Până recent, am fost un mare susținător al digitalizării. Ideea de a elimina drumurile inutile la ghișee, cozile interminabile și teancurile de hârtii mi se părea una dintre cele mai bune evoluții ale ultimilor ani. În teorie, un stat digital ar trebui să însemne eficiență, transparență și acces rapid la servicii. În practică însă, entuziasmul dispare destul de repede atunci când te lovești de realitatea implementării. Pentru mine, acest moment a venit odată cu interacțiunea frecventă cu SPV (Spațiul Privat Virtual), ANAF și, mai ales, cu semnătura electronică. Ce ar trebui să fie un proces simplu și modern ajunge, paradoxal, să semene cu o versiune digitală a birocrației clasice, doar că mai tehnică, mai rigidă și mult mai frustrantă. Ideea SPV este excelentă în teorie. Poți depune declarații, primi documente și comunica cu ANAF fără să te deplasezi fizic. Problema apare atunci când începi efectiv să folosești platforma și realizezi că experiența nu este deloc intuitivă. Interfețe lente, pași neclari, validări care nu explică suficient erorile și o dependență mare de diverse componente externe fac ca procesul să fie extrem de frustrant. În loc să simplifice lucrurile, de cele mai multe ori le complică. Iar piesa centrală a acestui ecosistem digital, semnătura electronică, devine rapid sursa principală de frustrare.
Recent, am fost nevoit să-mi reînnoiesc semnătura electronică pentru că cea anterioară a expirat. Am ales un certificat în cloud de la Namirial (și le menționez numele ca să-i fac de rușine), convins că procesul va fi unul rapid și simplu, având în vedere că vorbim despre o tehnologie matură. Realitatea? Aproape două zile pierdute încercând să o configurez și să o fac funcțională. Problemele au fost multiple și, din păcate, recurente: aplicația de semnare refuză uneori să se încarce, codurile de autentificare prin SMS întârzie sau nu ajung deloc, iar semnătura nu este uneori recunoscută în Adobe Acrobat și în browser, deși este instalată corect. Și mai neplăcut, furnizorul certificatului are aplicație funcțională doar pentru Windows, nu și pentru macOS și Linux. Pentru macOS există, în teorie, o aplicație, dar aceasta nu este nativă pentru Apple Silicon, în timp ce pentru Linux ai nevoie neapărat de o mașină virtuală cu Windows. De asemenea, chiar dacă ar fi funcționat corect, înrolarea și utilizarea semnăturii tot sunt inutil de complicate. În loc să fie un proces unitar, simplificat, ești prins într-un lanț de validări între platforme, fișiere, formulare și confirmări care nu sunt întotdeauna bine explicate.
Problema majoră nu este neapărat existența unor pași tehnici. Într-un sistem de securitate digitală, sunt de înțeles anumite măsuri de verificare. Problema este lipsa de coerență și de experiență unificată. Dacă până și un utilizator cu cunoștințe tehnice ajunge să piardă ore sau zile pentru configurare, atunci sistemul nu este încă pregătit pentru mase. Din punctul meu de vedere, digitalizarea ar trebui să elimine complexitatea birocratică, nu să o mute într-un alt format. În prezent însă, avem adesea o situație în care complexitatea este păstrată, dar împachetată în sisteme digitale greu de utilizat. În loc de un ecosistem unificat și ușor de înțeles, ne alegem cu sisteme complicate, formulare și erori greu de depanat de utilizatorii obișnuiți.
Nu sunt împotriva digitalizării. Dimpotrivă, cred că este absolut necesară și inevitabilă. Dar cred, în același timp, că modul în care este implementată în România și în UE lasă mult de dorit. Semnătura electronică, SPV și interacțiunea digitală cu instituțiile statului ar trebui să reprezinte un pas înainte. În schimb, pentru mulți utilizatori, ele devin un nou tip de obstacol birocratic: mai modern, dar nu neapărat mai simplu.
