În România ne-am obișnuit să vedem prețuri în euro pentru abonamentelor de telefonie, internet sau televiziune, de parcă veniturile noastre ar fi calculate în aceeași monedă. Mai toți românii sunt plătiți în lei, își achită taxele în lei și trăiesc într-o economie în care moneda națională este leul. Cu toate acestea, când vine vorba de servicii telecom, operatorii continuă să se raporteze la euro, deși nu există un motiv logic pentru care această practică ar trebui acceptată. Da, facturile le primim în lei, însă, printr-o scăpare legislativă, companiile pot promova și contracta servicii raportându-se la o monedă străină, după care, la fiecare factură, convertesc suma în lei. Practic, atunci când decide să contracteze un serviciu, consumatorul vede un preț aparent fix, doar că în realitate costul lunar variază în funcție de cursul valutar, peste care se mai adăuga și alte costuri ascunse. Exact această problemă a dus recent la proiecte legislative prin care operatorii ar urma să fie obligați să folosească doar cursul băncii naționale, fără marje sau cursuri proprii.
Ultimul exemplu vine de la Digi, care a anunțat că tarifele pentru serviciile fixe vor fi exprimate în euro începând din 27 mai. Compania invocă deprecierea leului, creșterea costurilor cu energia și inflația din ultimii ani. Argumentul pare rezonabil la prima vedere, mai ales că Digi a ținut mult timp prețurile jos. Problema este alta: odată ce prețul este exprimat în euro, abonamentul nu mai este cu adevărat fix. Argumentul clasic este că leul este o monedă slabă și că operatorii au costuri importante în valută. Corect, echipamentele, infrastructura și finanțările sunt legate de euro sau dolari. Doar că asta este o problemă de business, nu una care trebuie pasată către consumatori. Plus că leul nu s-a comportat ca o monedă de țară bananieră și nu s-a depreciat masiv. În 2016, euro era cotat la aproximativ 4.5 lei, iar în 2026 a ajuns la 5.2 lei. Asta înseamnă o depreciere de doar aproximativ 14% în 10 ani. Prin comparație, forintul maghiar a avut o evoluție mult mai slabă în ultimul deceniu, depreciindu-se cu aproximativ 30% față de euro între 2015 și 2025. Și totuși, ungurii nu au abonamente de telefonie și internet în euro pe motiv că moneda locală nu ar fi suficient de stabilă. Prețurile sunt comunicate în forinți, adică în moneda în care oamenii sunt plătiți. Mai mult, România și Ungaria nu sunt singurele țări din UE care nu au adoptat euro. Polonia, Cehia, Suedia și Danemarca au în continuare monede proprii, iar prețurile serviciilor telecom sunt afișate în moneda locală: zloți în Polonia, coroane în Cehia și coroane suedeze în Suedia. Nu în euro, nu cu un curs ascuns, nu cu o formulă pe care clientul trebuie să o verifice lunar.
În realitate, exprimarea prețurilor în euro creează o iluzie. 5 euro sună mai bine decât 26 de lei. 8 euro sună mai bine decât 42 de lei. Prețul pare mic, rotund și ușor de digerat. Doar că factura vine în lei, iar clientul ajunge să suporte fluctuații valutare pe care nu le controlează și pe care, în multe cazuri, nici nu le înțelege deplin. Mai rău, unii operatori au folosit ani la rând cursuri valutare proprii sau cursuri ale unor bănci comerciale, nu cursul oficial al băncii naționale. Diferența pare mică la un singur abonament, într-o singură lună. Dar înmulțită cu milioane de clienți și cu 12 luni pe an, devine o sursă foarte mare de venituri suplimentare pentru operatori. Nu este o creștere de preț asumată transparent, ci o ajustare mascată.
Dacă operatorul vrea să majoreze prețul, să îl majoreze. Să spună clar: abonamentul crește de la 40 de lei la 45 de lei. Clientul decide dacă acceptă sau pleacă. Așa funcționează o relație comercială corectă. Ce nu mi se pare corect este ca un contract aparent fix să devină variabil prin raportare la o monedă în care clientul nu este plătit. Statul ar trebui să intervină și să oblige prestatorii de servicii din România să își promoveze tarifele în moneda națională. Nu doar pentru acest domeniu, ci pentru toate tipurile de servicii. Prețul trebuie să fie în lei, vizibil, clar și fără clauze ascunse. Dacă operatorul vrea să menționeze echivalentul în euro cu titlu informativ, foarte bine. Dar contractul, oferta și comunicarea comercială trebuie să plece de la leu. Pentru că, până la urmă, nu vorbim despre protejarea companiilor de volatilitate, ci despre protejarea consumatorilor de confuzie, costuri ascunse și prețuri care fluctuează fără ca cineva să își asume deschis o scumpire.
