțate către marele târg de sclavi de la Caffa. Este povestea dramatică a unei forme de sclavie europeană despre care se vorbește prea puțin și care lipsește aproape complet din manualele școlare.
Tătarii, coșmarul din stepele nord-pontice
Tătarii au rămas în folclorul românesc drept întruchiparea primejdiei, o prezență care amenința liniștea satelor și a târgurilor. Și nu întâmplător. Timp de secole, războinicii stepelor au terorizat mai ales regiunile de frontieră, iar în timpul marilor incursiuni treceau Moldova și Țara Românească prin foc și sabie. Dar cine erau acești tătari și de unde veneau?
Originea lor se află în Imperiul Mongol întemeiat de Ginghis Han. Povestea începe după moartea acestuia, în 1227. Marele cuceritor lăsase în urmă un imperiu uriaș, pe care, înainte de a muri, îl împărțise între cei patru fii ai săi.
La scurt timp, Ögödei a devenit Mare Han și i-a încredințat lui Batu conducerea marii campanii spre vest. Între 1236 și 1240, hoardele lui Batu au trecut prin foc și sabie cnezatele rusești. Rând pe rând au căzut Riazanul, Vladimirul și Kievul. A urmat invazia Poloniei și a Regatului Ungariei, devastate de armatele mongole.
Batu Han părea hotărât să înainteze și mai adânc în Europa Centrală. Campania s-a oprit însă brusc în 1242, când a primit vestea morții lui Ögödei. Potrivit tradiției mongole, principii din familia imperială trebuiau să participe la alegerea noului Mare Han, iar Batu și-a retras armata din Europa.
„Retragerea trupelor conduse de Batu Han din stepa panonică a surprins Europa acelor vremuri. Cauzele au fost diverse, pornind de la luptele interne cauzate de moartea marelui han Ogodai de la Karakorum (11 decembrie 1241), până la epuizarea trupelor, care ar fi trebuit să controleze un teritoriu întins și locuit de populații ostile lor. Șefii mongoli considerau că noile cuceriri nu puteau fi menținute în cazul unei riposte a statelor creștine și au preferat să le abandoneze. Prăzile obținute erau îndeajuns de mari pentru a-i satisface pe luptători”, precizează istoricul Daniel Ciucălău, în articolul „Hoarda de Aur și spațiul nord-dunărean la începutul statalității românești”, publicat în revista Acta Moldaviae Septentrionalis, numerele VII–VIII.
Batu Han s-a întors cu războinicii săi la Karakorum, capitala Imperiului Mongol, unde l-a sprijinit pe vărul său, Möngke, în lupta pentru tronul de Mare Han. După consolidarea puterii acestuia, Batu și-a întărit stăpânirea asupra teritoriilor din nordul Mării Negre și din bazinul Volgăi, unde a pus bazele unui nou stat, cunoscut în istorie sub numele de Hoarda de Aur. Potrivit tradiției, denumirea provine de la cortul său somptuos, de culoare aurie, ridicat pe malul Volgăi, în apropierea viitoarei capitale, Sarai.
Condus de descendenții lui Ginghis Han, acest nou stat avea să devină, vreme de mai multe secole, unul dintre cei mai temuți adversari ai regatelor din Europa de Est și Europa Centrală. Nici teritoriile locuite de români nu au fost ferite de incursiunile și dominația Hoardei de Aur.
„Odată cu înființarea Hoardei de Aur în 1243, prin desprinderea părții nord-vestice a imperiului creat de Gingis Han, amenințarea mongolă se va prelungi, iar presiunile exercitate de acest nou centru de putere vor avea repercusiuni ce se vor resimți pe parcursul secolelor următoare”, scrie Daniel Ciucălău, în același articol.
În 1441, din destrămarea Hoardei de Aur s-a desprins Hanatul Crimeii, un nou stat întemeiat de elitele tătare din nordul Mării Negre. După prăbușirea definitivă a Hoardei de Aur, în 1502, Hanatul Crimeii a devenit principala putere a stepelor nord-pontice.
La scurt timp, statul tătar a intrat sub suzeranitatea Imperiului Otoman. În 1475, marele vizir Gedik Ahmed Pașa a cucerit coloniile genoveze de pe litoralul Crimeii, inclusiv importantul port Caffa, centrul comerțului din regiune și unul dintre cele mai mari târguri de sclavi ale vremii. În timpul campaniei, hanul Mengli I Giray a fost capturat. El a fost eliberat după ce a recunoscut suzeranitatea sultanului și a acceptat alianța cu Imperiul Otoman.
Deși devenise stat vasal, Hanatul Crimeii și-a păstrat o autonomie internă considerabilă. Dinastia Ghirailor a continuat să conducă țara, iar hanii crimeeni au rămas actori politici și militari de prim rang în Europa de Est.
Profitând de războaiele dintre Marele Ducat al Lituaniei și Marele Cnezat al Moscovei, hanii crimeeni și-au schimbat adesea alianțele în funcție de propriile interese. În timpul acestor campanii au pătruns adânc atât în teritoriile lituaniene, cât și în cele moscovite, unde au descoperit cea mai profitabilă pradă: oamenii.
Prizonierii transformați în sclavi au devenit principala sursă de venit a Hanatului Crimeii. Raidurile aveau ca obiectiv capturarea unui număr cât mai mare de oameni, care erau apoi vânduți în piețele de sclavi din Crimeea și din Imperiul Otoman.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple este campania hanului Devlet I Giray din 1571. După incendierea Moscovei, cronici ale epocii susțin că zeci de mii de locuitori au fost luați prizonieri și transformați în sclavi. Estimările privind numărul captivilor diferă de la o sursă la alta, însă amploarea raidului a rămas fără precedent.
Secole de „vânătoare de oameni” și o rețetă cinică a câștigului
Tătarii practicau capturarea de prizonieri încă dinainte de sfârșitul secolului al XV-lea, însă abia după această perioadă activitatea a căpătat o amploare fără precedent și o organizare sistematică. Dacă în Evul Mediu timpuriu raidurile și comerțul cu captivi aveau un caracter sporadic, după anul 1500 capturarea și vânzarea sclavilor s-au transformat în principala sursă de venit a Hanatului Crimeii. Ascensiunea acestui comerț a fost strâns legată de alianța cu Imperiul Otoman, care oferea cea mai mare piață de desfacere pentru prizonierii capturați în raidurile din Europa de Est.
„Hanatul Crimeii a organizat expediții de capturare a sclavilor împotriva populațiilor nemusulmane din nord, ceea ce a dus la înrobirea și vânzarea a mii de bărbați, femei și copii. Caffa (Kefe) era un important centru comercial din Peninsula Crimeea și a servit drept unul dintre principalele noduri ale acestui trafic de sclavi. Persoanele înrobite erau adesea transportate din Caffa către diferite regiuni ale Imperiului Otoman pe ruta maritimă a Mării Negre. Economia și structura socială a Hanatului Crimeii, precum și cadrul mai larg al Imperiului Otoman, au fost puternic influențate de comerțul cu sclavi. Pe lângă faptul că a sporit bogăția și influența elitei crimeene, comerțul cu sclavi a furnizat forță de muncă Imperiului Otoman în domenii precum activitățile domestice, militare și agricole”, precizează Turkana Allahverdiyeva, în “The Blurred Boundaries of Slavery and Freedom in the Early Modern Crimean Khanate”.
Specialiștii spun că această vânătoare de sclavi a început și din cauza nevoilor economice ale hanatului.
„Densitatea populației din zonele controlate de tătari era foarte mică, iar agricultura era rudimentară. Doar districtele din zonele de coastă erau prielnice agriculturii intensive. Însă nu era suficient pentru a deveni o resursă economică valoroasă. Din cauza epidemiilor și a perioadelor frecvente de secetă, nogaii din stepă sau din Bugeac se întrețineau doar din vânătoarea de sclavi”, precizează Maria Ivanics, în “Enslavement, Slave Labour and the Treatment of the Captives in the Crimean Khanate”.
Relieful stepelor nord-pontice le oferea tătarilor un avantaj decisiv. Întinderile nesfârșite de câmpie le permiteau să se deplaseze rapid, în grupuri numeroase de călăreți, și să lovească acolo unde se aștepta cel mai puțin. Statele aflate la marginea stepei dispuneau de puține mijloace pentru a apăra satele răsfirate și așezările izolate.
Raidurile începeau aproape întotdeauna pe neașteptate. Înarmați cu arcuri, sulițe și săbii, tătarii atacau sate și târguri lipsite de fortificații. Ucideau pe cei care opuneau rezistență, dar adevăratul lor obiectiv era capturarea prizonierilor. Cele mai căutate victime erau femeile și copiii, însă erau luați și bărbați apți de muncă. Mulți erau prinși cu ajutorul lațurilor, pe care călăreții le mânuiau cu o îndemânare remarcabilă chiar din galop. După atac, se retrăgeau la fel de repede cum veniseră, înainte ca o oaste organizată să poată interveni.
De la mijlocul secolului al XV-lea și până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Hanatul Crimeii și triburile nogaie aliate au desfășurat una dintre cele mai ample campanii de capturare a sclavilor din istoria Europei. Cele mai expuse erau teritoriile aflate la marginea stepei, locuite de ruși, ruteni, polonezi și de populația Principatelor Române. Tătarii evitau cetățile și orașele bine apărate și loveau în special satele și gospodăriile izolate, unde rezistența era redusă.
Cronica acestor incursiuni este impresionantă. Între 1450 și 1586 sunt consemnate cel puțin 86 de mari raiduri tătărești, iar între 1600 și 1647 alte aproximativ 70. Un raid obișnuit se încheia adesea cu capturarea a câteva mii de oameni, unele cronici indicând în jur de 3.000 de prizonieri într-o singură expediție. În regiuni precum Podolia, Volânia sau sudul Ucrainei de astăzi, comunități întregi au fost devastate în mod repetat de aceste atacuri.
Milioane de oameni vânduți în sclavie și un drum al morții
În urma unui raid obișnuit, tătarii crimeeni capturau, în medie, aproximativ 3.000 de oameni. În Podolia, regiune aflată astăzi pe teritoriul Ucrainei, efectele acestor incursiuni au fost devastatoare. În doar câțiva ani, numeroase sate au fost distruse sau pur și simplu părăsite de locuitori, care au fugit din calea atacurilor repetate.
„Deși estimările privind numărul captivilor luați într-un singur raid ajungeau până la 30.000, cifra medie era mai apropiată de 3.000. Numai în Podolia, aproximativ o treime din toate satele au fost devastate sau abandonate între 1578 și 1583”, preciza istoricul Orest Subtelny.
Statisticile istorice arată că, între anii 1500 și 1780, tătarii crimeeni au capturat și au vândut ca sclavi peste două milioane de oameni din teritoriile Poloniei, Ucrainei și Rusiei de astăzi. Printre victime s-au numărat și locuitori ai Principatelor Române, precum și ai Regatului Ungariei.
Selecția prizonierilor era nemiloasă. Bătrânii, bolnavii și toți cei considerați fără valoare economică erau uciși pe loc, uneori cu o cruzime extremă.
Pentru supraviețuitori începea un adevărat drum al morții. Legați cu lațuri de gât sau încătușați, prizonierii erau siliți să străbată pe jos stepele nord-pontice până la Caffa. Erau bătuți, înfometați și împinși înainte fără oprire. Cei care nu mai puteau ține pasul erau executați pe loc. Potrivit unor izvoare, o parte dintre bărbații capturați erau castrați pentru a fi vânduți ca eunuci în Imperiul Otoman.
Capătul acestui drum era Caffa, unul dintre cele mai mari târguri de sclavi din Europa și din bazinul Mării Negre. Orașul era apărat de o garnizoană puternică și de artilerie otomană. Sclavi se comercializau și în alte orașe importante ale Hanatului Crimeii, precum Karasubazar, Bahcisarai și Gözleve.
Nogaii și războinicii tătari îi predau pe captivi negustorilor stabiliți în Caffa. Aceștia proveneau din diferite comunități ale Imperiului Otoman, fiind turci, armeni, greci, arabi sau evrei. Cumpărau prizonierii la prețuri mici și îi revindeau apoi, cu profit, în marile piețe ale imperiului.
Prețul unui sclav varia în funcție de vârstă, sănătate și aspectul fizic. Fetele tinere și considerate frumoase se numărau printre cele mai scumpe „mărfuri” de pe piață. Fiecare tranzacție era taxată de autoritățile otomane, comerțul cu sclavi reprezentând o sursă importantă de venit. În perioadele de maximă activitate, sursele vremii arată că în Caffa puteau fi ținuți simultan până la 30.000 de sclavi, cei mai mulți provenind din Polonia, Rusia și Ucraina.
„Prima încercare era lunga călătorie către Crimeea. Adesea legați în lanțuri și întotdeauna mergând pe jos, mulți dintre captivi mureau pe drum. Deoarece, în numeroase situații, grupurile de raid tătare se temeau de represalii sau, în secolul al XVII-lea, de încercările bandelor de cazaci de a-i elibera pe captivi, marșurile erau grăbite”, preciza istoricul Alan Fisher.
„Printre acești nefericiți se află mulți oameni puternici. Dacă nu i-au castrat încă, le taie urechile și nările, le ard obrajii și frunțile cu fierul înroșit și îi obligă să muncească în timpul zilei cu lanțurile și cătușele la mâini și la picioare, iar noaptea să stea în închisori. Sunt hrăniți cu puțina hrană alcătuită din carnea animalelor moarte, putredă și plină de viermi, pe care nici măcar un câine nu ar mânca-o. Cele mai tinere femei sunt păstrate pentru plăceri desfrânate”, scria și lituanianul Michalo Lituanus, în secolul al XVII-lea.
Până și autoritățile otomane priveau cu nemulțumire cruzimea nogailor față de prizonieri. Nu din considerente umanitare, ci din motive economice. Mulți captivi mureau pe drum înainte de a ajunge în târgurile de sclavi din Crimeea, ceea ce reducea oferta și ridica prețurile.
Soarta supraviețuitorilor depindea de cumpărător. Mulți bărbați ajungeau pe galerele otomane, legați în lanțuri și condamnați la muncă istovitoare la vâsle. Femeile erau vândute în funcție de vârstă și de aspectul fizic. Cele tinere și considerate frumoase erau cumpărate pentru haremuri, în timp ce celelalte erau trimise în gospodării, unde munceau ca sclave.
Raidurile repetate și capturarea sistematică a populației au lăsat urme adânci în regiunile aflate la marginea stepelor. În multe zone, sate întregi au fost părăsite, iar vaste teritorii au rămas aproape depopulate din cauza atacurilor și a nesiguranței permanente.
Marile incursiuni tătărești au început să se rărească în secolul al XVIII-lea, pe măsură ce Imperiul Rus și-a extins controlul asupra regiunii nord-pontice. Campaniile militare desfășurate împotriva Hanatului Crimeii și cucerirea treptată a zonelor din jurul Mării Azov au redus capacitatea tătarilor de a organiza raiduri de amploare. După anexarea Crimeii de către Imperiul Rus, în 1783, această formă de comerț cu sclavi a intrat definitiv în declin.
