Legenda Meșterului Manole, cu sacrificiul Anei zidită la Mănăstirea Argeșului, spun specialiștii, indică practicarea în evul mediu, la români, a unor ritualuri sângeroase vechi de câteva milenii. Practic, exista convingerea că un lucru durabil se face doar cu sacrificii cumplite.
Mănăstirea Argeșului FOTO wikipedia
Balada „Monastirea Argeșului” este una dintre cele mai importante și, totodată, cunoscute capodopere ale folclorului românesc. Este vorba despre celebrul meșter Manole, care și-a zidit nevasta în structura bisericii din cadrul complexului monahal de la Curtea de Argeș, ca sacrificiu necesar pentru durabilitatea construcției. Dincolo de aspectele legendare, această poveste indică existența unor practici și ritualuri cutremurătoare, perpetuate de poporul român până în secolul al XVI-lea, atunci când a fost zidită biserica.
Este vorba despre sacrificiile păgâne, respectate cu sfințenie de anumite categorii profesionale sau de anumite comunități în plină eră creștină. Se numeau sacrificii de fondare sau ofrande de întemeiere și reprezentau practici rituale străvechi, întâlnite în diverse culturi, prin care se aducea o jertfă (umană sau animală) în momentul construirii unei așezări, case, cetăți sau structuri importante. Scopul acestora era de a asigura stabilitatea construcției, de a o proteja de forțele malefice și de a garanta prosperitatea viitorilor locuitori. Specialiștii spun că atât mitul Meșterului Manole, cât și cel al întemeierii Mănăstirii Putna de către Ștefan cel Mare arată că acele ritualuri străvechi erau practicate la români în plin Ev Mediu.
O legendă care scoate la iveală adevăruri tulburătoare
Balada „Monastirea Argeșului” a fost publicată pentru prima dată de scriitorul Vasile Alecsandri, în anul 1852. Aceasta a fost culeasă din satele românești, fiind o legendă despre care se presupune că a supraviețuit prin transmitere orală, din generație în generație, timp de sute de ani. Balada spune povestea întemeierii Mănăstirii Argeșului și a construirii bisericii din complexul monahal — una dintre cele mai frumoase de pe teritoriul României —, ridicată între anii 1512-1517 și ctitorită de voievodul-cărturar Neagoe Basarab.
Ei bine, balada vorbește despre efortul Meșterului Manole, un mare meșter din Valahia, specializat în construcții religioase, de a îndeplini porunca domnitorului: aceea de a ridica o biserică cum nu s-a mai văzut. Numai că tot ceea ce lucra în timpul zilei, noaptea se prăbușea, ca sub un blestem. Legenda amestecă adevărul istoric cu ficțiunea (sau poate a fost modificată intenționat de Alecsandri pentru mai mult mister) pentru a-i conferi statutul de mit fondator național, atât de necesar în perioada respectivă.
Mai precis, Meșterul Manole este angajat de legendarul Negru Vodă, presupusul descălecător al Țării Românești din 1291. În realitate, singurul care i-ar fi putut oferi o asemenea sarcină Meșterului Manole ar fi fost Neagoe Basarab. În orice caz, atât Negru Vodă, cât și Meșterul Manole par să fie personaje legendare. Revenind la poveste: disperat că nu reușește să termine lucrarea, meșterul decide să recurgă la un ritual străvechi. Pentru a înfrânge blestemul, el își sacrifică soția, pe Ana, zidind-o în fundația mănăstirii. Sacrifică, astfel, tot ce are mai scump în numele creației.
Evident, jertfa Anei „îmblânzește” forțele nevăzute, iar biserica poate fi, în sfârșit, finalizată. Când a fost terminat și acoperișul, domnitorul a venit să vadă minunea și i-a întrebat pe meșteri dacă mai pot construi una la fel. Aceștia, cuprinși de mândrie, au răspuns afirmativ. În acel moment, Vodă a ordonat ca schelele să fie distruse, iar zidarii să fie abandonați pe acoperiș. Aceștia au încercat să sară folosind aripi din șindrilă, dar au murit rând pe rând. Inclusiv Meșterul Manole. Pe locul unde a căzut el, se spune că a țâșnit un izvor. Și astăzi există la Curtea de Argeș o fântână care marchează locul unde a pierit Manole. Totodată, în biserică există o porțiune de perete despre care se crede că indică locul unde a fost zidită Ana.
Dincolo de povești și legende populare, acest mit cu rădăcini medievale scoate la iveală o realitate tulburătoare de acum cinci secole. Propriu-zis, spun specialiștii, acesta indică faptul că în trecut erau practicate ritualuri păgâne de construcție, uneori extrem de violente.
Clădiri „sfințite” cu sânge uman și morți cumplite
Specialiști precum folcloristul și istoricul Lazăr Șăineanu, folcloristul bulgar Mikhail Arnaudov sau Mircea Eliade spun că aceste ritualuri extrem de sângeroase erau întâlnite în toată Europa, inclusiv în Europa Occidentală. Dar ele au supraviețuit mult mai târziu în Balcani. Iar exemplul oferit de legenda Meșterului Manole nu este singular.
O legendă sugestivă în acest sens este cea a întemeierii Mănăstirii Putna. Pe scurt, după bătălia de la Chilia din 1465, Ștefan cel Mare decide să ridice o mănăstire în locul indicat de Daniil Sihastru, duhovnicul său. Pe vârful dealului arătat de schivnic, Ștefan cel Mare propune un concurs de tir cu arcul. Pe locul unde va ajunge săgeata celui mai destoinic va fi ridicată mănăstirea. Alături de voievod concurează trei tineri boiernași. Cel mai departe reușește să tragă un boiernaș, Sion. Acesta este sacrificat de Ștefan pe locul unde urma să fie pusă fundația mănăstirii. Este pur și simplu decapitat, iar locul fundației uns cu sângele lui.
„Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo”, scria cronicarul Ion Neculce.
Dovezi de ritualuri cu sacrificii umane descoperite într-un sit arheologic din România
Totodată, sunt consemnate obiceiuri din popor care precizau că atât în Țara Românească, dar și în Moldova, exista obiceiul sacrificării unui animal sau scurgerea sângelui unei păsări la temelia unei locuințe sau edificiu pentru a fi durabil. Tot în Moldova există legenda amenajării iazului Dracșani, din județul Botoșani, la ordinele lui Ștefan cel Mare. Pentru durabilitate și curățirea locului de blesteme, sunt sacrificați un cocoș, dar și un rob.
Chiar și în Transilvania este întâlnită o asemenea legendă. La ridicarea cetății Devei, meșterul Kelemen își zidește nevasta de vie la fundație. „Să precizăm că asemenea credințe și legende făceau parte dintr-un sacrificiu ritual: fie că este vorba de o efigie umană sau de «umbra» unei victime, fie că s-a recurs la una din nenumăratele forme de sacrificiu prin substituire (imolarea unui animal pe fundații sau când se pătrunde pentru prima oară în casă), un sacrificiu sângeros asigura întotdeauna solidaritatea și durata unei construcții”, scria Mircea Eliade în lucrarea „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Ritualul era extrem de brutal. Victima era „norocoasă” dacă ajungea să fie înjunghiată sau decapitată înainte de a fi zidită. În cazurile cele mai dure, în care se presupunea că există un blestem sau un duh necurat, persoana sacrificată era zidită de vie. Pur și simplu se sufoca în zidurile clădirii respective. „Pentru a dura o construcție, trebuie să fie animată, adică trebuie să primească în același timp viață și suflet. «Transferul» sufletului nu este posibil decât pe calea unui sacrificiu; în alți termeni, printr-o moarte violentă. Se poate chiar spune că victima își urmează existența după moarte, nu în corpul său fizic, ci în corpul cel nou, construcția, pe care a animat-o prin jertfa ei”, preciza Eliade în aceeași lucrare.
Balcanicii, experți în astfel de ritualuri
Conform unor specialiști balcanici, precum etnograful croat I. Skok, românii erau cei care au dat naștere acestor mituri. Tot ei ar fi fost și printre cei care au continuat să perpetueze ritualurile de fondare până târziu, către secolul al XVI-lea. Specialistul croat spune că aceste legende au apărut mai ales în rândul macedo-românilor de la sud de Dunăre, care făceau parte din breasla zidarilor. În orice caz, cei mai buni meșteri zidari din Balcani, din punctul de vedere al lui Skok, chemați la ridicarea marilor edificii, erau românii și, în special, macedo-românii numiți „goge”. Tot ei erau și cei mai buni cunoscători ai ritualului de sacrificare.
Se presupune că era o practică obișnuită a breslei zidarilor. Aceștia practicau obiceiul sacrificiului pe zidurile unei construcții și, în cazuri excepționale, recurgeau la jertfă umană. „Meșterii-zidari au conservat până în secolul trecut «secrete de meserie» de un incontestabil arhaism. Lucrările de construcție comportă un ritual și un simbolism care ne vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Orice meserie, dar mai ales cele de zidar și de fierar, era încărcată de o semnificație ritualică și de o simbolistică strict rezervată «inițiaților»”, preciza Eliade.
Cu toate acestea, ritualurile de fondare nu erau întâlnite doar în Balcani, ci în toată lumea, în diferite epoci și forme. La nivel european, este posibil ca în Balcani aceste ritualuri să fi supraviețuit ceva mai mult timp decât în alte regiuni, dar ele erau practicate din Insulele Britanice până în Grecia, din Antichitate și probabil până la începuturile Evului Mediu. În orice caz, majoritatea sacrificiilor erau simbolice și constau în sânge de pasăre sau animal împrăștiat pe fundație. În cazuri extreme, erau utilizate sacrificii umane, precum cel descris la Mănăstirea Argeșului, Mănăstirea Putna sau iazul Dracșani.
Ritualuri străvechi
Aceste sacrificii sau ritualuri de fondare sunt extrem de vechi în Europa și, inclusiv, pe teritoriul de astăzi al României. Ele au existat încă din Neolitic și au fost dovedite de câteva descoperiri arheologice importante. Mai precis, resturi osteologice depuse în pereții sau fundația locuințelor.
Unul dintre cele mai bune exemple este întâlnit la Parța, într-un sit din cultura Banatului dezvoltată aproximativ între mileniile 5 și 3 î.Hr. La baza mai multor clădiri au fost descoperite vase pline cu oase umane oferite drept ofrandă. „Trei vase mici cu oase au fost descoperite în fundația zidului de est al casei P 8, construită alături de sanctuarul II. GH Lazarovici și M. Merlini au mai descoperit fragmentele unei fălci la nivelul 7 a, groapa numărul 30 și în coliba 29, dar și rămășițe de oase umane în alte gropi de fundație”, se arată în lucrarea „Tărtăria and the Sacred Tablets” a lui Gheorghe Lazarovici, Cornelia Magda Lazarovici și Marco Merlini.
Același ritual, în care oamenii sfârșeau omorâți și depuși la fundația templelor sau caselor importante, este identificat și în zona culturii Tiszapolgar, dar și în Moldova, în cadrul culturii Cucuteni, unde la Scânteia au fost descoperite oase umane, majoritatea arse. Arheologii au identificat că, de obicei, erau sacrificați bărbați tineri, dar mai ales copii. Aceștia din urmă, prin puritatea lor, ar fi avut un rol important magico-religios de protecție.
Cel mai bun exemplu poate fi întâlnit la templul de la Căscioarele din cadrul civilizației Vinca-Turdaș (în zona de sud, nu Transilvania proprie), acum aproximativ 4000 de ani în urmă. Mai precis, la baza templului au fost găsite două schelete de copii. Cercetările arată că aceștia au fost victimele unui sacrificiu deosebit de sângeros. „Oferirea unei ființe atât de perfecte și de pure cum ar fi un copil era pasul necesar în cadrul acestor civilizații pentru consacrarea edificiului”, se arată în lucrarea menționată anterior.
