La începutul secolului XX, România dorea să fie mare putere regională și să-și extindă influența politică în Balcani. Cu această ocazie, românii au vrut să impună, cu ajutorul forțelor armate, un rege neamț pe tronul Albaniei. Ulterior, România s-a ales și cu deschidere la Mediterana.
Trupe de cavalerie FOTO historia
La începutul secolului XX, Regatul României era o țară independentă, în plină dezvoltare și care începuse să câștige tot mai mult prestigiu la nivel internațional. În 1913, România a intervenit decisiv în cel de-al Doilea Război Balcanic pentru a contrabalansa hegemonia Bulgariei și a-și asigura securitatea frontierei de sud. Intervenția, deși oarecum caragialescă, s-a soldat cu anexarea Cadrilaterului și consolidarea statutului de putere regională al României. Practic, Regatul României devenise un soi de gardian al păcii și ordinii în Balcani.
Acest statut le-a dat românilor încrederea că pot deveni o mare putere în sud-estul Europei, capabilă să-și extindă influența asupra statelor tinere care apăreau din ruinele Imperiului Otoman. Așa s-a născut un episod foarte interesant al istoriei românilor, dar complet necunoscut publicului larg. Mai precis, Regatul României a încercat să impună propriul pretendent pe tronul Albaniei și să transforme țara de pe țărmurile Mării Ionice într-un stat vasal sau, așa cum s-a exprimat regele Carol I, România și Albania să fie precum „nașul și finul”. Iar România, evident, urma să joace rolul nașului.
Și, culmea, planul a reușit parțial. Doar hazardul istoriei și al vieții a făcut ca totul să se năruie. Cu toate acestea, românii aveau să obțină, pe căi mai puțin bănuite, în perioada interbelică, accesul la Marea Mediterană, un alt episod absolut necunoscut majorității românilor.
România și Albania, ca dragostea dintre naș și fin
În primăvara anului 1914, Regatul României era un stat care se bucura de un prestigiu tot mai mare în zona de sud-est a Europei, având statutul de mare putere regională, mai ales după intervenția împotriva Bulgariei în cel de-al Doilea Război Balcanic din 1913. Se afla și într-o alianță secretă cu Germania și Austro-Ungaria și spera să-și extindă tot mai mult influența în Balcani. Mai ales că tendințele revanșarde și orgoliul rănit al Bulgariei îi îngrijorau pe oficialii de la București.
Ei bine, în primăvara anului 1914 s-a ivit și ocazia găsirii de noi aliați, dar și a unei intervenții în Balcani. În anul 1912, Albania își declarase independența față de Imperiul Otoman și, vreme de doi ani, căzuse într-un haos cumplit provocat de facțiunile diferite care luptau pentru putere. Pe de o parte erau partizanii sârbi, de cealaltă parte grecii, plus numeroasele pașale otomane care doreau să fondeze un stat independent, dar tot sub umbrela Semilunii.
O bună parte a populației urbane, dar și mulți intelectuali și patrioți albanezi căutau însă, la fel ca românii cu jumătate de veac înainte, un principe dintr-o casă regală europeană care să pună capăt luptelor interne și să fondeze un stat modern.
Ei bine, în acest context intervin românii. Mai ales că între mișcarea de independență albaneză și Regatul României a existat o puternică legătură. Românii au sprijinit consistent comunitatea albaneză din diaspora. De exemplu, în 1911, Biserica Română a dăruit biserica „Sfântul Nicolae” din București comunității albaneze. În plus, capitala României devenise un loc important de desfășurare a întrunirilor politice ale patrioților albanezi.
Regele Carol I FOTO descopera
Inclusiv poetul național albanez Asdreni a scris versurile imnului național al Albaniei la București, muzica fiind compusă de Ciprian Porumbescu.
„Aici, în școlile românești, în civilizația românească, în inima și dragostea acestei națiuni surori, am deschis noi ochii, toți cei care ducem azi spre izbândă steagul civilizației în țara noastră”, preciza Asdreni privind legătura albanezilor cu românii.
Ulterior, scrierile și cercetările istoricului român Nicolae Iorga privind istoria Albaniei vor fi utilizate și vor contribui decisiv, în congresele internaționale, la obținerea independenței în 1912.
În acest context, românii decid să intervină în Albania. Mai precis, să impună pe tronul țării un candidat agreat de Casa Regală a României. Asta ar fi însemnat extinderea influenței românești în Balcani și constituirea unui aliat de încredere pe țărmurile Mediteranei.
„Da, este adevărat că avem dragostea pentru Albania, cum ar fi, de exemplu, dragostea dintre naș și fin. Românii au fost cei dintâi care au introdus alfabetul latin în Albania. La București s-a clădit prima biserică în care serviciul religios se face în limba albaneză. Creând Albania, Puterile Europene au făcut o operă frumoasă”, preciza Carol I.
Nepotul reginei și o aventură albaneză
Candidatul susținut de România era nici mai mult, nici mai puțin decât nepotul reginei Elisabeta de Wied, regina României. Se numea Wilhelm de Wied, avea 38 de ani în momentul în care a fost propus ca rege al Albaniei și activa ca maestru de cavalerie în armata germană. Wilhelm de Wied era căsătorit cu principesa Sophia și avea doi copii.
Regina Elisabeta a României, după ce l-a convins să accepte candidatura ca rege al Albaniei, a făcut lobby la nivel internațional pentru acceptarea și susținerea sa de către Marile Puteri. În cele din urmă, Marile Puteri au decis să-l susțină pe Wilhelm de Wied, propunerea reginei Elisabeta a României, pe tronul Albaniei. Mai ales Germania și Austro-Ungaria erau interesate de această situație, fiindcă, în felul acesta, sabotau încercările Italiei și Serbiei de a căpăta influență politică în Albania.
Elisabeta a României FOTO wikipedia
„Regele Carol a întins mâna vlăstarului din pădurea Rinului și a spus celor încercați: «Iată omul vostru! El vă va aduce pacea, va face bogate și fericite ținuturile voastre minunate. S-a isprăvit cu luptele! Nu vor mai fi omoruri în ruinele fumegânde! Marea surâzătoare va transporta produsele voastre și bogăția va fi de partea voastră după îndelungată mizerie și greutăți nemaiauzite. Fiți fericiți și voi, eroi! Vine cineva care vă iubește și vă înțelege! Care va proteja bunurile voastre și viața voastră, care își va încredința vouă pe a lui, pentru că i le știe sub pază bună și care a învățat de la ilustrul său moș cum se conduce un popor la mântuirea și prosperitatea lui»”, scria Elisabeta de Wied.
De altfel, principele Wilhelm de Wied era recunoscut ca un intelectual și, totodată, un militar foarte capabil. Așa că prințul Wilhelm de Wied a sosit la Durres, capitala istorică a Albaniei, cu o mică armată internațională, condusă de un locotenent-colonel britanic. Românii au trimis și ei trupe. Mai precis, un contingent de voluntari sub comanda căpitanului de cavalerie Grigore Cristescu. Voluntarii sperau că vor avea parte de câștig după ce principele neamț se va instala și va face ordine în Albania.
Principesa Sophia și Prințul Wilhelm de Wied FOTO wikipedia
Proaspătul rege Wilhelm I de Wied al Albaniei controla însă doar teritoriul din jurul Durresului. Restul țării era sfâșiat de lupte între sârbi, greci și turci. În cele din urmă, Wilhelm I și soția sa, principesa Sophia, sunt nevoiți să fugă din Durres, pentru că nu mai erau în siguranță. Sperau să se întoarcă cu un puternic contingent românesc, dar și cu detașamente europene, pentru a zdrobi rebelii.
Dar regele Carol I, unchiul lui Wilhelm de Wied, moare, iar Primul Război Mondial izbucnește. Marilor Puteri nu le mai păsa de Albania și de problemele unui prinț neamț care dorea tronul de la Durres. Așa se încheia și aventura albaneză a românilor.
„Acum două luni plecau în Albania, pentru apărarea nepotului Reginei, un număr de voluntari români cu stema dinastiei de Wied pe calpacele lor albe. I-am privit cu simpatia care se îndreaptă la noi spre îndrăzneți. Și noi, neutrii, când citeam prin «Românul» din Arad isprăvile făcute de această singură armată a regelui Wilhelm, ne bucuram că măcar în astfel de întreprinderi se vădește vitejia neamului. Acuma tronul albanez servește muftiului de la Tirana ca să-și fiarbă pilaful, iar eroii din Albania… cerșesc la București în zdrențe și dau ziarelor memorii în care îl acuză pe șeful lor, maiorul Cristescu, de escrocherie”, scria Nicolae Iorga în „Dimineața”, la 15 iunie 1914.
Cum a ajuns România să aibă acces la Marea Mediterană
Până la urmă, statul român tot a ieșit cu ceva din povestea albaneză. Nu pe loc, ci mai bine de un deceniu mai târziu. Și fără forța armelor. Chiar semnatarul articolului prin care era, cumva, ironizată intervenția României în Albania, Nicolae Iorga, avea să obțină pentru statul român o bucățică din statul de la Marea Ionică.
Iată cum au stat lucrurile. În 1931, regele Zogu al Albaniei i-a oferit, drept recompensă, istoricului Nicolae Iorga un teren de 1.000 de metri pătrați pe malul portului Saranda, aflat pe țărmul Mării Adriatice, în fața insulei Corfu. Era un semn de recunoștință pentru faptul că istoricul român scrisese articole de specialitate și găsise documente care sprijiniseră delegațiile albaneze în obținerea independenței.
Nicolae Iorga în 1921 FOTO wikimedia commons
Era un loc extraordinar de frumos, cu dumbrăvi de portocali și deschidere la mare. Ulterior, Iorga a dăruit acest teren statului român, dar cu o singură condiție: să înființeze acolo un institut român în Albania. Practic, acel teren a devenit proprietatea statului, iar România avea o mică deschidere la Marea Mediterană.
În 1939, Italia a ocupat însă Albania. Ulterior, terenul a fost naționalizat. După anul 2000, statul român a început demersuri pentru a vedea ce se va întâmpla cu acea proprietate a statului din Albania.
