O suprapunere periculoasă de crize politice zguduie marile capitale europene. Politologul Sorina Soare descifrează tensiunile și avertizează: Europa e sub asediu.
Ilie Bolojan și Keir Starmer au fost demiși din România, respectiv Marea Britanie. FOTO: Presidency
România
trece printr-o gravă criză politică după ce Guvernul Bolojan a
fost demis, iar tentativele președintelui Nicușor Dan de a numi un
nou guvern au eșuat. Nici în alte părți nu e prea multă liniște.
În Marea Britanie, premierul Keir Starmer și-a pierdut postul, iar
în Spania prim-ministrul Pedro Sánchez e în corzi, după ce
aliații săi au fost condamnați pentru corupție, iar soția sa
trebuie să facă față unor acuzații grave. Nici la Paris nu e
liniște, pentru că președintele Emmanuel Macron a ajuns la cea mai
de jos cotă a popularității, iar extrema dreaptă și extrema
stângă conduc în preferințele electoratului. În Germania,
cancelarul Friedrich Merz e cel mai detestat politician și are o
cotă de popularitate minusculă, in timp ce AfD, formațiune de
extremă dreaptă, e prima în preferințele germanilor.
Politologul Sorina Soare este
profesor și cercetător la Università degli Studi di Firenze,
Italia, iar expertiza ei se concentrează pe partide politice și
sisteme de partide, populism și democrație, diaspora și forme de
participare politică, și mobilizare socială. Într-un interviu
pentru „Adevărul”, românca explică ce ar putea să anunță
toate aceste crize europene și dacă și ce forțe politice profită
de acest lucru.
Valul de anxietate socială din Europa
Adevărul:
Vedem în acest moment o suprapunere de crize politice majore în
marile capitale europene: București, Londra, Madrid, dar problemele
nu ocolesc nici Parisul și Berlinul. Dacă privim această imagine
de ansamblu, credeți că aceste crize anunță ceva mai profund la
nivelul întregului continent?
Sorina
Soare:
Dacă ne uităm pe termen scurt, suntem cu siguranță în timpuri de
nesiguranță, de
uncertainty. Contextul
general nu este neapărat uniform, ci este unul destul de nuanțat
și, mai ales, caracterizat de o capacitate de schimbare foarte
rapidă. Dincolo de specificul fiecărui stat, ceea ce alegătorii ne
spun în acest moment prin comportamentul lor electoral este că
există o tensiune și o formă de anxietate socială foarte
importantă. Marea problemă este că partidele tradiționale nu mai
reușesc să calmeze această anxietate și nu mai sunt capabile să
ofere scenarii viitoare care să fie simultan credibile și pozitive.
În
plus, o mare dificultate generală care va pune presiune pe toate
aceste țări, inclusiv pe Marea Britanie, este necesitatea de a găsi
o soluție din punctul de vedere al apărării continentului. O
eventuală retragere masivă a trupelor și infrastructurii americane
din Europa va forța guvernele să crească cheltuielile din bugetele
naționale. Aceste costuri, cumulate cu ajutoarele europene, vor fi
greu de susținut fără a opera tăieri masive tocmai din sectoarele
care sunt deja sub stres: partea socială, învățământul și tot
ceea ce ține de viața de zi cu zi a cetățenilor. Când pui
împreună instabilitatea politică, criza economică legată de
costurile energiei și această dimensiune internațională, devine
evident că ne aflăm într-o fază extrem de complicată.
Modelele politice din Olanda și Ungaria
Dacă
privim spre alte modele din proximitate ce lecții ne oferă ele despre volatilitatea electoratului
și rezistența guvernelor?
Cazul
Olandei și cel al Ungariei ne arată foarte clar că există
întotdeauna potențial pentru schimbare, dar și limite ale acestor
curente. În Olanda, de exemplu, Geert Wilders nu a performat așa
cum se aștepta după succesul inițial; fiind într-o coaliție,
politicile dure legate de migrație nu au putut fi implementate până
la capăt, iar în alegerile anticipate care au urmat, Partidul
Progresist a reușit să câștige. Însă și acest lucru este
crucial, acest partid progresist olandez a câștigat tocmai
pentru că a aplicat principiul de responsiveness:
a ascultat inputul alegătorilor și a preluat în propria agendă
nevoia de a reforma politicile de migrație, deși Olanda este
istoric una dintre cele mai primitoare țări.
Sorina Soare este cercetător la Università degli Studi di Firenze, Italia. FOTO: Arhivă personală
Ungaria
ne învață o lecție complementară, concentrată pe dimensiunea
economică, ce rămâne baza comportamentului electoral. Viktor Orbán
a reușit să monopolizeze puterea atâta timp cât a putut garanta o
anumită bunăstare economică. În momentul în care criza
internațională și blocarea resurselor europene i-au slăbit
capitalul din care putea distribui recompense rețelelor sale, s-a
putut ridica o figură precum Péter Magyar. Interesant este că
Magyar nu a apărut ca o alternativă de stânga, diametral opusă,
ci ca un candidat provenit chiar din universul politic al lui Orbán,
fiind astfel mult mai puțin de temut pentru baza tradițională de
alegători a Fidesz.
Capcana copierii mesajelor radicale
În
acest context, mai poate reprezenta stânga europeană o barieră
viabilă în fața unei drepte radicale? Se vorbește des despre
modelul social-democrat din Danemarca, dar și despre guvernul lui
Pedro Sánchez din Spania.
Cazul
Danemarcei și al social-democraților de acolo a fost într-adevăr
intens citat în literatura de specialitate ca fiind soluția
salvatoare pentru partidele de stânga care vor să supraviețuiască
într-un mediu în care migrația este puternic politizată. Liderul
de stânga danez a ales să privilegieze interesele propriilor
cetățeni pe baza unui principiu popular: stânga îi apără pe cei
slabi, iar în Danemarca, „cei slabi” în acest moment sunt cei
care contribuie direct la sistemul de bunăstare. A fost o orientare
evidentă spre dreapta pe teme culturale, un fel de „welfare doar
pentru ai noștri”. Totuși, pe termen lung, acest experiment nu
garantează un succes stabil, partidul înregistrând pierderi la
ultimele alegeri.
Este
teribil de greu pentru un partid mainstream să copieze mesajele
dreptei radicale și să-și păstreze credibilitatea. În știința
politică vorbim despre issue
ownership
(proprietatea asupra unei teme). Partidele de dreapta radicală dețin
această proprietate istorică, ceea ce le face mult mai credibile
decât orice partid tradițional care își ajustează oportunist
discursul din mers. Am văzut acest eșec în trecut în Franța, cu
Nicolas Sarkozy sau Lionel Jospin, când au încercat să preia
retorica de securitizare a lui Jean-Marie Le Pen.
Pe
de altă parte, cazul lui Sánchez în Spania a fost și el adesea
citat ca fiind o soluție alternativă progresistă a stângii,
capabilă să rămână deschisă cultural și cu politici economice
clare de stânga. În același timp însă, vedem cum interferențe
majore legate de credibilitatea partidului, cum sunt cazurile de
corupție care privesc anumiți membri din familia lui Sánchez și
cazul lui Zapatero, îi slăbesc profund rezistența și
credibilitatea în fața publicului.
Ascensiunea unei „culturi a fricii”
În
ce măsură tot acest val de nemulțumire pregătește terenul pentru
o venire iminentă la putere a suveraniștilor sau a curentelor de
extremă dreaptă? Ce se întâmplă în Franța?
Nu
aș spune neapărat că asistăm la pregătirea unei veniri iminente
a suveraniștilor în Europa. Mai degrabă vorbim despre o dinamică
de schimbare politică al cărei rezultat depinde foarte mult de
contextul local. De exemplu, în Franța nu vedem doar un pericol de
dreapta prin ascensiunea Adunării Naționale (RN). Acolo există și
o alternativă relevantă, o soluție foarte credibilă în universul
de stânga radicală reprezentat de La
France Insoumise.
În plus, în spațiul care gravitează în jurul fostului Partid
Socialist, cu toți sateliții săi, există o opțiune democratică
de succes; Raphaël Glucksmann a avut un rezultat bun în 2024, iar
candidatura lui rămâne încă în discuție, deși nu neapărat
într-o formă consensuală.
Apoi,
trebuie să înțelegem că însăși această dreaptă radicală s-a
schimbat față de formula anilor ’90, când motorul ei era
liberalismul economic. Astăzi, asistăm la fenomene de hibridizare.
Multe dintre aceste partide au migrat puternic pe teme economice
specifice stângii, propovăduind cheltuieli sociale importante
destinate strict propriilor cetățeni. În mod similar, am văzut în
Germania proiectul Sahrei Wagenknecht sau în Cehia partide de
matrice comunistă care integrează o retorică anti-imigrație.
Prin
urmare, marea problemă nu este doar eticheta de „suveranism”, ci
ascensiunea unei veritabile culturi
a fricii.
Frica poate fi instrumentalizată și de dreapta, și de stânga. Iar
frica, așa cum ne amintea Raymond Aron, este proprie culturilor
autoritare și totalitare, nu celei democratice, deoarece ea distruge
din fașă spațiul de încredere și posibilitatea de a genera un
compromis.
De ce atrag partidele anti-sistem
De
ce par aceste partide considerate „anti-sistem” sau neortodoxe
mult mai atractive în ochii electoratului în momentele de criză
guvernamentală?
Explicația
principală ține de o logică destul de simplă a comportamentului
electoral: atunci când partidele tradiționale guvernează împreună
sau alternează la putere sub formă de cartel, devine imposibil
pentru cetățean să identifice un responsabil clar pentru
politicile care eșuează. În acel moment, singura opțiune
anticriză pentru un alegător dezorientat este să voteze cu o
formațiune care nu a fost încă testată la guvernare.
Partidele
aflate în opoziție au un avantaj strategic enorm: ele pot promite
„soarele și luna” fără nicio restrângere și pot țipa în
mod iresponsabil, cum ar fi spus Giovanni Sartori, tocmai pentru că
nu poartă povara executivă. Ele sunt atractive pentru că nu au
fost contaminate de actul guvernării și pot pretinde că sunt
diferite față de o clasă politică ce nu și-a respectat
promisiunile de bunăstare. Totuși, istoria ne arată că în
momentul în care aceste partide populiste sau de dreaptă radicală
ajung efectiv la guvernare, întâmpină dificultăți majore în
a-și menține și implementa agenda.
Pace istorică între SUA și Iran? Ce va însemna asta pentru buzunarele românilor
Asediul flancurilor politice din Marea Britanie
Să nu uităm nici problemele din Marea Britanie, unde premierul Keir Starmer și-a pierdut postul. Cum se poziționează Londra
în această ecuație a instabilității?
Situația
din Marea Britanie este una dintre cele mai complexe. Din cauza
sistemului electoral și a erodării partidelor tradiționale,
competiția a devenit extrem de fragmentată, cu partide plasate la
extremele sistemului care câștigă tot mai mult teren. Vedem cum
Partidul Conservator a fost atacat din dreapta și eliminat tactic
din competiție în anumite colegii de către forțe precum Reform
UK, în timp ce Partidul Laburist pierde procente în favoarea
Verzilor. Practic, ambele partide mari sunt acum sub asediu dinspre
flancurile lor ideologice. Marea Britanie traversează o fază
profund instabilă, alimentată exact de aceeași dinamică:
alegătorii penalizează partidele mainstream și migrează spre
alternative virulente care nu au fost uzate de guvernare.
Discursul schizofrenic din politica românească
Revenind
la situația de acasă, cum se proiectează aceste dinamici europene
asupra blocajului politic din România?
În
România vedem o manifestare acută a acestei crize de încredere și
a dispariției spațiului de compromis între politicieni. Semnalele
transmise public de președintele Nicușor Dan ne indică clar că
liderii de partid nu își mai mențin cuvântul dat.
Marea
problemă la București este că oamenii politici nu par să fi
înțeles deloc semnalul transmis de electorat în 2024. Atât timp
cât singura soluție pe care o propun structural este revenirea la
formule de rotative și blocaj instituțional, refuzând asumarea
unei colaborări reale sau a unor alegeri anticipate unde să accepte
verdictul popular, nu fac altceva decât să alimenteze direct
motorul AUR.
Asistăm
la un discurs profund schizofrenic în politica românească: pe de o
parte, toată lumea spune că „noi nu vrem cu AUR”, pe de altă
parte, ceea ce fac este să justifice o creștere electorală a
AUR-ului. Deci eu văd instabilitate, o spun chiar dacă vom avea un
guvern.
