Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“, politologul Cătălin Avramescu reface drumul SUA de la primii coloniști și Războiul de Independență până la Războiul Civil, marea expansiune teritorială și ascensiunea la statutul de superputere mondială.
SUA sărbătoresc pe 4 iulie 2026 exact 250 de la ani de la obținerea independenței. FOTO: Unsplash
La 250 de ani de la 4 iulie 1776, ziua în care cele 13
colonii britanice din America de Nord au adoptat Declarația de
Independență și au rupt oficial legăturile cu Coroana Britanică,
SUA continuă să fascineze prin forța
mitului lor fondator. Rod al Iluminismului anglo-saxon, dar și al
tradiției constituționale britanice, noul stat avea să transforme
principiile libertății individuale, ale guvernării reprezentative
și ale domniei legii într-un experiment politic fără precedent.
Dincolo de mitologia „Visului American“, istoria SUA este și
povestea unei națiuni care a încercat să împace moștenirea
vechii Anglii cu ambiția de a construi cu adevărat o lume nouă.
Profesorul Cătălin Avramescu vorbește despre rolul decisiv al lui James Madison în
nașterea Constituției americane, despre conservatorismul moral care
a modelat societatea americană, despre miturile fondatoare ale
„visului american“, dar și despre marile fracturi ale
prezentului. De la conflictul dintre
tradiție și progresism până la polarizarea dintre mișcarea MAGA
și curentul woke, Avramescu explică de ce SUA
traversează astăzi una dintre cele mai dificile crize de identitate
din istoria sa recentă.
„Weekend
Adevărul“: La două secole și jumătate de la constituirea SUA,
visul american și miracolul american continuă să-i fascineze
inclusiv pe istorici și politologi. Privind în urmă, ce i-a atras,
de fapt, pe primii coloniști europeni în acele locuri și cum s-a
clădit acel „Eldorado“ care a precedat Războiul de
Independență?
Cătălin
Avramescu: Două lucruri esențiale i-au atras pe
oameni în coloniile din America. Primul a fost prosperitatea. În
momentul declarării independenței, nivelul de trai din colonii era
considerabil mai mare decât cel din Anglia. Al doilea motiv a fost
dorința de dreptate și justiție. Oamenii
voiau să trăiască sub semnul legii, în ceea ce astăzi numim, în
termeni moderni, un stat de drept. S-ar putea spune totuși că acest
lucru era posibil și în Europa, inclusiv în Anglia
– până la un punct, într-adevăr,
însă Europa avea ceva ce coloniilor americane le lipsea:
aristocrația. Puteți să o numiți oligarhie dacă doriți, dar
realitatea este că acest tip de structură socială exercita o
presiune extrem de constrângătoare asupra individului. În Anglia
secolului al XVIII-lea, deși țara era văzută de pe continent ca
fiind neobișnuit de liberă, standardele noastre de astăzi ar
cataloga-o drept opresivă. Chiar dacă aveai voie să spui, să
publici sau să faci comerț cu orice, oamenii au realizat că Anglia
nu era suficient de modernă. Din acest motiv au creat aceste
colonii: pentru a fi libere, prospere și bazate pe domnia legii. Din
această viziune modernă s-au proclamat, începând cu 1776, Statele
Unite ale Americii.
Statuia Libertății a fost dăruită de Franța SUA în 1886. FOTO: Library of Congress
E
larg răspândită și ideea că mulți dintre ei, dacă nu cei mai
mulți, au venit să se îmbogățească într-un Vest Sălbatic
descris în poveștile ce ne-au fascinat copilăria, de la Karl May
la James Fenimore Cooper. Dar ce mai căutau acești oameni în afară
de libertate și de aur?
Spre
deosebire de spanioli, englezii nu au venit în Lumea Nouă cu
scopul principal de a căuta aur, ci
pentru a munci și pentru a se ruga. În termeni practici, asta
însemna că aveau nevoie de pământ. Pământ exista din abundență,
la fel și oportunitățile economice, însă nu neapărat cele la
care ne-am gândi astăzi. De exemplu, o industrie extrem de
importantă la începutul republicii americane, în secolul al
XIX-lea, pe Coasta de Est, a fost cea balenieră, vânătoarea de
balene – la un moment dat, aceasta era
principala lor industrie. Cei care au imigrat în America au făcut-o
pentru a scăpa de constrângerile unei vieți mult prea predictibile
în Europa, unde trăiai sub baroni, marchizi și conți, în sisteme
legale care refuzau să se reformeze. În coloniile americane totul
trebuia făcut de la zero. Cele mai prospere așezări au fost New
York și Virginia; ele reprezentau punctele de reper. Virginia era
chiar neobișnuit de mare pentru o colonie. Desigur, au existat
colonii britanice și în zona Caraibelor, pe insule precum Barbados,
sau în zona care a devenit ulterior Canada. Mai târziu, după
declanșarea Războiului de Independență, englezii au colonizat
Australia și Noua Zeelandă, într-un proces extrem de complex.
Ignorarea populațiilor indigene
Care
credeți că ar fi explicația faptului că britanicii, în primul
rând englezii, au avut un succes mai mare decât spaniolii,
francezii și portughezii, care au fost toți prezenți în Americi?
Principala
diferență constă în tradiția de autoguvernare. Dacă analizăm
modul în care erau administrate coloniile spaniole sau portugheze,
observăm o diferență uriașă față de cele engleze. Coloniile
engleze din Lumea Nouă aveau alegeri, adunări legislative
– parlamente, cum le-am spune azi –,
un guvern responsabil, coduri de legi și constituții proprii. În
schimb, coloniile celorlalte mari puteri erau, în esență, doar
avanposturi comerciale și militare, conduse cu o mână de fier
direct din metropole, de la Madrid, Lisabona sau Paris.
Fiindcă
am amintit de romanele lui Karl May sau J.F. Cooper, în ce măsură
sunt relevante pentru istoria SUA conflictele cu nativii americani,
cu indienii locului, și de când a început integrarea acestora în
societate?
Au
existat multe lupte cu indienii, însă în marea schemă a
lucrurilor ele nu au fost chiar atât de importante. Multe triburi de
indieni nord-americani erau, într-adevăr, cumpărate de coloniștii
francezi sau de englezi și folosite inclusiv în confruntările
dintre francezi și englezi. Iar mai apoi americanii au încercat și
ei diverse scheme politice cu populațiile indigene. Însă tendința
generală a americanilor a fost de a ține triburile de indieni
complet în afara structurii Constituției. De fapt, nativii au
căpătat cetățenie americană abia în secolul al XX-lea, în anii
’20.
Politologul Cătălin Avramescu a comentat într-un volum Constituţia Statelor Unite ale Americii
Din ce cauză atât de târziu?
Principala
cauză a fost de natură demografică: indienii erau puțini și
foarte risipiți. Ei au devenit mai vizibili abia în secolul al
XIX-lea, când Statele Unite ale Americii
s-au extins puternic spre vest și spre nord. Ca regulă generală,
europenii, inclusiv cei de limbă engleză, trăiau destul de
separați de indieni. Ne place sau nu, acestea erau timpurile. Marea
problemă a populației albe nu era interacțiunea cu indienii, ci
problema sclaviei și coabitarea cu comunitatea de culoare, aspecte
care au dus în cele din urmă la Războiul Civil. Dacă citim
discuțiile de la Convenția de la Philadelphia, unde s-a redactat
Constituția, vom vedea că triburile indiene erau aproape
inexistente în dezbateri, erau irelevante. Astăzi poate nu sună
politic corect, dar trebuie să spunem istoriei pe nume, așa cum a
fost ea, nu cum ne-am dori noi să fi fost.
Paradoxul Epocii Luminilor: între idealism și frica de masacre
Cum
se împăcau aceste realități dure cu idealurile democratice ale
vremii?
Existau
două mari impulsuri în acea perioadă. Pe de o parte, mulți dintre
lideri, fiind spirite ale Iluminismului, priveau cu încredere spre
viitor și credeau că va veni o vreme în care toți oamenii,
inclusiv indienii și sclavii negri, vor fi emancipați și
civilizați – până și Thomas Jefferson
credea asta. Pe de altă parte, în mintea acelorași oameni exista
și o doză profundă de scepticism. Deși își doreau emanciparea,
erau foarte realiști cu privire la obstacolele uriașe din teren.
Gândiți-vă că, la scurt timp, în Haiti a izbucnit un război
absolut feroce între plantatorii albi francezi și sclavii
răsculați. Totul s-a lăsat cu masacre îngrozitoare și cu
proclamarea, în 1804, a statului Haiti, care și astăzi a rămas
unul dintre cele mai sărace și instabile din lume. Când americanii
au văzut acele masacre din Haiti, s-au temut să nu pățească
exact ce au pățit francezii. Puteai să vorbești în mod glorios
despre emanciparea omenirii, dar realitatea din teren te trezea rapid
la viață.
Recent,
un dialog de la distanță între britanici, americani
și francezi a atras atenția.
Trump le-a transmis britanicilor că fără SUA toată Europa ar fi
vorbit azi germana, la care Regele
Charles a replicat că fără britanici americanii ar fi vorbit acum
franceza, dezvăluind cumva și o frustrare a Londrei. În ce măsură
sprijinul Franței pentru americani în Războiul de Independență
s-a dovedit crucial?
Categoric,
victoria de la Yorktown (1781) nu ar fi
fost posibilă fără sprijinul francezilor, fără generalul
Lafayette și fără Marina franceză. A
fost, fără îndoială, o revanșă a Franței după înfrângerea
din Războiul de Șapte Ani, când fusese împinsă de englezi spre
nordul Canadei. Totuși, când politicienii
de astăzi deschid gura pe teme istorice, ar face bine să se
informeze. Nu știu de ce Donald Trump susținea că fără
intervenția americană în Al Doilea
Război Mondial s-ar fi vorbit germana în toată Europa, și nici de
ce Regele Charles crede că în SUA s-ar fi
vorbit franceza dacă nu erau britanicii. Acestea sunt doar afirmații
supreme, un simplu război al declarațiilor. Prusia și ulterior
Germania au devenit o forță continentală și nucleul unității
germane abia la jumătatea secolului al XIX-lea, deci nu se punea
problema atunci. Desigur, în Al Doilea
Război Mondial, aportul industrial și militar al Statelor Unite
ale Americii a fost absolut decisiv, dar nu au făcut-o doar
din spirit umanitar, ci pentru că o Germanie consolidată pe
continent ar fi devenit o amenințare pe termen lung pentru ei, fiind
și aliata Japoniei. Însă nu trebuie să minimizăm sacrificiile
altor țări: la debarcarea din Normandia, pe plaja Juno au luptat
trupe canadiene, imperiale, iar pe plaja Sword au fost englezi. De
asemenea, trupele sovietice au avut un rol uriaș, iar alături de
americani au luptat polonezi, francezi și olandezi. Proporțional,
multe țări au suferit pierderi umane mult mai mari decât SUA,
chiar dacă dimensiunea industrială
americană a fost de neegalat.
Drumul lung de la RĂZBOI la CONSTITUȚIE
Cum s-a produs cristalizarea noului stat după
victoria în fața englezilor în Războiul pentru independență?
Noi avem tendința să citim Declarația de Independență și
să ne imaginăm că Statele Unite ale Americii
au ieșit gata formate din creuzetul acestui război. În realitate,
este în bună măsură fals. SUA s-au
proclamat ca atare abia după un deceniu și ceva, în urma
Convenției Constituționale de la Philadelphia din 1787. Războiul
s-a terminat în 1783, iar tratatul de pace s-a semnat în 1784, însă
atunci nu exista o entitate numită Statele Unite ale Americii. În
timpul războiului au existat doar Articolele Confederației din
1777, care stabileau o uniune extrem de vagă, lipsită de instituții
centrale puternice. SUA sunt rezultatul
unei reflexii constituționale ulterioare, foarte profunde, în 1787,
când state practic independente, cum era Virginia, au acceptat să
intre în această construcție republicană și federală.
Declarația de Independență din 4 iulie 1776 a marcat nașterea SUA. FOTO: Library of Congress
Madison, adevăratul părinte al SUA
Cine
au fost mințile strălucite din spatele acestei construcții?
Noi
ne gândim automat la George Washington, Benjamin Franklin sau Thomas
Jefferson. Dacă vorbim despre „creierele“ acelei Convenții,
surprinzător, nu Washington a fost cel care a contat pe partea
conceptuală. El a participat și a împrumutat Convenției aura sa
politică, dar nu a avut intervenții fundamentale. Thomas Jefferson
nici măcar nu era prezent în țară, fiind plecat ca ambasador. Iar
Benjamin Franklin, deși se afla la Philadelphia, nu a vorbit prea
mult. Principalul creier din spatele întregului mecanism, un
adevărat titan al gândirii politice, a fost James Madison. El este
mult mai puțin cunoscut publicului larg în comparație cu ceilalți
trei, deși a fost arhitectul real al sistemului constituțional
american. Madison a rămas un om din umbră,
deși biblioteca sa din Montpelier, Virginia, și lecturile sale
despre federațiile antice și moderne arată o minte enciclopedică.
De
ce memoria publică, chiar și cea din SUA, nu îi oferă locul
meritat?
S-a
creat de-a lungul anilor un fel de mitologie populară care
privilegiază exclusiv Războiul de Independență. Există această
idee standard: Statele Unite ale Americii
sunt rezultatul direct al acelui război. În realitate, nu este așa.
După terminarea războiului, fostele colonii erau încă doar o
colecție de entități separate. A fost nevoie de un moment
ulterior, de o reflecție constituțională profundă, pentru a se
naște cu adevărat SUA.
Război în familie
Următoarea
mare etapă istorică, cea care a pus în pericol însăși existența
noului stat, a fost Războiul Civil din perioada
1861-1865. Acolo s-au ciocnit doar niște armate sau a
fost vorba despre un conflict profund de valori? Cum ar fi arătat
azi America dacă rezultatul ar fi fost altul?
A
fost o confruntare între două seturi de valori și două culturi
complet diferite. În Sud exista lumea plantatorilor, o societate
extrem de ierarhică, o replică a vechiului regim
european. Interesant este că populațiile din Sud aveau și
origini etnice specifice; mulți nu erau pur și simplu englezi, ci
proveneau dintr-un subgrup distinct, cunoscuți ca Scotch-Irish
(scoțiano-irlandezi). Ei se află la originea acelei culturi sudiste
dure, structurate în jurul armelor, al libertății individuale, dar
și al unei stricte ierarhii și autorități, aflată totodată în
strâns contact cu spațiul hispanic și mexican. În schimb, Nordul
era perceput încă de atunci ca o zonă pur comercială, modernă și
lipsită de aceste „naivități“ istorice. Dacă facem puțină
istorie contrafactuală, un exercițiu extrem de captivant, ne putem
întreba ce s-ar fi întâmplat dacă, încă de la Războiul de
Independență, coloniile din Canada până în Caraibe
– precum Jamaica sau Barbados –
ar fi răspuns apelurilor Congresului și s-ar fi răsculat toate
împotriva Coroanei Britanice? Canada a rămas loială,
însă dacă s-ar fi unit toate, am fi avut o putere continentală
uriașă și centralizată încă de la începutul secolului al
XIX-lea.
Sau
poate că o asemenea coaliție imensă și pestriță s-ar fi spart
rapid din cauza intereselor divergente, un scenariu pe care îl vedem
uneori și în politica românească?
Diferența
majoră este că, deși exista un spirit de partid și atunci,
liderii acelei epoci nu erau deloc amuzați de această fragmentare.
George Washington are un discurs faimos în care avertizează că
partidele politice fac rău statului. Oamenii politici de atunci
subscriau la ceea ce istoricii numesc astăzi republicanism,
convingerea că un lider trebuie să se ridice deasupra diviziunilor
partizane și a interesului personal, făcând politică strict
pentru binele public. Astăzi, în schimb, noi am ridicat spiritul de
partid la rangul de principiu absolut: ce vrea partidul e bun, iar ce
e bun pentru țară nici nu mai contează.
Revenind
la Războiul Civil, în prima parte a conflictului, Sudul părea să
aibă câștig de cauză prin primele sale victorii. Care a fost
momentul decisiv care a înclinat balanța în favoarea Nordului?
În
realitate, dacă ne uităm la disproporția uriașă de forțe, Sudul
nu a fost niciodată în pericol să câștige acest război. Există
o întreagă mitologie romantică a Sudului care spune: „am fost
bravi, am luptat până la capăt, dar am pierdut“. Însă
deznodământul era previzibil și scris pe perete încă de la bun
început, deoarece Nordul deținea o bază industrială infinit mai
mare.
MAREA EXPANSIUNE
„40% din populația actuală a Americii provine din descendenții emigranților“
După
acest moment dramatic, au urmat alte extinderi majore: războiul cu
Mexicul, achiziția unor teritorii precum
Louisiana și Alaska.
Cum au reușit cele 13 colonii inițiale să devină o mare putere
globală în pragul Primului Război Mondial, în timp ce Europa era
sufocată de conflicte
interne?
Realitatea
este că, în
timp ce Statele Unite ale Americii
traversau o perioadă lungă de consolidare socială, economică și
de prosperitate izolată de conflictele majore, marile puteri
europene se măcinau reciproc. State care în secolele XVII-XVIII
reprezentau forțe militare și politice pe continent, cum era
Saxonia, de pildă, au fost șterse din prim-planul istoriei de
trecerea timpului. Alte foste colonii britanice, cum ar fi Australia
sau Canada, s-au dezvoltat și ele ca state prospere, însă nu au
avut niciodată forța demografică a SUA.
Canada, de exemplu, a fost guvernată extrem de fragmentat în
secolul al XIX-lea, fiind formată din provincii cu statut separat.
Ultima dintre ele a intrat în componența statului canadian abia
târziu, în 1949. Secolul al XIX-lea a fost marcat de această
expansiune demografică și geografică uluitoare a europenilor. Unii
analiști tind să explice dezvoltarea Occidentului strict prin
deținerea de colonii, însă eu sunt mai reținut în a arăta cu
degetul în această direcție. Este un fapt simplu: țări europene
care nu au avut colonii, precum Elveția sau statele din Scandinavia,
s-au dezvoltat într-o manieră absolut similară cu Anglia sau
Franța. Coloniile au influențat structura capitalismului, dar nu au
avut rolul exclusiv și copleșitor pe care i-l atribuie unii. Rețeta
succesului american a combinat geografia, resursele și demografia cu
un factor crucial: o profundă tradiție de guvernare moștenită din
Anglia – instituția șerifului, curțile
cu juri, un Bill of Rights. SUA sunt, în
esență, „Anglia cea veche“ așezată pe baze moderne și pe un
puternic conservatorism moral.
Acest
miraj al expansiunii către Vest a atras și valuri mari de români,
în special din Transilvania, începând cu secolul al XIX-lea. Cum
s-a desfășurat, concret, acest fenomen?
Dincolo
de transilvăneni, un episod interesant îl reprezintă emigrarea
comunităților de romi care, odată eliberați din sclavie la
jumătatea secolului XIX, au plecat în număr mare spre
locuri precum Texas sau California. Noi avem tendința să privim
emigrația ca pe o decizie strict individuală sau spontană: o
familie se uită spre orizont și hotărăște să plece. În
realitate, era o mișcare extrem de organizată. Exista o adevărată
industrie a emigrării, operată prin ceea ce atunci se numeau
societăți de colonizare – un fel de firme de plasare a forței de
muncă de astăzi. Te duceai la biroul lor, semnai un contract,
primeai un împrumut sub formă de bani, unelte sau haine, îți
cumpărai biletul și plecai în Texas, Montana sau Noua Zeelandă.
Ulterior, plăteai acei bani înapoi, eșalonat, către societatea
care te-a trimis. O formulă foarte similară a fost aplicată, de
altfel, și de România în cazul Dobrogei. După ce am preluat
teritoriul de la Imperiul Otoman în urma Războiului de Independență
(1877-1878), Dobrogea era foarte slab populată, majoritatea
locuitorilor fiind tătari și turci. Armata română a plănuit și
a coordonat atunci o acțiune masivă de colonizare tocmai prin
intermediul unor astfel de birouri de colonizare. Toate aceste
milioane de oameni care ajungeau în SUA treceau prin filtre stricte,
cum a fost celebra insulă Ellis de lângă
New York, deschisă la finele secolului al XIX-lea pentru a
reglementa fluxul de imigranți. Se estimează că aproximativ 30-40%
din populația actuală a Americii provine din descendenții celor
trecuți pe acolo. Românii plecați înainte de Al
Doilea Război Mondial s-au așezat preponderent în centrul și
nordul țării (zona Detroit). Mulți dintre ei figurau în
statistici ca cetățeni ai Imperiului Austro-Ungar, fiindcă
proveneau din Transilvania, motiv pentru care nu avem cifre absolut
exacte cu privire la numărul lor.
Milioane de străini au luat cu asalt SUA în căutarea unei vieți mai bune. FOTO: Library of Congress
SUA, SUPERPUTEREA PLANETEI
Cum s-a produs transformarea definitivă
a Statelor Unite ale Americii
într-o superputere globală și când a avut loc?
În timpul Primului Război Mondial, SUA nu
erau încă o superputere, ci doar una dintre marile puteri de la
masa negocierilor. Deși baza lor industrială era masivă, statul nu
avea capacitatea de a se mobiliza militar la nivelul total al
Germaniei sau al Franței și Angliei. Situația s-a schimbat radical
în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial. În decembrie 1941, când Adolf Hitler le-a declarat război,
liderii naziști erau extrem de încrezători. Ei cunoșteau forța
economică enormă a Americii, dar au mizat pe ideea că, la fel ca
în primul conflict mondial, americanii nu se vor putea mobiliza
fundamental. Au crezut că un imperiu colonial german va surclasa pe
termen lung SUA. S-au înșelat grav.
Nivelul și viteza de mobilizare generală declanșate de
americani după 1941 au fost absolut uluitoare, schimbând definitiv
fața societății lor și a întregii lumi. Acest efort colosal de
război, combinat cu obținerea primei arme atomice în 1945, a
transformat în doar patru-cinci ani Statele
Unite ale Americii în superputerea
Planetei.
Au
urmat Războiul Rece și rivalitatea cu Uniunea Sovietică. Chiar
dacă regimul de la Moscova s-a dovedit a fi un dezastru din punct de
vedere economic, a reușit totuși să bifeze realizări uluitoare,
cum a fost trimiterea primului satelit (Sputnik) și a primului om în
spațiu. Cum vedeți această competiție istorică prin prisma
realității de astăzi?
Din
punct de vedere economic, Uniunea Sovietică a fost un eșec
îngrozitor, însă dacă numărai capetele nucleare sau succesele
din programele cosmice, a fost într-adevăr un rival pe măsură în
anumite privințe, renăscut din cenușă după ce fusese inițial
zdrobit de mașinăria de război a lui Hitler. Marea diferență
dintre acele timpuri și prezent rezidă în starea spiritului
public. În timpul Războiului Rece, elitele politice și societatea
americană în ansamblu aveau un simț acut al datoriei
istorice. Știau exact de ce se află în acea luptă ideologică cu
Uniunea Sovietică și credeau cu tărie în valorile lor
democratice. După prăbușirea blocului comunist în 1989, această
credință profundă în propriile valori a slăbit dramatic, nu doar
în America, ci şi în întregul Occident.
Mutațiile radicale: de la Ronald Reagan la Donald Trump
Unii
ar argumenta că SUA s-au
dezvoltat mai bine și datorită libertăților democratice, deși
există și modele alternative, precum Singapore, o semi-dictatură
cu un nivel de trai care a depășit chiar America de astăzi și Europa Occidentală. Totuși,
uitându-ne la
sistemul american, asistăm
în ultimele două decenii la o repolarizare excesivă a societății
lor. Este acest blocaj rezultatul direct al sistemului cu doar două
partide mari?
Polarizarea
în două partide mari este, într-o măsură importantă, deși nu
exclusivă, rezultatul sistemului lor electoral. Totuși, nu aș lega
această falie tot mai adâncă strict de existența bipartidismului,
din mai multe motive. În anii ’50 exista același sistem cu două
partide mari, dar polarizarea nu era nici pe departe atât de
accentuată. Ceea ce vedem astăzi este, de fapt, o revoluție
culturală generală care mătură întregul Occident. Asistăm la o
ciocnire între progresism și conservatorism, ambele ajungând la
extreme noi. Conservatorismul american s-a
schimbat radical. Astăzi, fața sa este reprezentată de Donald
Trump, nu de Ronald Reagan. Cred că Reagan s-ar răsuci în mormânt
dacă l-ar vedea pe Trump; cei doi nu sunt compatibili sub nicio
formă. Invers, dacă ne uităm la istorie, în anii ’60-’70,
democrații erau un partid asociat în mod tradițional chiar cu
sclavagismul și exprimau, mai degrabă, interesele conservatorilor
din Sud. Momentul în care vine la putere Bill Clinton reprezintă,
de fapt, perioada în care ultimele rămășițe ale acestei
influențe sudiste vechi încep să dispară din Partidul Democrat.
S-a petrecut o mutație fundamentală la nivelul ideologiilor
începând cu finele anilor ’60 și începutul anilor ’70. În
interiorul electoratului democrat au apărut falii majore odată cu
detașarea acestei mișcări woke sau progresiste. În tabăra
cealaltă, dintr-un conservatorism cerebral și tradițional, am
asistat la o injecție masivă de populism, odată cu ascensiunea lui
Donald Trump.
Cum
au evoluat aceste două curente de extremă? S-au născut ca o
contrareacție una față de cealaltă?
Sunt
fenomene care s-au dezvoltat în paralel. Transformările
conservatorismului, mai ales ale celui din Sud, au o istorie lungă,
însă totul explodează în anii ’60, în perioada revoluției
hippie, când începe să se contureze această ideologie
progresistă. Conservatorismul și progresismul evoluează aproape
simetric. Astăzi, unele zone conservatoare alunecă spre o direcție
pe care aș numi-o mai degrabă tehno-fascistă, în timp ce anumite
segmente progresiste virează spre o zonă fundamental anarhistă,
aproape comunistă. Este un fenomen dus la un cu totul alt nivel.
Gândiți-vă la localități precum Seattle sau Portland, care sunt
efectiv cuprinse de cancerul acestei culturi woke. Din cealaltă
parte, mișcarea MAGA și Donald Trump susțin că ei reprezintă
doar o contrareacție. În realitate, ambele sunt două forme de
cancer politic. Este destul de greu de stabilit care este mai
malignă, de vreme ce ambele ucid spiritul democratic.
Declinul Occidentului?
În
această epocă a rețelelor sociale, cine pe cine mai influențează?
Mai livrează Europa idei către SUA sau invers?
În
era rețelelor sociale, ideile sunt complet delocalizate. Apare o
trăsnaie prin Asia, prin Europa sau prin America și, dintr-odată,
se propagă ca un val pe platformele digitale, fără să mai aibă o
„mamă“ sau un „tată“. Pe termen lung, acest lucru este
catastrofal. Ideile au o forță uriașă, însă această forță
trebuie moderată de responsabilitate. Astăzi ne uităm la ce se
propagă în online, dar nu mai vedem figurile dispuse să își
asume responsabilitatea, lideri care să spună: „Eu cred asta și
garantez cu caracterul meu că lucrurile așa stau“. Totul a fost
înlocuit de enormități multiplicate de zeci de milioane de ori de
către boți. Uitați-vă, de pildă, la campania lui Călin
Georgescu de la noi. Este un mecanism profund anonim, bazat pe boți.
Personajul a devenit o simplă figură de plastic, o voce care
vorbește pe TikTok, un cameleon care s-a adaptat algoritmilor.
Discursurile lui sunt adesea un colaj de citate și bizarerii din
„Frăția Inelelor“. Dar unde este
adevăratul Călin Georgescu? La fel cum ne putem întreba: unde este
adevăratul Donald Trump? Trump este capabil ca la sfârșitul unei
propoziții să nege exact ce a afirmat la începutul ei. Ambilor le
lipsesc cu desăvârșire elementul răspunderii și cel al asumării.
Dacă un om normal spune o boroboață, la un moment dat îi vine
gândul cel bun, își cere scuze și admite că a exagerat. La ei nu
există așa ceva; ne aflăm într-o zonă profetic-sintetică, unde
până și vocea pare artificială. Trump a ajuns să distribuie pe
rețelele sociale filmulețe generate de Inteligența Artificială
despre Gaza sau Iran.
Privind
retrospectiv la ultimele confruntări electorale americane – Donald
Trump versus Joe Biden și, ulterior, Donald Trump versus Kamala
Harris – calitatea liderilor pare izbitor de slabă. Cum s-a ajuns
de la George Washington la Donald Trump?
Într-adevăr,
și calitatea liderilor americani este dezolantă. Diferența majoră
față de perioada Războiului Rece este că atunci elitele politice
americane și societatea aveau un simț acut al momentului istoric.
Acești lideri americani, aceste elite americane știau exact de ce
se luptă cu Uniunea Sovietică și credeau cu tărie în valorile
lor. Aveau argumente, aveau toate motivele să fie concentrați, iar
calitatea liderilor, da, era în general cu totul alta. Astăzi vedem
ce lideri au atât democrații,
cât și republicanii. Îl vedem pe acest lider socialist, un
extremist al democraților, Zohran Kwame Mamdani, care a câștigat
New Yorkul și a fost primit cu atâta entuziasm – și nu numai de elitele woke
de stânga. Asta spune multe. La fel, Trump a fost la timpul său
primit cu mult entuziasm. Astfel de lideri, la fel ca un Joe Biden,
nu au cum să fie ceea ce are nevoie America. Vorbeam despre faptul
că elitele erau diferite pe timpul Războiului Rece. După 1989,
această credință în propriile repere a slăbit dramatic în
întregul Occident. Iar Statele Unite ale Americii, se vede, nu fac
excepție. Și azi suportăm urmările.
