Trei mari popoare au influențat decisiv destinul României. Intervențiile și influența lor asupra spațiului românesc au schimbat cursul istoriei moderne. Pe unii i-am privit ca pe un model și am încercat să le urmăm exemplul, în timp ce alții au căutat să ne domine și au contribuit la instaurarea unui regim comunist care a durat 45 de ani.
România a avut un drum lung până la devenirea ca stat independent FOTO Mapn
România a intrat cu adevărat pe drumul modernizării odată cu Unirea Moldovei și a Țării Românești, în 1859, și cu aplicarea unui amplu program de reforme. Acest proces a fost însă pregătit de etape anterioare, în care societatea românească, în special elitele sale, a început să se emancipeze și să adopte ideile occidentale.
În lungul drum al modernizării din secolul al XIX-lea, prin care România a încercat să recupereze decalajul față de Occident, destinul său a fost influențat în mod decisiv de trei mari națiuni europene. În mod surprinzător, nu este vorba despre Imperiul Otoman sau despre Imperiul Austro-Ungar, două mari imperii aflate deja în declin, ci despre state emergente, cu ambiții imperiale și cu un rol important în remodelarea hărții politice a Europei.
Un popor obsedat de francofonie
Românii au privit multă vreme Franța ca pe un model cultural și politic. În perioada formării statului modern, influența franceză s-a resimțit în aproape toate domeniile, de la limbă și modă până la administrație și organizarea politică.
Totul a început la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu Revoluția Franceză. Deși Moldova și Țara Românească se aflau atunci la periferia Europei, într-o regiune disputată de Imperiul Otoman, Rusia și Austria, ecoul marilor schimbări din Occident a ajuns și în spațiul românesc, în special în rândul elitelor culturale și politice.
Ideile de libertate, egalitate, drepturi cetățenești și reformă promovate de Revoluția Franceză au produs un impact puternic. Intelectualii și boierii pământeni le-au îmbrățișat și au început să le transforme într-un proiect de modernizare a societății românești.
Retragerea lui Napoleon din Moscova FOTO wikipedia
În 1799, Napoleon Bonaparte devine prim-consul al Republicii Franceze, iar campaniile sale și valul de schimbări pe care îl provoacă în Europa au avut un ecou puternic și în Moldova și Țara Românească. Pentru mulți români, Napoleon era privit ca un posibil eliberator. Mediile intelectuale și boierești, în special cele ale „Partidei Naționale”, sătule de dominația grecească și otomană, dar și de exploatarea economică a Principatelor, au îmbrățișat cu entuziasm ideile Revoluției Franceze. „Era ca un soi de religie universală ai cărei preoți sunt francezii și a căror Evanghelie este un șir de precepte numite «Drepturile omului și ale cetățeanului»”, scria Pompiliu Eliade în lucrarea “Influența franceză asupra spiritului public în România”.
Istoricii arată că războaiele napoleoniene și răspândirea principiilor Revoluției Franceze au contribuit la trezirea conștiinței naționale în Principate. Ele ofereau un model de transformare politică, socială și morală pe care elitele prooccidentale îl doreau de multă vreme. În acest context, Moldova și Țara Românească au devenit puternic orientate către Franța, solicitând înființarea unor consulate franceze la București și Iași, lucru care s-a realizat în 1796.
Într-o societate puternic influențată de modelul oriental, cultura și limba franceză au început să câștige tot mai mult teren. Liderii „Partidei Naționale” sperau că Napoleon va sprijini desprinderea Principatelor de Imperiul Otoman și obținerea independenței sub protecția Franței.
Din acest motiv, în anul 1800, boierii l-au trimis la Paris pe Nicolae Dudescu pentru a cere sprijinul lui Napoleon. Misiunea a eșuat, iar ulterior a fost desemnat un tânăr boier din familia Golescu, fără rezultate notabile. În cele din urmă, reprezentanții „Partidei Naționale” au încercat o nouă cale, trimițând, prin ambasadorul Franței la Viena, o petiție adresată ministrului de Externe Charles-Maurice de Talleyrand.
Bucureștiul vechi FOTO arhivă
Dorind să adopte principiile Revoluției Franceze fără a-și pierde privilegiile, boierii români au început să promoveze ideea unei republici aristocratice, bazate pe separarea puterilor în stat, respectarea drepturilor cetățenești și participarea populației la viața politică. Sperau că Franța lui Napoleon va sprijini emanciparea Principatelor, însă au fost dezamăgiți de lipsa unui sprijin concret.
Influența franceză a continuat însă să crească. Tot mai mulți tineri boieri au fost trimiși la studii la Paris, de unde s-au întors cu idei liberale și naționale. Ei au format generația care a făcut Revoluția de la 1848 și a pregătit Unirea Principatelor din 1859. Tot dintre acești francofili s-au ridicat oamenii politici care, mai târziu, l-au adus pe Carol I pe tronul României.
Franța a avut un rol important și în procesul unirii Moldovei cu Țara Românească. Împăratul Napoleon al III-lea a susținut formarea unui stat românesc mai puternic, văzut și ca un posibil obstacol în calea expansiunii rusești. Tot el a sprijinit cauza unirii și, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, a încurajat alegerea unui principe dintr-o familie domnitoare europeană.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, influența franceză era vizibilă în aproape toate domeniile vieții publice, de la educație și cultură până la administrație și legislație. România ajunsese să privească Franța drept principalul său model de modernizare.
Napoleon al III lea FOTO arhiva
„Modernizarea culturii române a evoluat sub semnul spiritualității franceze. Cultura română a avut contacte frecvente cu mediul spiritual francez, Franța a fost țara unde s-a publicat prima lucrare de teologie creștină scrisă în latină de Nicolae Milescu-Spătarul în 1699. În secolul al XVIII-lea se intensifică occidentalizarea culturii române. Pregătirea pentru intrarea în Occident începe prin limbă. Limba română suferă un proces de neologizare; Miron Costin, Dimitrie Cantemir folosesc multe cuvinte occidentale de origine franceză. Ideile Iluminismului pătrund în Principate prin învățații francezi care îi însoțesc pe fanarioți, prin amplificarea legăturilor culturale cu Franța, prin călătoriile boierilor și tinerilor la Paris, prin efectuarea traducerilor din literatura franceză, circulația cărților, formarea unor biblioteci de carte franceză. Contactele cu Franța se fac și prin jurnalele la care sunt abonați mulți boieri. În Principate se citea „La Gazette de Paris”, „Le Journal encyclopédique”. Boierii își schimbă mobila, comandă canapele din Franța, își aduc grădinari și bucătari din Occident. Țările Române sunt pline de profesori și secretari francezi. Influența iluminismului francez asupra culturii române a fost de lungă durată; el a modelat gândirea socială și politică românească până la mijlocul secolului al XIX-lea. Doctrina dreptului natural, ideea guvernării democratice au schimbat conștiințe în mediul românesc, au proiectat reforme politice și sociale în secolul al XVIII-lea. Deși iluminismul românesc s-a deosebit de cel francez prin mai multe trăsături de ordin politic, totuși putem afirma că el a impus un anumit stil procesului de creare a spiritualității românești și a contribuit la occidentalizarea culturii române în secolul al XIX-lea. Secolul al XIX-lea abundă în personalități care au avut o pregătire temeinică în universitățile franceze”, precizează Valentina Enache în „Note despre influența franceză asupra culturii române”. Iar exemplele pot continua, inclusiv prin faptul că românii, în Primul Război Mondial, au reușit să-și revină după dezastrul din 1916 cu ajutorul unei misiuni militare franceze, cea a generalului Berthelot.
După 1945, această influență a fost întreruptă brusc odată cu instaurarea regimului comunist și integrarea României în sfera de influență sovietică. Modelul francez a fost înlocuit cu cel sovietic, limba rusă a devenit disciplină obligatorie în școli, iar vechea elită francofilă a fost înlăturată din viața publică.
Începând din anii ’60, politica externă mai independentă a Bucureștiului a permis o apropiere limitată de Occident. În acest context, relațiile culturale și diplomatice cu Franța au fost reluate treptat, iar influența franceză a redevenit vizibilă, chiar dacă în condițiile impuse de regimul comunist.
Nemții și românii, o relație cu năbădăi, pragmatică și rece ca oțelul
Un alt popor care a influențat decisiv destinul românilor în procesul de modernizare a statului național a fost cel german. Germania nu și-a propus inițial să joace un rol major în evoluția Principatelor Române, însă contextul politic european a făcut ca influența sa să devină esențială.
Principalul vector al acestei influențe a fost Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ales domnitor al României în 1866 și încoronat rege în 1881 sub numele de Carol I. Cu o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României, Carol I a avut un rol fundamental în consolidarea statului modern.
Sub conducerea sa, România și-a câștigat independența de stat în 1877, a devenit monarhie constituțională și și-a consolidat instituțiile. Tot în această perioadă au fost dezvoltate infrastructura și economia, au fost extinse căile ferate și au fost realizate numeroase proiecte de modernizare. Carol I a contribuit și la stabilizarea vieții politice, încurajând sistemul alternanței la guvernare dintre principalele partide.
Istoricii consideră că suveranul a adus în administrația românească disciplina, rigoarea și spiritul organizatoric specifice modelului german, influențând profund evoluția statului român modern.
Carol I FOTO wikipedia
Influența germană asupra României s-a manifestat și în plan politic și militar. La recomandarea împăratului Wilhelm I, regele Carol I și prim-ministrul Ion C. Brătianu au efectuat o vizită la Viena, unde s-au întâlnit cu împăratul Franz Joseph. În urma acestor negocieri, la 25 august 1883, Carol I și suveranul austro-ungar au convenit, în secret, asupra unei alianțe.
Au urmat discuții tehnice purtate de Ion C. Brătianu și D. A. Sturdza cu ministrul de Externe austro-ungar, Gustav von Kálnoky, precum și cu cancelarul german Otto von Bismarck. La 18 octombrie 1883, D. A. Sturdza și von Kálnoky au semnat, la Viena, tratatul secret dintre România și Austro-Ungaria. Documentul prevedea sprijin reciproc în cazul unui atac neprovocat și stabilea relații de prietenie între cele două state. Alianța era încheiată pentru cinci ani, cu posibilitatea prelungirii automate dacă niciuna dintre părți nu o denunța. În aceeași zi, Germania a aderat la tratat.
„Oricare ar fi sentimentele intime ce am păstra în fundul inimii noastre, noi nu trebuie să manifestăm nici simpatii, nici ură vreunei puteri sau națiuni. Politica noastră trebuie să fie condusă de un unic și singur simțământ, acela al conservării naționale”, afirma prim-ministrul Ion C. Brătianu.
Din punct de vedere diplomatic, această alianță a plasat România în sfera de influență a Puterilor Centrale. Din acest motiv, la izbucnirea Primului Război Mondial, țara noastră avea obligații asumate față de tabăra germană, chiar dacă, în cele din urmă, a ales un alt curs politic și militar.
Legăturile culturale și politice cu Franța s-au dovedit însă mai puternice. În 1916, România a renunțat la neutralitate și a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei, alături de Franța, Marea Britanie și Rusia, deși avea un tratat secret de alianță cu Puterile Centrale.
România s-a aliat din nou cu Germania în 1940, după aderarea la Axa Berlin–Roma–Tokyo. Decizia a fost influențată de contextul dramatic al pierderilor teritoriale din acel an, când țara a cedat Basarabia și nordul Bucovinei Uniunii Sovietice, nord-vestul Transilvaniei Ungariei și Cadrilaterul Bulgariei. Pentru Germania nazistă, România avea o importanță strategică datorită resurselor sale de petrol și poziției sale geografice, esențiale pentru ofensiva împotriva Uniunii Sovietice din 1941, cunoscută drept Operațiunea Barbarossa.
Pe măsură ce situația militară a Germaniei s-a deteriorat, România a schimbat tabăra la 23 august 1944 și s-a alăturat Aliaților. Cu toate acestea, evoluția războiului și înțelegerile dintre marile puteri au făcut ca țara să intre în sfera de influență sovietică.
După prăbușirea regimului comunist, Germania a devenit unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai României și un susținător important al integrării sale în NATO și în Uniunea Europeană.
Rușii, cu gândul mereu la Principate
Unul dintre popoarele care au influențat cel mai profund istoria românilor a fost, fără îndoială, cel rus. Încă din vremea Ecaterinei cea Mare, Imperiul Țarist urmărea să-și extindă controlul asupra Principatelor Române, fie prin integrarea lor în sistemul său de influență, fie prin transformarea lor în state dependente, aflate sub control politic și economic.
Influența rusească a marcat puternic secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, oscilând între ocupații militare și reforme administrative. Un moment decisiv a fost Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774, prin care Rusia a obținut dreptul de a interveni pe lângă Poarta Otomană în favoarea Principatelor Române. În practică, acest drept a deschis calea unui amestec tot mai accentuat în treburile interne ale Moldovei și Țării Românești.
Intervențiile rusești s-au intensificat, iar în 1812 Imperiul Țarist a anexat Basarabia, transformând-o într-o provincie strategică și într-o bază pentru extinderea influenței sale în Balcani.
Rușii au contribuit și la modernizarea Principatelor, însă din motive strategice, nu din altruism. După Tratatul de la Adrianopol, Rusia a instaurat o ocupație militară de facto, iar generalul Pavel Kiseleff a supervizat adoptarea Regulamentelor Organice (1831–1832), considerate primele acte cu caracter constituțional din spațiul românesc și un pas important în organizarea modernă a administrației.
Influența Rusiei a început să se diminueze după înfrângerea sa în Războiul Crimeei, când marile puteri europene au limitat controlul țarist asupra Principatelor. Acest nou context internațional a favorizat Unirea Moldovei cu Țara Românească, în 1859.
În mod indirect, Rusia a contribuit și la obținerea independenței României. Războiul ruso-turc din 1877–1878 a oferit statului român ocazia de a-și proclama și apăra independența, chiar dacă relațiile dintre cele două țări au rămas marcate de neîncredere și rivalitate.
Mai precis, participarea României la războiul ruso-turc din 1877–1878 a creat contextul în care statul român și-a putut cuceri independența. Armata română a luptat alături de cea rusă împotriva Imperiului Otoman, însă interesele celor două state nu coincideau pe deplin. Rusia urmărea, înainte de toate, propriile obiective strategice în regiune.
După încheierea conflictului, relațiile dintre cele două țări s-au deteriorat rapid. Imperiul Țarist a reanexat sudul Basarabiei, teritoriu care revenise Moldovei după Războiul Crimeei, iar prezența militară rusă în România a stârnit îngrijorări în rândul clasei politice românești. Contextul diplomatic european și presiunile marilor puteri au contribuit la retragerea trupelor ruse.
În timpul Primului Război Mondial, România și Rusia au fost, pentru o perioadă, aliate, însă Revoluția bolșevică din 1917 a schimbat radical relațiile dintre cele două state. Instalarea regimului sovietic a adus o nouă etapă de confruntare politică și ideologică.
Momentul cu cel mai mare impact asupra destinului României a venit în 1944. Deși România a întors armele împotriva Germaniei naziste, Armata Roșie a ocupat țara și a creat condițiile pentru instaurarea unui regim comunist de inspirație stalinistă. Prezența militară sovietică, care a continuat până în 1958, a avut un rol decisiv în transformarea instituțiilor și a societății românești după modelul sovietic.
Chiar și în perioada lui Nicolae Ceaușescu, relațiile româno-sovietice au cunoscut numeroase momente de tensiune, conducerea de la București încercând, în anumite limite, să urmeze o politică externă mai independentă față de Moscova.
