În timp ce tot mai mulți copii preferă ecranele în locul explorării lumii din jur, specialiștii avertizează că pierd contactul cu o stare emoțională esențială pentru dezvoltarea lor: uimirea. Potrivit cercetătorilor, aceasta stă la baza curiozității, creativității și motivației de a învăța.
Ce pierd copiii care stau prea mult în fața ecranelor Sursă foto: Pixabay
Recent, în podcastul The Science of Happiness al Universității Berkeley, profesorul Dacher Keltner a vorbit despre rolul uimirii în dezvoltarea copiilor. Cercetătorul susține că această stare îi ajută pe cei mici să își păstreze curiozitatea, să fie mai creativi și mai deschiși către învățare.
„Lumea merită investigată”
Mihaela Hofman, psiholog clinician și psihoterapeut, consideră că uimirea este una dintre stările emoționale care stau la baza dezvoltării sănătoase a copilului.
„Uimirea este ca un vârf de aisberg. Din punct de vedere psihologic, este o emoție complexă, așezată la intersecția dintre surpriză, curiozitate și o ușoară dezorientare, dar una bună. Acel moment în care mintea își dă seama că lumea e mai mare și mai interesantă decât credeam”, declară ea pentru „Adevărul”. „Cercetătorii o numesc awe. Au arătat că activează zone din creier legate de empatie, de procesarea profundă a informației și de dorința de a explora. Spre deosebire de bucuria imediată, care se consumă repede, uimirea lasă o urmă. Îi spune copilului ceva simplu și uriaș în același timp: lumea merită investigată”, spune aceasta.
Pentru specialistă, uimirea nu apare doar în experiențe spectaculoase sau în călătorii exotice. De multe ori, ea se naște din lucrurile simple pe care adulții nu le mai observă:
„Eu o văd cel mai bine în acel «oau!» pe care îl punem în relația cu copilul atunci când îi povestim despre lume. Bucuria împărtășită când descoperim ceva. Când el face ceva. Dar și spațiul pe care îl lăsăm liber, ca uimirea să iasă singură la suprafață. Un melc. O floare. O frunză care cade. Mișcarea frunzelor în copac”.
Cum se construiește curiozitatea
Conform spuselor sale, relația copilului cu uimirea începe încă din primele luni de viață:
„În primele luni de viață, bebelușul este profesorul nostru. El ne învață să încetinim ritmul, să redescoperim lumea prin ochii lui. E o etapă în care îi arătăm câte ceva și apoi facem loc pentru reacția lui. Îi urmărim privirea, expresiile feței, mișcările corpului. Punem curiozitatea în relație și lăsăm spațiu și pentru uimire. Apoi punem lumea în cuvinte pentru el și presărăm emoții peste ele”.
Psihologul spune că uimirea și curiozitatea sunt strâns legate și se alimentează reciproc.
„În plan practic, uimirea este combustibilul curiozității. Un copil care se miră pune întrebări. Un copil care pune întrebări caută răspunsuri. Un copil care caută răspunsuri învață să tolereze incertitudinea, să persevereze și, în cele din urmă, să gândească pe cont propriu. Nu e un lanț întâmplător. E baza oricărei forme de inteligență care se adaptează la viață”, continuă Mihaela Hofman.
Această idee este susținută și de cercetările citate de Dacher Keltner. Potrivit specialistului american, aceste experiențe îi determină pe copii să observe mai atent lumea din jur, să pună întrebări și să exploreze activ mediul în care trăiesc. În timp, asta contribuie la dezvoltarea gândirii creative și a motivației pentru învățare.
Ce se întâmplă când uimirea este înlocuită de stimularea continuă
Mihaela Hofman atrage atenția că una dintre provocările copilăriei moderne este suprastimularea permanentă:
„Aplicațiile și platformele pentru copii se sprijină pe un principiu simplu: surpriza continuă. Fiecare secundă aduce ceva nou, colorat, rapid, zgomotos. La prima vedere, pare că hrănesc uimirea. În realitate, o epuizează”/
Potrivit acesteia, uimirea autentică are nevoie de timp și de disponibilitatea de a rămâne câteva clipe în fața unui lucru care ne intrigă.
„Uimirea adevărată apare atunci când mintea întâlnește ceva neașteptat într-un ritm pe care îl poate cuprinde. Când stimulii se succed prea repede, creierul nu mai are timp să se întrebe, să lege, să simtă. Se obișnuiește cu viteza. Și devine tot mai puțin capabil să găsească ceva remarcabil în lumea care se mișcă mai încet, adică în lumea reală. Un apus. O omidă. Un bunic care povestește”, mai spune psihologul.
În podcastul Universității Berkeley, specialiștii avertizează că mulți copii petrec astăzi mai puțin timp explorând direct mediul înconjurător și mai mult timp consumând conținut care oferă recompense imediate. În aceste condiții, capacitatea de a observa detalii, de a reflecta și de a rămâne curios poate avea de suferit.
Semnele că uimirea începe să dispară
În practica sa, Mihaela Hofman observă câteva semnale care pot indica diminuarea curiozității și a interesului autentic pentru explorare.
„Copilul nu mai pune întrebări despre lume. Nu mai întreabă de ce e rece ploaia, de ce visează câinii, de ce nu cad stelele. Tăcerea curiozității este unul dintre primele semnale”, susține specialista.
Alte semne pot fi abandonarea rapidă a activităților care necesită răbdare, dificultatea de a se juca liber fără stimulare externă și senzația constantă că „nu are ce face”.
„Copiii care petrec mult timp în fața ecranelor nu devin neapărat mai puțin inteligenți. Dar pot deveni mai puțin capabili să se plictisească productiv. Și tocmai plictiseala productivă e spațiul din care se naște uimirea”, completează ea.
Ce pot face părinții
Pentru a cultiva această stare, soluțiile nu sunt complicate și nu presupun investiții speciale.
„Protejați plictiseala. Pare contraintuitiv, dar plictiseala e precursorul uimirii. Un copil care se plictisește suficient va găsi singur ceva care să-l prindă și acel ceva va fi ales de el, nu servit de un algoritm”, recomandă Mihaela Hofman.
„Femeia” perfectă din telefonul adolescenților. De ce se refugiază tinerii în relații virtuale
De asemenea, aceasta încurajează și expunerea copiilor la experiențe reale, chiar și dintre cele mai obișnuite.
Vizitele într-o piață, într-o grădină, într-o brutărie sau într-un atelier pot genera întrebări și descoperiri pe care niciun ecran nu le poate reproduce complet.
La fel de important este comportamentul adulților. „Copiii nu învață să se mire din cărți. Îi văd pe adulții din jur. Un părinte care se oprește să privească un apus, care exclamă sincer în fața unei insecte ciudate, care spune «nu știu, dar e interesant» îi arată copilului o atitudine față de lume”, atrage atenția Mihaela Hofman.
O emoție care îi ajută să facă față vieții
Concluziile cercetătorilor și ale specialiștilor converg în aceeași direcție: uimirea este un mecanism important pentru dezvoltarea psihologică și intelectuală a copiilor.
„Uimirea nu este un lux al copilăriei fericite. Este o nevoie de dezvoltare. Copiii care o trăiesc des sunt mai rezilienți, mai creativi, mai în stare să facă față eșecului și mai motivați, din interior, să învețe. Și, poate cel mai important: sunt copii care știu că lumea e un loc care merită explorat”, mai spune psihologul.
Într-o lume în care răspunsurile sunt la un click distanță, poate că una dintre cele mai valoroase abilități pe care le putem păstra copiilor este tocmai dorința de a continua să pună întrebări.
