Dacă luna are o orbită alungită, planeta gazdă o „frământă” gravitațional, la fel cum se întâmplă cu Europa sau Enceladus lângă Jupiter și Saturn, iar aceste forțe de maree generează căldură în interior; într-o atmosferă de până la 100 de ori mai densă decât cea a Pământului, hidrogenul se comportă ca un super-eficient gaz cu efect de seră și reține această căldură miliarde de ani, suficient pentru a menține apa lichidă la suprafață chiar și fără lumină stelară.
Trucul fizic poartă numele de absorbție indusă de coliziuni: la presiuni foarte mari, moleculele de hidrogen se ciocnesc și formează pentru fracțiuni de secundă mici „agregate” care absorb infraroșu mult mai bine decât hidrogenul obișnuit, aproape la nivelul dioxidului de carbon sau al metanului. Simulările făcute de echipa de la Max Planck și ESA arată că, în combinație cu alte gaze precum metanul, amoniacul și vaporii de apă, rezultatul este un efect de seră stabil, care împiedică „înghețarea din interior” a lunii chiar și pe măsură ce orbita ei se rotunjește în timp și căldura de maree scade. În scenariile cele mai optimiste, o astfel de lume își poate păstra temperaturi compatibile cu apa lichidă timp de până la 4,3 miliarde de ani după ce planeta gazdă a fost izgonită din orbita în jurul stelei sale, adică aproape cât vârsta actuală a Pământului.
Cercetătorii spun că astfel de luni ar fi extrem de greu de confirmat în practică: planetele rătăcitoare sunt dificil de detectat, iar măsurarea unei atmosfere la o lună, în întunericul spațiului interstelar, este deocamdată dincolo de ce poate face orice telescop. Totuși, ideea schimbă felul în care ne uităm la habitabilitate: nu doar „cât de departe e planeta de steaua ei”, ci și ce fel de atmosferă are și câtă căldură internă poate genera sistemul planetă–lună. Interesant este că autorii legă hidrogenul gros din aceste lumi cu scenarii similare pentru Pământul timpuriu, unde o atmosferă mai bogată în hidrogen și mai presurizată – poate după impacturi mari – ar fi putut crea un efect de seră similar, favorabil chimiei care a dus la primele molecule de ARN.
Mi se pare foarte tare cum, plecând de la niște luni ipotetice pierdute în spațiu, studiul reușește să facă un pod între astrofizică și originea vieții: aceleași mecanisme de „hidrogen care ține de cald” pot, în teorie, să lărgească enorm lista locurilor unde merită să căutăm viață, dar și să ne dea idei mai bune despre cum arăta atmosfera Pământului înainte să existe oxigen și plante. E genul de scenariu care nu se vede direct în telescop, dar îți schimbă felul în care povestești universul: nu doar cu planete „în zona locuibilă”, ci și cu lumi ascunse, încălzite din interior, care ar putea să fie vii chiar și în întunericul dintre stele.
