Un furnal construit la începutul anilor
’60, pe ruinele celor mai vechi topitorii din Reșița, domină panorama fostului
mare centru siderurgic din vestul României. Autoritățile vor să îl transforme
într-un reper turistic, dar povestea sa nu este lipsită de controverse.
Furnalul din Reșița. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Peste 100.000 de oameni trăiau, la începutul anilor ’90, în Reșița, „capitala” Banatului Montan, a județului Caraș-Severin și a siderurgiei din sud-vestul României. Aproape 40.000 dintre locuitorii orașului, numit în trecut „Micul Krupp al Balcanilor”, amintind de faimoasele uzine germane Krupp, munceau atunci în industrie.
Declinul industrial al Reșiței
În 1989, Întreprinderea de Construcții de Mașini (ICMR) avea 16.000 de salariați, Combinatul Siderurgic Reșița (CSR) aproximativ 15.000, iar alte câteva mii de oameni lucrau în fostele întreprinderi mecanică (IMR), construcții industriale și metalurgice (ICMMR), confecții (ICR) și în alte fabrici mai mici.
Reșița era unul dintre marile orașe industriale ale României, clădit în jurul furnalelor construite aici, pe malul Bârzavei, în anii 1769–1771, însă industria grea intrase în declin.
„Capacitatea de producție a CSR spre finalul perioadei comuniste era bazată pe producția de oțel folosind furnalele și plecând de la minereuri de fier din import, resursele locale fiind epuizate. Tehnologia furnalului era energofagă și foarte poluantă. Localizarea Reșiței departe de resurse de subsol alternative sau căi de comunicație navală pentru import facil a făcut ca acest sistem productiv să devină nesustenabil economic, chiar și de dinainte de 1989. Astfel, siderurgia reșițeană a făcut tranziția de la producția de oțel din minereu de fier — siderurgia primară — către oțel produs prin reciclarea fierului vechi”, arată Muzeul Virtual Reșița.
După 1990, restructurările, valurile de disponibilizări și privatizările controversate au redus drastic capacitatea de producție industrială a Reșiței. Cele mai importante unități industriale din Reșița au rămas Uzina Constructoare de Mașini Hidroenergetice (UCMH Reșița), specializată în echipamente hidroenergetice, și oțelăria Artrom Steel Tubes, care împreună mai au puțin peste o mie de angajați.
Mai multe secții ale fostului combinat și ale Uzinei Constructoare de Mașini și-au încetat activitatea în ultimele decenii, atrăgând dispariția liniilor de fabricație, a echipamentelor, platformelor industriale și utilajelor, dar și plecarea din Reșița a numeroase familii. În prezent, populația orașului a scăzut la mai puțin de 60.000 de locuitori, Reșița fiind una dintre reședințele de județ care au înregistrat cele mai mari scăderi ale populației, conform recensământului din 2021.
Orașul dominat de industrie
O mulțime de repere ale istoriei industriale „împodobesc” și în prezent orașul reprezentativ al Banatului Montan. La intrarea dinspre Timișoara, turiștii pot vedea un muzeu în aer liber al locomotivelor fabricate la Reșița, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Gara veche din primii ani ai secolului XX, în jurul căreia au fost ridicate cartierele de blocuri ale Reșiței, amintește localnicilor de forfota creată de miile de navetiști care călătoreau cu trenul spre uzinele orașului.
Cartierele de case din secolul al XIX-lea, rezervate familiilor de muncitori „colonizate” în Reșița în perioada de început a uzinelor siderurgice, vilele de epocă din jurul uzinelor, cartierele de blocuri muncitorești, bisericile vechi „sufocate” de construcțiile industriale din deceniile de comunism, halele vechi în care erau fabricate locomotive ori au fost turnate primele șarje de oțel, muzeele din jurul uzinelor și numeroasele instalații industriale păstrate de generații întregesc peisajul orașului siderurgic.
Construit în anii ’60 pentru transportul calcarului din carierele din Valea Domanului către combinatul siderurgic, funicularul care trece la aproape 30 de metri deasupra Centrului Civic a rămas și el unul dintre simbolurile Reșiței industriale. Pasarela de aproape 700 de metri va intra în restaurare, printr-o investiție de 8,6 milioane de euro, finanțată din fonduri europene, care vizează revitalizarea patrimoniului industrial.
Pe malul Bârzavei, o altă fostă zonă industrială a intrat în șantier, printr-un alt proiect de regenerare urbană.
„Noul parc va fi conectat la celelalte cartiere ale orașului prin pistele de biciclete realizate, de asemenea, cu fonduri europene și va îmbina spațiile deschise cu cele intens plantate”, au transmis, recent, reprezentanții Agenției pentru Dezvoltare Regională Vest.
Furnalul istoric, salvat de la demolare
Însă locul istoric care a stârnit de-a lungul timpului cele mai multe controverse a rămas vechiul furnal al Reșiței, ridicat pe ruinele primelor instalații siderurgice ale orașului.
La începutul anilor ’60, pe locul primelor topitorii ale Reșiței de pe Valea Bârzavei, au fost construite două furnale moderne pentru acele timpuri, cu o capacitate de 700 de metri cubi și un grad ridicat de mecanizare și automatizare. Instalațiile lor se înălțau la peste 60 de metri, dominând vechea colonie slovacă de pe Dealul Crucii și valea în care se înghesuiau cartierele orașului nou, Oțelăria și uzinele reșițene.
„Era o atmosferă de nedescris aici. Mii de oameni treceau zilnic prin fața casei mele, coborând din autobuzele de navetiști la cele două furnale. Nenumăratele vagoane și funicularele transportau aici minereu, cocs și calcar, mai sus funcționa o uzină de oxigen, din care s-a păstrat o mică parte în activitate. Erau conducte, scări, poduri, tuneluri, oameni peste tot. În 1990 urmau și casele noastre să fie demolate, pentru că regimul Ceaușescu voia să construiască alte baterii de cocs aici, lângă furnal, dar nu s-a mai întâmplat. Acum a mai rămas oțelăria”, își amintește Ioan, un fost muncitor al uzinelor din Reșița, locatar în vechea colonie de pe Dealul Crucii, unde străzile și-au păstrat vechiul nume de „rânduri”.
Imaginea 1/20:
Municipiul Reșița, mai 2026 Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (210) jpg
La începutul anilor ’90, cele două mari furnale și-au oprit definitiv activitatea. În scurt timp, la fel ca și ale secții ale combinatului, au fost invadate de hoți.
„După 1990, autobuzele cu muncitori au încetat treptat să mai urce Dealul Crucii. În Schimb, aici ajungeau o mulțime de grupuri de hoți noaptea, dar uneori și în plină zi, pentru a tăia și fura conducte, instalații metalice, pentru a fura cabluri și fier vechi, tot ce puteau vinde la centrele de colectare”, povestește localnicul.
În 2004, la scurt timp după privatizarea și preluarea combinatului de către compania TMK (actuala Artrom Steel Tubes), Furnalul nr. 1 a fost demolat prin implozie. Același lucru urma să se întâmple și al doilea furnal, însă la presiunea multor localnici și demersurile societății civile, al doilea coș de fum al Reșiței a fost salvat de la dispariție, compania renunțând la demolare.
Furnalul, văzut de pe Via Transilvanica
La scurt timp a fost declarat monument istoric, iar în prezent, deși nu poate fi vizitat, ruta turistică Via Transilvanica trece prin vecinătatea lui, înainte de a coborî în centrul Reșiței.
Un punct de belvedere a fost improvizat pe Dealul Crucii, lângă furnal și casele de pe „Rânduri”. De aici pot fi văzute silueta cenușie a furnalului, oțelăria, platforma industrială și o parte a orașului de pe valea Bârzavei.
Via Transilvanica trece pe lângă furnal. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Unii localnici au privit furnalul dezafectat ca pe un simbol al siderurgiei reșițene, care trebuia păstrat și care ar putea deveni, după modelul altor vechi uzine siderurgice, cum sunt cele de la Ostrava (Cehia) un reper turistic.
Ioan Popa, primarul Reșiței, a anunțat recent că administrația locală negociază cu conducerea combinatului trecerea monumentului istoric în patrimoniul orașului, la un preț cât mai mic.
Ulterior, acesta ar putea fi reamenajat. Un astfel de proiect implică costuri imense, pentru că, în ultimele peste trei decenii, nu au avut loc lucrări de conservare la furnal. În plus, monumentul ridică și o altă controversă, legată de elementele radioactive din interiorul său.
Capsulele cu elemente radioactive au stârnit controverse
În 2007, specialiștii de la Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare au verificat furnalul și au stabilit că în vatra și în creuzetul furnalului erau 38 de surse radioactive. Încă de la construcția furnalelor din Reșița, în 1961, cercetătorii Institutului de Fizică Atomică (IFA) au montat surse radioactive în căptușeala vetrei, creuzetului, etalajului și sacului de cărbune, pentru a urmări uzura zidăriei refractare. Folosirea izotopilor radioactivi în siderurgie era privită atunci ca fiind o inovație revoluționară.
Imaginea 1/20:
Municipiul Reșița, mai 2026 Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (161) jpg
„Pe străzile Capitalei și pe șoselele care duc spre marile șantiere, spre Reșița și Hunedoara, spre sondele petroliere, îți apar tot mai des în cale mașini de o construcție specială, care poartă pe ele inscripția „Transportă izotopi radioactivi”. Sunt mașinile Institutului de Fizică Atomică, care duc cu ele roadele uneia dintre cele mai mari descoperiri ale minții omenești. Încărcătura acestor mașini, izotopii radioactivi, este așteptată cu nerăbdare pretutindeni. Cu ajutorul lor, muncitorul din uzină stăpânește mai bine producția, siderurgistul cunoaște puritatea oțelurilor, timpul de uzură al furnalelor, constructorul își verifică calitatea lucrărilor, petrolistul cercetează tainele zăcămintelor de țiței”, nota publicația Apărarea Patriei, în 1963.
Potrivit specialiștilor, izotopii radioactivi folosiți la Reșița au fost introduși în mici fiole ceramice speciale, rezistente la temperaturile mari ale furnalului. Aceste capsule trebuiau să protejeze sursa radioactivă în zidăria refractară, dar să fie atacate rapid de fonta topită atunci când uzura ajungea la nivelul lor.
„O parte dintre surse au fost montate în zonele de zidărie dinspre mantaua furnalului și sunt detectate de la exterior, cu ajutorul unor contori instalați în exteriorul furnalului, în dreptul surselor respective: în sacul de cărbune, etalaj și partea superioară a creuzetului. O altă parte dintre surse au fost montate în zonele de zidărie din profunzimea furnalului, în vatră și creuzet, iar dizolvarea lor se detectează din activitatea fontei. Pentru a identifica șarjele de fontă active, a fost instalat un avertizor de radiații în zona scurgerii de fontă, care să semnalizeze trecerea fontei active”, arătau, în 1962, cercetătorii Elena Lăbușcă, M. Alecu, N. Andreescu și C. Moțoc.
Imaginea 1/41:
Municipiul Reșița, mai 2026 Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (122) jpg
În vatră și creuzet, unde uzura era mai lentă, au fost așezate fiole cu cobalt-60, iar zonele expuse unei uzuri mai rapide au fost marcate cu izotopi cu viață scurtă, ca tantal-182, zinc-65 și argint-110. Pe măsură ce căptușeala se uza, acești markeri ajungeau în fonta topită, iar radioactivitatea detectată indica nivelul de degradare al zidăriei furnalului.
Metalele (Co, Ag, Ta, Zn, sub formă de granule, bloc sau pulbere) au fost iradiate cu neutroni în reactorul IFA. La furnale, sursele erau urmărite cu aparate speciale construite la IFA: un indicator care detecta permanent markerii radioactivi din apropierea mantalei furnalului și un avertizor rapid de radiații pentru jgheabul de fontă. Pentru sursele montate în profunzime, cercetătorii analizau probe de fontă de la fiecare șarjă. Apariția radioactivității în fontă indica faptul că uzura ajunsese la nivelul sursei.
Elemente radioactive, în fostele furnale
Cercetările din 1961 de la C.M. Reșița au arătat că marcarea căptușelii refractare a furnalelor cu izotopi radioactivi permitea urmărirea uzurii în timpul funcționării.
„În urma rezultatelor obținute prin experimentarea metodicii de mai sus, metoda respectivă nu mai apare doar ca o metodă de studiu a uzurii căptușelii, ci ca o metodă efectivă de control al evoluției uzurii căptușelii furnalelor, urmărind, la fiecare furnal nou marcat, atât aspecte de uzură deja experimentate, cât și unele aspecte noi, care apar pe parcurs și sunt necesare furnaliștilor și proiectanților”, notau specialiștii.
Imaginea 1/20:
Municipiul Reșița, mai 2026 Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (49) jpg
În anii 2000, problema surselor radioactive din interiorul furnalului a fost dezbătută public după ce furnalul a fost propus pe lista monumentelor istorice ca viitor monument, iar demolarea sa a fost oprită. În 2001, în timpul dezafectării furnalelor 3 și 4 din Călan, Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare (CNCAN) a anunțat că la baza acestora a fost descoperită o contaminare radioactivă cu cobalt-60.
Atunci, o societate care cumpărase furnalele a început dezafectarea lor, pentru a recupera fierul vechi, cărămizile și alte materiale de construcție, fără să cunoască complexitatea construcției.
