Durerea paternă poate transforma un om simplu într-un ucigaș cu sânge rece, care aduce iadul pe Pământ. Iar cel mai bun exemplu este povestea lui Jack Hinson, un fermier de 57 de ani, care și-a văzut băieții uciși și mutilați fără nicio vină. A devenit un apostol al răzbunării.
Jack Hinson un trăgător de elită FOTO abevilleinstitute.org
Se spune că nu există durere mai mare decât să trăiești pierderea propriului copil. Darămite atunci când știi că a fost masacrat și îi vezi trupul mutilat, sfârtecat și batjocorit, fără să fi avut nicio vină. Este un șoc care te poate face să-ți pierzi ușor mințile. Pare un scenariu extrem, desprins mai degrabă din cărți sau filme, dar un bărbat de 57 de ani, din Statele Unite, a trăit acest sentiment cumplit pe propria piele.
Îl chema Jack Hinson, a trăit la jumătatea secolului al XIX-lea și era un fermier liniștit din Tennessee, din Statele Unite. A ajuns să trăiască vremuri tulburi, de război civil și ură neîmpăcată. Deși s-a ținut departe de Războiul de Secesiune, care a răvășit America timp de patru ani, Jack Hinson a fost târât în vâltoarea evenimentelor fără voia sa. După ce un grup de soldați i-au ucis doi fii, cei mai dragi copii ai lui Jack, fermierul din Tennessee, ajuns în pragul vârstei a treia, s-a transformat într-un adevărat animal de pradă. Mânat de răzbunare, înarmat cu o pușcă făcută la comandă, de calibru 50, Hinson a dus de unul singur un adevărat război de exterminare îndreptat împotriva celor care i-au ucis copiii nevinovați.
O viață idilică la fermă și un război care avea să schimbe destine
Jack Hinson sau „Old Jack”, cum era cunoscut în ținutul Stewart County din Tennessee, era un prosper fermier american de la mijlocul secolului al XIX-lea. Deținea o plantație de tutun numită „Bubbling Springs”, dar și numeroase terenuri agricole. Ca toți marii moșieri din sud, „Old Jack” era stăpân de sclavi și își lucra plantația cu ajutorul lor. Era, de asemenea, cunoscut ca un om pașnic și familist. Împreună cu soția sa, avea 10 copii, majoritatea fiind băieți. Cel mai mic avea 17 ani și era preferatul lui Jack. Fermierul avea și o reputație de bun vânător. Știa să urmărească prada numai după urme și, în plus, era un țintaș foarte bun.
Pe 12 aprilie 1861 a izbucnit, însă, Războiul Civil în Statele Unite. Statele Confederate din Sud, dominate de marii proprietari de pământ și stăpâni de sclavi, s-au desprins de Uniune, reprezentată de statele din Nord, ca protest față de legile nordiste care aboleau sclavia. În statele din nord, puternic industrializate și cu mari centre comerciale, munca sclavilor nu era importantă. În schimb, sclavii din sud puteau reprezenta o forță de muncă ieftină într-o societate tot mai industrializată.
Acest război, care a durat patru ani, a zdruncinat liniștea familiei Hinson și a schimbat total viața „Bătrânului Jack”. La începutul războiului, Jack Hinson și-a păstrat neutralitatea. Aici lucrurile sunt un pic controversate. Unii spun că ar fi fost chiar unionist, alții că ar fi avut simpatii confederate. Mai ales că doi dintre fiii săi, cei mai mari, s-au înrolat în armata Sudului. Cert este, însă, că Jack Hinson și-a păstrat neutralitatea și nu a vrut să țină partea nimănui, dar în același timp nici să nu se pună rău cu niciuna dintre tabere.
Se spune că Hinson a votat în favoarea secesiunii de Uniune, lucru consemnat în diverse documente și confirmat de mărturiile vecinilor săi, tocmai pentru a nu-și supăra oamenii din ținut. În același timp, tot el l-a primit în casa sa pe generalul unionist Ulysses S. Grant atunci când acesta se afla în zonă în timpul atacului Uniunii asupra Fortului Henry și Fortului Donelson, în februarie 1862.
Era de înțeles atitudinea lui Jack Hinson. Era fermier și om de afaceri, nu dorea să aibă de pierdut ținând partea unuia sau altuia, într-un mod fățiș. Ba chiar, spun unele povești din Sud, „Bătrânul Jack”, pentru a face pe plac trupelor unioniste care mișunau prin zonă, și-a eliberat sclavii și i-a angajat la ferma sa. Majoritatea istoricilor spun însă că această poveste este doar o legendă.
O crimă atroce și un jurământ cumplit al răzbunării
Jack Hinson locuia într-o regiune marcată de conflictele armate ale Războiului Civil. Se numea „Tween the Rivers” („Între Râuri”), fiind o porțiune de teren înălțat între râurile Tennessee și Cumberland.
„Această zonă era deosebit de atractivă pentru armata federală din mai multe motive. În primul rând, Johnsonville era un loc excelent pentru depozitarea proviziilor, care puteau fi transportate rapid pe râu către forțele Uniunii ce luptau în sudul statului Tennessee și în Georgia. Un alt aspect interesant era faptul că râul curgea spre nord. Acest lucru avea importanță tactică deoarece ambarcațiunile avariate — fie canoniere, transportoare de trupe sau de provizii — puteau pluti în aval spre nord, revenind astfel în teritoriul controlat de Uniune. După mai multe bătălii cu rezultate parțial decisive în această regiune, armata Uniunii s-a instalat în zonă și a început să o patruleze pentru a-i convinge pe localnici că ar fi mai bine să susțină Uniunea decât să împărtășească soarta Confederației”, precizează Kyle Lamb de la „Guns and Ammo”.
Prezența soldaților nordiști era justificată și de faptul că în zona Tennessee și Georgia operau temuții „bushwhackers”, adică gherile sudiste. Erau oameni care cunoșteau bine sălbăticia, buni țintași și produceau mari pagube armatelor nordiste. Iar acești partizani erau vânați de trupele nordiste. În plus, mulți locuitori au resimțit efectele devastatoare ale prezenței trupelor Uniunii asupra culturilor, proviziilor, servitorilor și gospodăriilor lor. Pe măsură ce resursele deveneau insuficiente, soldații Uniunii și comandanții lor luau ceea ce considerau necesar pentru cauza lor. Acest lucru nu includea doar bunuri și provizii, ci și forță de muncă. Mulți afro-americani eliberați, precum și sclavi care nu primiseră încă libertatea, au fost folosiți de forțele Uniunii din această regiune ca mână de lucru ieftină.
„Bătrânul Jack” nu-și făcea griji, era neutru și fusese ospitalier cu generalii nordiști. Acest lucru nu a contat prea mult pentru câteva patrule nordiste care căutau partizani prin pădurile din apropierea fermei lui Hinson. Soldații nordiști i-au prins pe doi dintre fiii lui Jack Hinson, pe George (de 22 de ani) și pe Jack (fiul cel mic, de 17 ani), în timp ce se aflau la vânătoare de cerbi. Cei doi au fost acuzați pe nedrept că ar fi făcut parte din grupările de partizani care au atacat Fortul Donelson, în toamna anului 1862.
Explicațiile și rugămințile celor doi tineri nu i-au înduplecat pe soldații nordiști. Băieții lui Hinson au fost tratați cu o cruzime ieșită din comun. Au fost legați de copaci și împușcați ca pe hoții de cai. Ulterior, au fost decapitați cu o sabie de cavalerie. Soldații nordiști au târât trupurile mutilate în centrul orașului, iar capetele tăiate au fost duse și bătute în cuie pe poarta fermei lui Hinson. „Bătrânul Jack” nu era în acel moment acasă, dar servitorii, care au privit cu stupoare scena, i-au spus cine și ce a făcut.
Se spune că Jack Hinson a amuțit în fața acestei scene cumplite. A privit tăcut, aproape 24 de ore, nemișcat ca o stană de piatră, chipurile copiilor săi preferați. După aceea, fără un cuvânt, la primă oră, s-a dus la armurierul din oraș.
O fantomă a răzbunării și o fiară care vâna oameni
La armurier, Jack Hinson și-a comandat o pușcă specială, puternică și totodată precisă. „Era o flintă, cu capsă de percuție, de calibru 50, cu țeavă grea. Arma era complet înegrită pentru a nu reflecta lumina, cu excepția mărgelei din argint german de pe cătarea frontală. Această pușcă de tip Kentucky avea o țeavă ghintuită de 41 de inci, care îi permitea să tragă la distanțe de aproape o jumătate de milă împotriva inamicilor care nu bănuiau nimic. Jack putea folosi proiectile de tip Minie pentru o precizie sporită și o eficiență mai mare la impact. Glonțul Minie era superior bilei sferice tradiționale din plumb din aproape toate punctele de vedere”, precizează cei de la Guns and Ammo. De precizat faptul că arma comandată inițial era o pușcă modificată după modelul Whitworth, o flintă englezească. Ulterior a folosit o flintă de tip Kentucky, cu țeavă lungă.
A mers apoi acasă, a lăsat ferma în grija soției și copiilor. „Bătrânul Jack” și-a pus la brâu un cuțit mare de vânătoare, pușca pe umăr și a dispărut în desișurile pădurii. Pleca la vânătoare, dar nu de fiare sălbatice, ci de oameni. Jack cunoștea bine pădurea, știa să se ghideze după lumina soarelui, după mușchiul copacilor și multe alte semne. În primul rând dorea să-i facă să sufere pe cei care i-au ucis copiii. Cu o răbdare ieșită din comun a identificat pe unde patrulau soldații, locotenentul, dar și sergentul care-i mutilaseră băieții.
După câteva săptămâni de observare, și-a ales bine momentul pentru a-i ucide. I-a lovit de la mică distanță, rând pe rând. Se spune că i-a împușcat mai ales în abdomen și picioare, pentru a sângera abundent și a suferi dureri cumplite. În plus, erau incapabili să se deplaseze. I-a lăsat să zacă într-o zonă unde nu puteau cere ajutor. Au murit în chinuri, după ore întregi de sângerare și durere, păziți de călăul lor, ascuns în tufișuri. Apoi a dispărut ca o fantomă. „Bătrânul Jack” și-a ales în cele din urmă tabăra. A devenit la rândul său un „bushwhacker”, un partizan în slujba Sudului. Prea bătrân ca să fie recrutat, acesta a dus un război de unul singur cu trupele unioniste.
Un coșmar al inamicului și un trăgător de elită
Deși era un singur om, iar inamicul dispunea de trupe numeroase și de cai, Jack Hinson era un adevărat demon care ucidea cu o precizie terifiantă și apoi se făcea nevăzut. Lovea precis și ucigător. Își planifica fiecare mișcare cu meticulozitate. Nu făcea nimic la întâmplare. Pregătea niște ambuscade incredibile, în care reușea să ucidă mai mulți oameni, rând pe rând, fără ca aceștia să știe cine și de unde îi seceră. Putea ucide rapid și tăcut, de aproape, dar și de la distanțe considerabile. Se spune că a ucis în jur de 100 de militari unioniști. Pe pușca sa însemna doar ofițerii uciși; erau 36 de crestături, deci ucisese tot atâția ofițeri unioniști.
Un tânăr lunetist israelian a murit la o săptămână după ce a fost rănit la graniţa cu Fâşia Gaza
Una dintre cele mai legendare lupte ale lui Jack Hinson a fost atunci când trupele unioniste, trimise împotriva sa, au fost secerate înainte să ajungă la mal. Pe scurt, Hinson a ajuns în capul listei celor mai căutați inamici ai trupelor unioniste. O trupă de cavalerie a fost trimisă pe urmele sale. Hinson și-a ascuns familia la câțiva kilometri depărtare. El s-a adăpostit pe o înălțime. Trupele nordiste veneau cu bărcile pe râu. Din acea poziție, Hinson i-a ucis pe toți, rând pe rând. După război, „Bătrânul Jack” s-a retras la ferma sa. A fost distrusă de război, dar a reconstruit-o cu băieții care îi mai rămăseseră. A murit în 1874, la 67 de ani, probabil din cauza meningitei.
O personalitate controversată
Jack Hinson nu a fost chiar un erou, spun istoricii. Și asta în condițiile în care acțiunile sale au fost controversate, mai ales în timpul războiului. Unii spun că durerea pierderii băieților i-a luat mințile sau că s-a sălbăticit stând numai la pândă în desișurile pădurii. La 31 decembrie 1862, Hinson l-a ucis pe vecinul său Albert Rougemont, un imigrant elvețian, cu care avea de ani de zile un conflict început înainte de război. Disputa pornise după ce Rougemont depusese mărturie împotriva lui Hinson într-un proces al Curții de Circumscripție, în care „Old Jack” fusese acuzat că modificase traseul unui drum din zonă.
Rougemont nu era combatant, așa că uciderea sa a fost, efectiv, o crimă din răzbunare personală. În plus, vecinii săi mărturiseau că încă din tinerețe Hinson ar fi avut o aplecare către violență, mai ales atunci când dorea să-și impună punctul de vedere sau dreptatea. Sunt și cei care mărturisesc că, în adâncul sufletului, Hinson era un secesionist.
