Perioadă de apogeu a Renașterii, secolul al XV-lea aduce un curent clar de întoarcere la valorile Antichității, într-un context creștin.
Cărturarul care deschide secolul este NICOLAUS CUSANUS (1401-1464), teolog german, adept al lui Dionisie Areopagitul și al lui Meister Eckhart, ultimul mare mistic al Bisericii romane.
A scris studii precum De Concordanta Catholica, De pace fidei, dar cartea sa cea mai importantă este De Docta Ignorantia. Adevărul este simplu și infinit, afirmă el, iar cunoașterea este limitată și aproximativă, de aceea omul nu-l poate cunoaște pe Dumnezeu prin intermediul rațiunii. Dumnezeu este în același timp simplu și complicat, reunind toate contrariile: El este unul singur și toate lucrurile, El reprezintă unitatea absolută și Trinitatea, în aceeași măsură. Esența lumii se află în înțelegerea acestui principiu pe care Cusanus îl numește coincidentia oppositorum, precizând o idee care preocupase multe minți, până la el, începând cu Heraclit și culminând cu filozofii secolului al IV-lea î. H. Rostul omului, spune în continuare Nicolaus din Cusa, este de a descoperi coincidentia oppositorum, ceea ce face ca ignoranța să devină doctă. Paradoxul definește perceperea adevărului dinăuntrul lui (adică metafizic), fără amestecul rațiunii, prin iluminare, prin cunoașterea într-un alt registru decât cel al logicii umane.
La 1453, Constantinopolul cade sub turci și se sfârșește nu numai existența Imperiului Bizantin, dar se șterge și ultima urmă a lumii antice. Între ultimii cărturari bizantini, îl amintim pe PLETHON, pe numele său adevărat – Gheorghios Genitos. El crede că lumea este pregătită pentru o nouă religie, care se va naște din cea veche, a antichității, și pe care o prezintă în cartea sa Despre Legi, un tratat de teologie. Acesta susține că universul este alcătuit din inteligențe pure, de natură divină, și din ființe subceleste, făcute din suflet și trup. Puterea absolută este a lui Zeus, aflat într-o relație permanentă cu soarta. Lui i se subordonează ceilalți zei (greci). Între divinități și oameni se află ființele fără trup (demoni, genii), de asemenea, nemuritoare. El afirmă că această viziune vine de la Zoroastru, Pitagora și Platon. Dorința lui Plethon de reîntoarcere la cultura antichității se înscrie în tendința generală a secolului.
În orașele Italiei, în special la Florența, începe să se contureze renașterea culturală mai ales prin studii care reabilitează filozofia lui Platon și impun în artă un model construit pe echilibrul dintre conținut și formă.
Printre primii cărturari italieni îl amintim pe LORENZO VALLA (1407-1457), umanist deplin, care a avut preocupări în diverse domenii: logică, filozofie, filologie și lingvistică. Dintre studiile sale, aș numi Despre liberul arbitru (De libero arbitrio), Despre eleganța limbii latine și un dialog în care expune doctrina lui Epicur: Despre voluptate sau despre adevăratul bine. De asemenea, face traducerea unor opere antice fundamentale și scrie numeroase comentarii asupra literaturii latine.
Cel care va determina întoarcerea definitivă la Platon este MARSILIO FICINO (1433-1499). Acesta traduce în latină opera lui Platon, precum și textele din Corpus Hermeticum, restabilind legătura cu neoplatonicienii. Tot lui i se datorează și varianta latinească a Enneadelor lui Plotin. Opera sa fundamentală este Asupra iubirii (Sopra lo Amore), un comentariu la Banchetul lui Platon, în care dezvoltă sensul mistic al iubirii. Ficino spune că izvorul tuturor avânturilor umane se află în iubire – calea comunicării cu Dumnezeu, dar și energia care iluminează ființa. Există, însă, o pasiune care poate fi confundată cu iubirea, dar care este doar o modalitate de a corupe spiritul din drumul său spre divinitate și spre eliberare, anume, pofta desfrânată. Avânt divin, Iubirea este precedată de Poezie, de Misterele sacre și de Profeție, care pregătesc sufletul pentru năzuința supremă: eliberarea de lumea instinctuală. Comentând povestea lui Platon despre oamenii sferici (cap. III), el ajunge la concluzia că sufletul este nemuritor (cap. IV), dar coboară în lumea materială (în corpuri) pentru a-și împlini dorința de creație. După aceea, sufletul este destinat să se întoarcă la Lumina dumnezeiască, prin intermediul iubirii. Ficino afirmă că omul poartă în sine toate etapele evoluției cosmice, căci el este sinteza lumii, o creatură privilegiată între creațiile lui Dumnezeu. Schema generală a lumii este alcătuită din Dumnezeu, intelectul angelic, rațiunea, sufletul, natura și trupul. În această scară evolutivă, sufletul face legătura între lumea subtilă și cea materială, fiind copula mundi, iar omul face legătura între Dumnezeu și lumea materială. Marsilio Ficino a mai scris Theologia platonica seu de immortalitate animorum, De vita sana (studii despre întruparea sufletului cu ajutorul spiritului – corpuscul subtil și luminos), De christiana religione ș.a.
Figura centrală a Renașterii este GIOVANNI PICO DELLA MIRANDOLA (1463-1494), conte de Concordia, supranumit copilul genial al Renașterii. El își începe studiile universitare (drept canonic) la vârsta de 14 ani și studiază literatura, filozofia și teologia. Pico sintetizează toate gândurile mari ale omenirii, reunind idei morale, matematice, teologice, metafizice, magice, cabalistice, cărora le dă o interpretare originală, le judecă și le completează în lucrarea intitulată Raționamente sau 900 de teze propuse spre a fi dezbătute în public, la Roma, în anul 1486, dar neacceptate. De pildă, după ce expune în teze succinte conținutul Metafizicii lui Aristotel, Pico spune că Dumnezeu este infinit și nu poate fi cunoscut decât prin teologia mistică. După el, științele nu sunt adevărate; matematica nu poate aduce fericirea pentru că nu reprezintă decât calea spre alte domenii de cunoaștere care pot desăvârși intelectul și stimula spiritul mistic. Cabala ne învață să citim în cartea Legii, astrologia descifrează cartea lui Dumnezeu, iar metafizica se ocupă de tot ceea ce este. Fericirea nu poate fi dobândită nici prin intelect, nici prin voință, ci prin unitatea unității, adică prin starea divină a sufletului, acea stare pe care o avea înainte de a fi coborât în materie, pe când era unit cu Dumnezeu. Această armonie originară este, ca natura oricărei unități, singurul loc în care contradicțiile coincid. Ideea apare și în versurile lui Pico della Mirandola (Carmina), în care compară neantul de dinainte de Geneză cu o materie indecisă ca o femeie plictisită de prea mulți bărbați, dar în același timp dornică de o aventură nouă. Cel mai cunoscut studiu al său este Despre demnitatea omului (De dignitate hominis), în care pledează pentru poziția privilegiată a omului în univers. Dumnezeu l-a așezat pe om în centrul lumii și i-a dat libertatea de a-și alege propria natură, adică de a se perfecționa, de a aspira la eternitate, de a alege sau nu calea mântuirii sale. El își argumentează ideile, realizând totodată o subtilă istorie a filozofiei, ceea ce face ca acest studiu să ilustreze cel mai bine tipul de cărturar erudit, specific Renașterii. Pico a mai scris Heptaplus (o interpretare a celor șase zile ale Genezei biblice), un studiu de metafizică (De ente et uno – Despre existență și unitate) ș.a.
Prin Ficino și Pico della Mirandola se generalizează interesul pentru hermetism, pentru doctrinele oculte, păstrându-se contextul creștin. Sunt puși alături Zarathustra, Moise, Hermes Trismegistul, David, Orfeu, Pitagora și Platon și considerați vechii teologi ai lumii. Lor li se alătură și alți cărturari, care care vor pune bazele unui curent neoplatonician. Un elev al lui Ficino, preocupat, de asemenea, de cultura antică, este ANGELO POLIZIANO (1454-1494); acesta se dedică filologiei clasice și ține un curs de latină și greacă la Florența, contribuind astfel la renașterea culturii antice, dar și printr-o dramă în versuri (Povestea lui Orfeu), care a readus în actualitate mitul orfic.
Deși cunoscut mai degrabă ca pictor genial al Renașterii italiene, LEONARDO DA VINCI (1452-1519) are preocupări în multe domenii: științele naturii, matematică, fizică, geologie etc. Inventează un aparat de zbor, proiectează poduri, face inovații mecanice, este interesat de arta militară și, nu în ultimul rând, își dovedește și talentul literar. Leonardo a scris sonete în care predomină ideea că în fața timpului necruțător doar cunoașterea, care deschide drumul adevărului, constituie o alinare pentru ființă. De asemenea, a ținut și un fel de jurnal – Însemnări – în care notează idei filozofice, date personale, păreri despre artă, morală, natura umană. Tot aici imaginează sfârșitul lumii, făcând previziuni asupra istoriei.
Un alt mare gânditor al Renașterii italiene este NICCOLO MACHIAVELLI (1469-1527), cunoscut mai ales prin lucrarea Principele (Il Principe), un tratat subiectiv despre arta de a conduce. Modelul de principe pe care îl oferă Machiavelli pornește de la condițiile de criză politică și contravine ideii generale că un conducător trebuie să fie drept, moral și altruist. În viziunea sa, cel care conduce destine generale nu poate urmări în aceeași vreme interesul individului. Viziunea sa despre perspectivă, care provine din grija față de soarta istorică a națiunii, cere versatilitate și devotament față de ideea de viitor, până acolo încât să-i nemulțumească pe cei mai mulți dintre supuși. Există două moduri de a lupta, spune Machiavelli; unul prin intermediul legilor și altul prin forță. Cel de-al doilea este animalic și nedemn pentru om, dar un principe este dator să lupte pe ambele căi, ca și eroul grec (vezi Ahile). De aici a rămas în conștiința generală ideea că scopul scuză mijloacele, ca emblemă a gândirii lui Machiavelli, însă acest precept este valabil și astăzi, dacă ne gândim la faptul că armonia este restabilită de cele mai multe ori tot prin forța armelor. O altă carte interesantă a marelui gânditor politic se intitulează Istoriile florentine. Nu numai că relatează fapte din istoria Florenței, dar dă o viziune de ansamblu asupra epocii renascentiste, vorbește despre oameni pe care autorul i-a cunoscut, interpretează atitudinile umane, face speculații psihologice. Machiavelli a scris și literatură, mai precis, versuri (Cântece de carnaval) și teatru (comedia Mătrăguna).
Tot acum, LUDOVICO ARIOSTO (1474-1533) a scris un poem în versuri care amintește vag de romanele cavalerești și în special de Yvain al lui Chrtien de Troyes. Este vorba despre poemul Orlando furios, care continuă o poveste începută de Matteo Maria Boiardo (1441-1494). Personajul lui Ariosto este un cavaler de tip medieval, apărător al creștinismului, îndrăgostit și apt pentru aventură. Orlando își pierde iubita, pe Angelica, și pornește în căutarea ei. Trece prin numeroase aventuri, iar într-un târziu află că Angelica, după ce trecuse prin pericole cumplite, se îndrăgostise de un sarazin pe care îl urmase în Orient. Orlando înnebunește și cutreieră lumea, săvârșind fapte eroice, însă creștinătatea este lipsită de apărarea sa îndrăzneață. În cele din urmă, Astolfo, prințul Angliei, urcă în Lună cu ajutorul apostolului Ioan pentru a căuta mintea lui Orlando. Pe lună se află toate lucrurile pierdute de pământeni, inclusiv mintea eroului, conservată într-un flacon. Orlando se însănătoșește și îi învinge pe sarazini.
Poemul interesează mai ales pentru sensul pe care îl capătă aici nebunia. Orlando nu se mai însănătoșește prin descompunere și renovare, ca Yvain. Amnezia sa nu este inițiatică. Eroul revine la natura sa pentru că lumea are nevoie de el.
Om al Cetății Literelor, cum singur s-a numit, ERASMUS DIN ROTTERDAM (1466-1536), deși născut în Olanda, trăiește în mai multe orașe europene și se stabilește spre bătrânețe la Basel, în Elveția. El consideră că nu există granițe geografice și lingvistice pentru adevăratul cărturar, de aceea se dorește a fi un cetățean al lumii (ego mundi civis esse cupido). Are solide studii de filologie și civilizație clasică și aptitudini pentru analiza minuțioasă. Erasmus crede că adevărul nu poate fi stabilit decât printr-o cercetare atentă și din toate punctele de vedere: a încheia cercul înseamnă a cerceta un lucru din toate părțile și a-l face absolut perfect. De aceea, recomandă oricărui cărturar un mod de viață ascetic, retragerea din viața cetății și solitudinea intelectuală, printre cărți. De asemenea, pledează, ca și Pico della Mirandola, pentru o literatură morală și frumoasă (politoris literaturae). A scris o culegere de maxime și apoftegme, extrase din literatura greco-latină și comentate (Adages), un studiu de morală creștină în care îndeamnă la fapte pioase (Manualul ostașului creștin), numeroase studii filologice, pedagogice și pe teme morale. Dintre acestea din urmă, remarcabil este un volum de dialoguri tematice intitulat Colocvii familiare (Colloquia familiaria), în care imaginează diverse discuții, despre lăcomie, despre frumos, despre bătrânețe, lene, învățătură, politețe etc. Cartea sa cea mai cunoscută este Elogiul nebuniei sau cuvântare spre lauda prostiei (Morias enkomion sive declamatio in laudem stultitiae), o parabolă a prostiei omenești. Erasmus creionează o figură de bufon, pe cât de comică, pe atât de grotescă, prin care întruchipează Prostia, atribuindu-i un discurs în care ea își arogă toate faptele umane. Iubirea de sine, lăcomia, aroganța, disprețul față de valori, dar și perpetuarea speciei umane și strădaniile artiștilor își au originea în prostie – însușire înregistrată în esența intimă a omului. Satira erasmiană este erudită, face numeroase incursiuni în cultură, dezbate idei filozofice, morale, teologice, oferă un model retoric și cuprinde portrete caricaturale.
Preocuparea pentru filologia clasică se generalizează în Europa. SEBASTIAN BRANT (1457-1521) se remarcă în acest sens ca profesor în științe juridice și filozofice la Universitatea din Basel, fiind, de asemenea, autorul mai multor studii filologice, dar și al unor poeme religioase. Tot el a scris Corabia nebunilor, poem satiric redactat în germană și tradus în latină. Brant imaginează aici o poveste în care toți nebunii lumii sunt transportați de către Venus, zeița iubirii, spre un tărâm fantastic – Narragonia, țara nebunilor. Nebunii ilustrează toate categoriile sociale, iar autorul realizează portrete caricaturale, care alcătuiesc o lume intrată în dezechilibru. Interesant este că metafora lumii-corabie, populată de anomalii (ființe smintite, vicioase, angoasate și fără nici un ideal), va circula în Renaștere și se va impune în literatura de mai târziu.
Dintre umaniștii englezi, JOHN COLET (1466-1519), renumit prin prelegerile sale în latină, ținute la Oxford, scrie un studiu erudit (Statuetele școlii Sfântului Pavel), în care face o sinteză între tradiția păgână și cea creștină, luând apărarea limbii latine și deplângând degradarea interesului pentru cultură, în special pentru cultura latină.
La sfârșitul secolului apare o operă de referință pentru Renaștere, anume romanul alegoric Hypnerotomachia Poliphili, pus pe seama călugărului Francesco Colonna, dar al cărui autor este incert; este vorba despre o scriere fantastică, în care se povestește visul lui Polifil, o călătorie fabuloasă în căutarea iubitei sale, Polia, care devenise preoteasă a zeiței Diana. Romanul este construit pe numeroase simboluri care sugerează inițierea erotică a personajului.
În Franța, Renașterea se declanșează abia în secolul următor; atmosfera culturală a veacului al XV-lea este dominată de poezia de curte, iar FRANÇOIS VILLON (1431-1463) readuce în actualitate baladele medievale. Student parizian, figură boemă a timpului său, Villon este, poate, cel mai însemnat poet francez din acest secol. Dintre baladele sale, mai cunoscută este cea intitulată Balada doamnelor de altădată, evocare a unor femei celebre (Echo, Heloïse, Jeanne ‘Arc), un pretext ce camuflează meditația poetului asupra trecerii timpului, idee subliniată printr-un refren, intrat în conștiința generală, prin puterea de a sugera și efemeritatea lumii, dar și tristețea ființei: … Dar unde sunt zăpezile de altădată? (Mais ou sont les neiges d’antan?).
Dar secolul este cu mult mai complex, manifestându-se o preocupare generală față de misterele antice. Circulau zoologii fabuloase, hărți ilustrate cu monștri, amulete și mai ales zodiace puse pe seama lui Teucrus din Babilonia. Totodată teatrul popular, teatrul mistic, procesiunile și reprezentările satirice contribuie în egală măsură la atmosfera culturală a Renașterii, exprimând în moduri varii o dorință unanimă a europenilor de a se întoarce la Antichitate. Multe dintre aceste preocupări se manifestă și în Orient. De pildă, în China ia acum naștere un curent filozofic, constituit din asceți laici, care, pornind de la budism, susțin că esența vieții constă în contemplare și relaxare; reprezentanții cei mai de seamă ai acestei tendințe sunt Wu Yubi (1391-1469), Hu Juren (1434-1484) și Chen Xianzhang (1428-1500). Din acest curent se desprinde un cărturar însemnat, anume WANG SHOUREN, cunoscut și prin cognomenul Wang Yangming (1472-1528). Acesta reia ideea lui Lu Zuqian despre ordinea lumii (li), adăugând că a acționa și a cunoaște înseamnă același lucru. Respectiv, el nu face distincție între lumea subiectivă și cea obiectivă, ceea ce îl determină pe Nakamura să-l considere un precursor al empirismului lui Berkeley. De asemenea, a imaginat o reformă administrativă capabilă să scoată China din impasul economic. Trebuie amintit aici și dramaturgul ZHU YOUDUN (1379-1439), autor a numeroase piese cu subiect istoric sau mitologic, între care Zeița bujorilor din Luoyang.
În acest secol reprezentările teatrale ocupă un loc special, pregătind apariția unor mari dramaturgi în secolul următor. Fără întrerupere, teatrul de improvizație, reprezentările populare, diferitele tipuri de manifestare actoricească vor contribui decisiv la menținerea unui tonus cultural. Să ne amintim că literatura latină începuse prin prelucrarea comediilor lui Meandru. Interesul față de comedie va fi constant, de-a lungul întreg Ev Mediu, iar subiectele comediilor antice se vor juca, de asemenea neîntrerupt, de regulă pornindu-se de la un subiect unanim cunoscut. Andrea Perrucci a consemnat un subiect de popularitate, desigur, abia în secolul următor, dar care dă măsura jocului teatral și al subiectelor abordate în commedia dell’arte. Piesa se numește Trapolaria, iar subiectul este următorul: Negustorul Tartaglia Ragonelli, surghiunit din Napoli, se refugiază la Barcelona, unde nevasta lui naște gemeni: pe Fedelino și Fabrizio. Pentru că mama gemenilor moare la puțin timp, Tartaglia se însoară cu Dona Laura, care are deja două fete: Elvira și Eufrasia, pe care le sorocește pentru cei doi gemeni. Însă, Eufrasia și doica ei sunt răpite de către mauri și vândute. Eufrasia ajunge pe mâna lui Pullcinelo, negustor de sclavi, în Napoli. Acesta îi dă un nume nou: Turchetta.
Între timp, Fabrizio și Elvira se căsătoresc, iar Tartaglia și celălat fiu, Fedelino, se întorc la Napoli. Cum era de așteptat, Fedelino se îndrăgostește tocmai de sclava Turchetta, care este fosta sa logodnică. Comedia începe din acest punct, însă spectatorii cunoșteau toată această poveste, expusă până aici. Acțiunea propriu-zisă este simplă: Il Capitano vrea să cumpere sclava (pe Eufrasia alias Turchetta), cu ajutorul unei slugi, însă Fedelino reușete să ajungă la Turchetta înaintea lui, întocmai ca în Eunucul lui Terentiu.
Fabulosă și pe bună dreptate considerată o renaștere culturală, perioada debutează cu interesul umaniștilor față de om, ceea ce conduce la preocuparea obsesivă de a-i restabili demnitatea de ființă superioară. Reîntoarcerea la cultura greco-latină debutează prin redescoperirea operei lui Platon (chestiune care a interesat în fiecare secol de până aici, însă în mod izolat, fără a deveni o preocupare generală, ca în Renaștere), și apoi prin rescrierea unor teme și subiecte de largă popularitate. În literatură domină povestirea moralizatoare, iar teatrul, în special cel de improvizație, reprezintă una dintre cele mai populare forme de manifestare artistică. Tot acum apare tiparul (în anul 1434) ceea ce determină circulația largă a scrierilor.
Biblio
Marsilio Ficino – Asupra iubirii, Ed. de Vest, 1992, trad. Nina Façon (în același volum cu Banchetul lui Platon)
Pico della Mirandola – Raționamente sau 900 de teze Despre demnitatea omului, Ed. Științifică, 1991 (trad. Dan Negrescu)
Niccolo Machiavelli – Principele, Ed. Științifică, 1960, trad. Nina Faon
Erasmus din Rotterdam – Elogiul nebuniei…, Ed. Științifică, 1959
Cornelia Comorovski – Literatura umanismului și a Renașterii (antologie ), vol. I și II, Ed. Albatros, 1972
I. P. Culianu – Eros și magie în Renaștere – 1484, Ed. Nemira, 1994 (Partea întâi conține studii despre Ficino, Pico della Mirandola și G. Bruno) ; de asemenea, aici apare și o amănunțită prezentare a romanului Hypnerotomachia Poliphili, în Anexa III. ); trad. Dan Petrescu.
Fr. Villon – Poezii, Ed. Minerva, 1983
Hajime Nakamura – Orient și Occident. O istorie comparată a ideilor, Ed. Humanitas, 1997 (în special, p. 478); trad. Dinu Luca.
După Doina Ruști, Enciclopedia culturii umaniste, 2004 și doinarusti.ro
