Copșa Mică a devenit cunoscut în lume pentru poluare și înfățișarea sa stranie din secolul XX, când orașul era acoperit cu negru de fum provenit de la fosta uzină Carbosin. Deși urmele negrului de fum încă se mai văd, orașul sibian a devenit treptat tot mai verde.
Copșa Mică a devenit mai verde. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
La începutul anilor ’90, Copșa Mică (județul Sibiu) era cunoscută în presa internațională drept unul dintre cele mai poluate orașe din Europa, din cauza celor două mari uzine ale sale: Carbosin, unde se producea negru de fum, și uzina metalurgică Sometra, fosta IMMN — Întreprinderea Metalurgică de Metale Neferoase.
Orașul peste care ploua cu funingine
Cele două foste întreprinderi ocupau peste 70 de hectare, pe un teren mărginit de Târnava Mare și de cartierele orașului, care avea atunci peste 6.000 de locuitori.
Înființat în anii ’30, combinatul Carbosin, unde se producea negru de fum (o pulbere compusă din particule de carbon amorf, folosită în industria chimică și în industria auto, la fabricarea anvelopelor), a fost, timp de șase decenii, responsabil pentru aspectul straniu al așezării.
Copșa Mică în 1991, ilustrată de National Geographic. Sursa: National Geographic
„Pe o întindere de aproape 15 mile în jur, fiecare loc din această vale odinioară delicată arată ca şi cum ar fi fost înmuiat în cerneală. Arborii şi tufişurile sunt negre. Casele şi străzile arată de parcă ar fi fost într-un şemineu. Chiar şi oile din turmele de pe deal sunt de un gri murdar”, informa The New York Times, în 1990.
Combinatul Carbosin și uzina Sometra, singura fabrică de zinc și plumb din România la începutul anilor ’90, împrăștiau anual zeci de mii de tone de particule şi funingine deasupra orașului și a împrejurimilor sale.
„Negrul de fum este cel mai vizibil poluant. Iar cei care muncesc în topitorie simt constant duhoarea şi gustul acidului sulfuric. Dar cel mai semnificativ pericol vine de la poluarea invizibilă, de la nivelurile ridicate de plumb şi de la ameninţările nedeterminate ale amestecului de particule toxice din aer”, informa The New York Times, în ediţia din 5 martie 1990.
Copșa Mică, în 1991: localnici depindeau de uzină
În 1991, revista National Geographic descria Copșa Mică drept un oraș peste care „cele mai grele ninsori de carbon” cădeau noaptea, când uzina pornea la capacitate. Jurnaliștii scriau că localnicii își spălau casele cu furtunul pentru a scoate la iveală culorile ascunse sub funingine, iar gospodinele își plantau grădinile în pământul acoperit de pulbere neagră. Și animalele aveau de suferit. Oile localnicilor erau negre din cauza uzinei care producea negru de fum, iar plaiurile din jurul orașului, pe care pășteau, erau acoperite cu funingine.
„Viața în Copșa Mică se învârte în jurul uzinei, parte a campaniei dictatorului Nicolae Ceaușescu de a transforma România pastorală într-o mare putere industrială. El a fost responsabil și pentru desecarea unor zone uriașe din Delta Dunării, bogată din punct de vedere ecologic, pentru a crea mai mult teren agricol. Deși despotul a murit, iar politicile sale au fost discreditate, cei 7.000 de locuitori ai Copșei Mici nu se pot dezgropa de sub pulberea fără sfârșit a Carbosinului. Ei depind de uzină și de o fabrică de plumb din apropiere, pentru traiul lor”, nota National Geographic.
În mod ironic, informa publicația, localnicii erau mai puțin îngrijorați de ceea ce era, probabil, un risc mai mare pentru sănătate: nivelurile ridicate de plumb, zinc și cadmiu din sol, provenite de la fabrica locală de plumb.
Oile din Copșa Mică erau toate negre în 1991, Foto: National Geographic.
Tot în 1991, Los Angeles Times relata că, în Copșa Mică, unde o fabrică împrăștia praf de carbon pe kilometri întregi în jur, autoritățile deciseseră în 1990 să mute populația, în loc să închidă industria considerată esențială. Relocarea a fost însă amânată pe termen nedeterminat, din lipsă de fonduri.
Uzina Carbosin a fost închisă în 1993, iar în anii următori Sometra a fost privatizată și restructurată, furnalul său fiind oprit în 2008.
La trei decenii de la închiderea uzinelor care au adus orașului sibian, învecinat Mediașului, o faimă nedorită în Europa, vechile sale uzine au ajuns terenuri virane, dominate de coșul de dispersie de la Sometra, care se înalță la aproape 250 de metri. În jurul orașului au fost plantate aproape 1.000 de hectare de păduri de plop, salcâm și salcie, pentru a regenera zonele afectate în trecut de poluare.
Primarul: „Copșa Mică nu mai e un oraș poluat”
Primarul orașului Copșa Mică, Nicolae-Bogdan Tăpălagă, a explicat pentru „Adevărul” că localitatea nu mai este orașul poluat amintit de presa internațională la începutul anilor ’90, însă renumele căpătat atunci poate fi cu greu uitat.
ADEVĂRUL: Mai poartă astăzi Copșa Mică eticheta de „oraș al poluării”, așa cum a fost privită mult timp?
Nicolae-Bogdan Tăpălagă: Din păcate, în societatea de astăzi, o etichetă, odată pusă, foarte greu se îndepărtează. Din punctul meu de vedere, și cred că și din punctul de vedere al copșenilor, orașul Copșa Mică nu mai este un oraș poluat. Dimpotrivă, este un oraș verde, în care poți respira cu încredere un aer de calitate.
Ce a mai rămas din fosta platformă industrială Sometra–Carbosin?
A mai rămas un teren viran, pe care sperăm să aducem noi investitori, atât pe platforma Carbosin, cât și pe cea a Sometra. Au apărut deja o parte dintre aceștia. Pe o suprafață de circa zece hectare există un sistem fotovoltaic, un parc de panouri solare.
Primăria Copșa Mică are proiecte legate de energia verde?
Da. Lucrăm la un proiect pentru susținerea cu energie a consumatorilor pe care îi administrează UAT-ul: școli, iluminat public, pompe și alți consumatori ai orașului. Suntem în faza de licitație cu un proiect prin care ne dorim să asigurăm autonomia consumului de energie.
Coșul de la Sometra va fi păstrat?
Coșul de la Sometra este singura construcție din cele două uzine rămasă în picioare. Este o emblemă a orașului și are o istorie. Încă trăiesc oameni care au muncit la el, iar noi, românii, suntem un popor nostalgic. Eu nu sunt adeptul distrugerilor și nu aș recomanda nimănui demolarea lui, dar nu noi hotărâm. Este un coș aflat pe proprietatea unei societăți private, iar în momentul de față nu există vreun plan pentru demolarea lui.
Mai sunt probleme de mediu moștenite de la vechile fabrici sau zone contaminate?
Studiile pe care le-am făcut noi pentru teren ne-au arătat că nu există poluare, iar zone contaminate nu mai sunt de mai mulți ani în zonă. Bineînțeles, urmele negrului de fum se mai văd. Sunt evidente pe țiglele imobilelor sau în podurile caselor unde acoperișurile nu au fost recondiționate. Se văd, dar nu sunt nocive și nu mai sunt surse de poluare. Vor dispărea treptat, odată cu trecerea timpului.
Cum vedeți viitorul orașului Copșa Mică?
Cred că singura șansă a orașului, pentru a ușura viața locuitorilor și pentru a asigura o stabilitate, este atragerea de investitori, respectiv dezvoltarea producției pe parcul industrial deja existent, care în momentul de față nu este funcțional pe deplin.
Ce suprafață are fosta platformă industrială?
Ambele combinate au împreună undeva la 70 de hectare. Din acestea, circa zece hectare au fost acoperite cu panouri fotovoltaice. Mai sunt câteva societăți în parcul industrial, mai mici, care asigură fiecare un număr de până la 100 de angajați. În parcul industrial funcționează o fabrică de baterii, o fabrică de asfalt și o firmă de construcții. Fiecare are un teren acolo și un plan de investiții. Sunt mai multe societăți, dar mai mici, fiecare cu specificul ei. Există și o fabrică de cablaje, care are undeva la 350–400 de angajați, dar nu este în parcul industrial.
Imaginea 1/9:
Copsa Mică Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (9) jpg
Copșa Mică s-a dezvoltat în jurul marilor resurse de gaz metan
Copșa Mică a fost, până la începutul secolului trecut, o așezare mică de pe valea Târnavei Mari, aflată pe vechiul drum comercial dintre Blaj, Mediaș și Sighișoara. În jurul unui turn medieval ar fi funcționat aici și un mic punct de vamă pentru negustorii care treceau prin zonă. De aici ar veni și numele maghiar al localității, Kiskapus, tradus prin „Poarta Mică”.
Istoria industrială a Copșei Mici a început la începutul secolului XX, odată cu exploatarea gazului metan. După Primul Război Mondial, investițiile au fost extinse, iar așezarea de pe valea Târnavei Mari a devenit un important centru industrial.
În 1933, aici a avut loc unul dintre cele mai mari incendii industriale din România. Gazele izbucnite din subteran, la una dintre sonde, s-au aprins, iar explozia a format un crater de peste 200 de metri în diametru. Flăcările s-au ridicat până la aproape 200 de metri, iar stingerea completă a arderilor a durat ani întregi.
Imaginea 1/19:
Copsa Mica Foto Primăria Copsa Mica (14) jpg
Înființată în 1935, Uzina Carbosin din Copșa Mică a fost extinsă în primii ani ai comunismului, când o parte a industriei românești ajunsese sub control sovietic, prin societățile româno-sovietice. Timp de câțiva ani, negrul de fum produs aici a fost încărcat în vagoane și trimis în URSS. După retragerea sovieticilor, zona industrială a Copșei Mici a continuat să se dezvolte.
În 1969, ziarul Tribuna Sibiului prezenta Carbosin drept un simbol al valorificării gazului metan, transformat în negru de fum și apoi în materie primă pentru alte ramuri industriale. Publicația nota că instalațiile uzinei fuseseră extinse și perfecționate, iar zeci de hectare de pe valea Târnavei își schimbaseră destinația, pe măsură ce industria chimică locală se impunea tot mai mult.
Imaginea 1/5:
Carbosin Copsa Mica Sursa Scinteia (5) jpg
Întreprinderea metalurgică din Copșa Mică, numită Sometra după 1990, fusese înființată în 1925, sub denumirea „Uzinele Metalurgice Cugir – Copșa Mică”. Inițial, fabricile din Cugir și Copșa Mică aveau rolul de a sprijini producția de armament și muniție a României.
La sfârșitul anilor ’30, uzina din Copșa Mică producea zinc metalurgic, iar mai târziu și plumb. După Al Doilea Război Mondial, activitatea ei s-a diversificat. În 1957, aici a fost deschisă o fabrică de acid sulfuric, considerată atunci cea mai mare din țară, iar ulterior au apărut secții pentru sulfat de zinc, acid cianhidric și clorură dublă de zinc și amoniu.
În 1969, Tribuna Sibiului nota că, la Copșa Mică, negrul de fum nu mai era singurul produs industrial important. În jurul uzinelor apăruseră noi produse chimice, de la acid formic și oxalic până la sulfat de sodiu, antirugină și metacrilat de metil, prezentate de presa vremii ca dovezi ale dezvoltării industriei socialiste.
Poluarea, tot mai apăsătoare
Poluarea produsă de complexul chimic și metalurgic din Copșa Mică devenise, încă din anii ’70, o problemă care nu mai putea fi trecută cu vederea. La Blaj, oraș aflat în aval, la peste 30 de kilometri de platforma industrială, localnicii se plângeau de starea Târnavei Mari, afectată de deversările uzinelor din amonte.
„Târnavele, datorită proastei funcţionări a staţiilor de epurare de la combinatele chimice din Târnăveni şi Copşa Mică, au devenit adevărate canale de scurgere, periclitând aprovizionarea cu apă potabilă a aşezărilor din aval, în special a oraşului Blaj”, informa revista Flacăra, în 1970.
În anii ’80, autoritățile susțineau că fac eforturi pentru reducerea poluării și a prafului din Copșa Mică, însă realitatea din teren arăta cât de greu putea fi controlat un asemenea complex industrial. Orașul nu era un caz izolat: zeci de mii de oameni din marile centre industriale ale României trăiau sub efectele poluării.
La începutul anilor ’90, dezastrul ecologic din fostul bloc comunist ajungea în atenția presei occidentale.
„În timp ce lumea nu era atentă, regimurile din Europa de Est și-au otrăvit mediul în numele progresului. Acum, noii lideri trebuie să evalueze pagubele și să stabilească priorități pentru a le repara”, nota National Geographic, în 1991.
