Documente medievale indică faptul că la venirea triburilor maghiare, în zona Europei Centrale, Pannonia era locuită inclusiv de români. Vorbim despre comunități de păstori valahi aflați sub stăpânirea succesivă a avarilor și bulgarilor. Apoi sub presiunea invaziilor maghiare au migrat în sud.
Valahi FOTO revista Harpers Magazine 1876
Prezența românilor în Transilvania înainte de invazia maghiară în Europa, în secolele al IX-lea și al X-lea d.Hr., a fost controversată și, în special, contestată de o parte a istoriografiei maghiare, mai ales în perioada sa naționalistă. Cu toate acestea, vechi documente medievale arată o realitate mult mai complexă din punct de vedere etnic și politic în zona Pannoniei și Transilvaniei la venirea triburilor maghiare. Mai precis, nu numai că românii locuiau în Transilvania în secolele IX-X d.Hr., dar aceștia trăiau și în Pannonia, înainte de venirea ungurilor, alături de alte populații. Autorii medievali spuneau că erau păstori și că erau conduși de căpetenii locale, fiind nevoiți să migreze la sud de Dunăre din cauza invaziei maghiare.
Un document inedit de acum aproape opt secole
La începutul secolului al XX-lea, istoricul polonez Olgierd Górka găsea în Biblioteca Națională din Paris un document inedit, necunoscut până atunci de specialiști. Era vorba despre un manuscris medieval intitulat „Descriptio Europae Orientalis” (n.r. – Descrierea Europei Orientale), scris la începutul secolului al XIV-lea, mai precis în 1308. Autorul lucrării era anonim, dar se presupune că era un călugăr francez foarte influent, arată specialiștii. Un adevărat erudit, spune George Popa-Lisseanu, care s-a interesat de istoria și geografia țărilor balcanice prin care a trecut. „El este un anonim și, după cercetările lui Górka, pare a fi un călugăr dominican sau franciscan, care a trăit mai mult timp ca misionar în Balcani, și anume în Serbia. Simpatiile sale ni-l arată de naționalitate franceză, căci se identifică cu interesele Bisericii Catolice și ale politicii franceze în Orient de pe aceea vreme”, scria G. Popa-Lisseanu în „Descrierea Europei Orientale”.
Opinii ulterioare tind să indice că acest călugăr franciscan sau dominican a ajuns în Ungaria odată cu regele Carol Robert de Anjou, la rândul său francez. Monahul a trăit o bună perioadă în Ungaria și a ajuns să cunoască foarte bine realitățile geografice, politice, dar și istoria locului. A călătorit, de asemenea, în Balcani. Acest călugăr ar fi fost un apropiat al regelui Franței, fiind trimisul prințului Carol de Valois, fratele regelui Franței, Filip al IV-lea cel Frumos. Acest Carol de Valois venise cu armata în Balcani, dorind să ocupe tronul Imperiului Bizantin, recent recuperat de împărații greci din mâna cruciaților latini.
Călugărul cărturar locuia fie în Ungaria, cum am precizat, ca om de încredere al lui Carol Robert de Anjou, fie în Serbia, în zona catolică. A călătorit doar în câteva regiuni din Balcani. Conform unei alte ipoteze, cronicarul anonim a fost Andreas Hungarus, un preot maghiar care a devenit arhiepiscop de Bar în Albania în 1307. Oricare ar fi fost originea călugărului, lucrarea sa are o valoare incontestabilă.
În acest manuscris sunt prezentate clar realitățile din Balcani, inclusiv referiri la statutul românilor. Tratatul a fost scris pentru Carol, conte de Valois, care pregătea o cruciadă împotriva Imperiului Bizantin pentru a-și susține revendicarea asupra Constantinopolului. Este foarte asemănător ca gen cu tratatele contemporane despre recuperarea Țării Sfinte, deși obiectul său este diferit. Țările despre care a scris călugărul în „Descriptio” sunt Albania, Boemia, Bulgaria, Halici (Rutenia), Ungaria, Polonia, Serbia (Rașca) și Imperiul Bizantin. Sunt descrise geografia, politica, cultura și economia acestor regate. S-a susținut că cunoștințele sale despre Albania și Ungaria erau mai bune decât cele despre țările mai la est, ceea ce arată că a petrecut în aceste teritorii mai mult timp decât în celelalte.
„Toți erau păstori ai romanilor”
Partea care i-a interesat cel mai mult pe istorici a fost cea dedicată vlahilor, o populație care ar fi fost deposedată de pământuri și alungată nu numai din Transilvania, dar și din Pannonia, adică Ungaria actuală. Cu alte cuvinte, susținea cronicarul franciscan din secolul al XIV-lea, atunci când ungurii au ajuns în Europa, i-au găsit pe români nu doar în Transilvania, ci și în Pannonia. Erau păstori care vorbeau o limbă latină și au fost împinși de invazia maghiară la sud de Dunăre. „Altădată au fost păstori ai romanilor și, din cauza terenului roditor și plin de verdeață, trăiau odinioară în Ungaria, unde se aflau pășunile romanilor. Dar, în urmă, fiind izgoniți de aici de unguri, au fugit în acele părți (n.r. – sudul Balcanilor)”, scria călugărul anonim în „Descrierea Europei Orientale”.
Totodată, în prezentarea pe care o face Ungariei, călugărul francez aduce precizări și spune că, de fapt, alungarea vlahilor nu s-a făcut pașnic. Mai precis, conform documentului medieval, „păstorii romanilor”, printre care și vlahii ce locuiau în Pannonia la venirea ungurilor, erau constituiți într-un soi de confederație care a purtat un război crunt cu triburile nou venite. „Toți erau păstori ai romanilor și aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Mesia și Pannonia. Slăbind însă imperiul romanilor, au ieșit ungurii din Scythia și din marele regat care este dincolo de Câmpiile Meotide și s-au bătut în câmp deschis, care este între Sicambria și Alba Regală, cu numiții zece regi și au pus stăpânire pe ei”, preciza călugărul anonim. Învinși de călăreții maghiari, aceștia au plecat către sudul Balcanilor.
O populație de păstori sub stăpânirea popoarelor de stepă
Sunt specialiști români care au dat crezare acestui izvor istoric. Ei spun că poporul român s-a format de ambele maluri ale Dunării, dar și de ambele maluri ale Tisei. „Acești păstori ai romanilor, numiți uneori și vlahi sau numai coloni ai hunilor, trăiau în Pannonia la venirea maghiarilor, constituiți, probabil, nu în regate în sensul de astăzi al cuvântului, dar având șefii lor, ce se vor fi numit uneori regi în sens etimologic, ori principi, ori duci, sau numai voievozi ori cneji”, scria G. Popa-Lisseanu într-o introducere la „Descrierea Europei Orientale”.
De altfel, prezența vlahilor în Pannonia înaintea venirii ungurilor este confirmată și de alte izvoare istorice, inclusiv cele ungurești. Anonymus, celebrul autor al „Gesta Hungarorum”, a scris pentru prima dată despre „slavi, bulgari, vlahi și păstorii romanilor” care locuiau în regiune, dar de asemenea se referă și la „un popor numit kozar” și la secui. Aceste realități sunt amintite de Simon de Kéza, dar și de Cronica lui Nestor, un izvor rusesc care spune că, atunci când ungurii au ajuns în Pannonia, „au alungat vlahii și le-au luat pământurile”. Trebuie precizat faptul că în Pannonia vlahii erau doar una dintre etniile conlocuitoare, existând în zonă și comunități cehești, germane sau de alte neamuri. În plus, cei care dominau politic regiunea au fost, rând pe rând, avarii, francii și mai apoi bulgarii.
