Una dintre cele mai importante operațiuni militare a fost la un pas de eșec. Debarcarea din Normandia, decisivă pentru înfrângerea lui Hitler și eliberarea Europei, risca să fie anulată din cauza unuia dintre cele mai rușinoase și dezastruoase exerciții militare din istorie.
Operatiunea Tiger FOTO wikipedia
La începutul anului 1944, Al Doilea Război Mondial făcea ravagii din Europa până în Oceania. Cursul conflictului se schimbase însă radical, iar sorții se întorseseră împotriva Axei. După înfrângerea de la Stalingrad, Germania nazistă era împinsă înapoi de sovietici, care avansau pe Frontul de Est prin ofensiva Nipru-Carpați. Aliații occidentali bombardau orașele germane, iar Japonia pierdea teren în Pacific.
Pentru a valorifica acest moment favorabil, Aliații au pregătit cea mai ambițioasă operațiune a războiului: „Operațiunea Overlord”. Trupele americane, britanice și canadiene urmau să debarce pe plajele Normandiei și să deschidă un nou front împotriva Germaniei naziste. Operațiunea era crucială pentru eliberarea Europei Occidentale.
Mai puțin cunoscut este faptul că pregătirile au fost marcate de unul dintre cele mai dezastruoase exerciții militare ale războiului. În timpul „Exercițiului Tiger”, o repetiție a debarcării, mai mulți soldați aliați au fost uciși de focul propriilor trupe. Ulterior, un convoi cu nave de debarcare a fost atacat de vedete torpiloare germane. Aproximativ 750 de militari americani și-au pierdut viața.
Dezastrul a fost ținut secret, iar comandanții aliați s-au temut că planurile invaziei ar fi putut ajunge în mâinile germanilor, deoarece mai mulți ofițeri care cunoșteau detalii despre operațiune fuseseră dați dispăruți. Debarcarea din Normandia nu a fost însă anulată. Lecțiile desprinse din tragedie au contribuit la îmbunătățirea comunicațiilor și a procedurilor folosite în Ziua Z.
„Antrenamentul” pentru Ziua Z: 3.000 de oameni evacuați, exerciții cu muniție de război
Planificarea invaziei din Normandia a început în 1942, iar planurile au fost definitivate în prima jumătate a anului 1944, sub conducerea generalului american Dwight D. Eisenhower. Primele discuții au avut loc după intrarea Statelor Unite în război, când a fost creată o structură preliminară de comandă. În 1943, după Conferința de la Casablanca, Aliații au înființat un stat-major comun, care a elaborat primele planuri concrete. La începutul anului 1944, generalii Bernard Montgomery și Dwight D. Eisenhower au revizuit planul inițial și au extins amploarea debarcării în Normandia.
O asemenea operațiune presupunea atacarea unor plaje puternic fortificate și confruntarea cu numeroase trupe germane. Erau necesare atât planuri amănunțite, cât și exerciții pe măsură, mai ales că majoritatea soldaților aliați nu mai participaseră la o operațiune amfibie.
Militarii urmau să fie transportați cu nave speciale, printre care LST-urile (Landing Ship, Tank). Aceste nave de desant erau concepute pentru a transporta și debarca direct pe plajă tancuri, vehicule, trupe și echipamente grele, fără a avea nevoie de un port. De asemenea, acțiunile navelor de război trebuiau coordonate cu cele ale aviației.
Pentru a-i familiariza pe militari cu o parte dintre condițiile pe care aveau să le întâlnească în Normandia, Aliații au organizat mai multe exerciții în Marea Britanie. Cea mai amplă repetiție desfășurată la Slapton Sands a primit numele de cod „Exercise Tiger”. Pregătirile au fost ținute secrete, deoarece dezvăluirea planurilor putea compromite invazia.
Exercițiul s-a desfășurat între 22 și 30 aprilie 1944, cu aproximativ șase săptămâni înaintea debarcării din Normandia. Acesta trebuia să reproducă principalele etape ale invaziei și să culmineze cu o debarcare la Slapton Sands, în comitatul Devon. Plaja fusese aleasă deoarece semăna cu Utah Beach, una dintre zonele desemnate pentru debarcarea din Normandia. La manevre au participat aproximativ 30.000 de militari americani, iar o parte dintre exerciții s-au desfășurat cu muniție de război.
Navele urmau să execute foc real asupra unor zone din apropierea plajei, pentru a-i obișnui pe soldați cu condițiile de luptă. Comunicațiile radio erau limitate și codificate. Pentru desfășurarea exercițiului, aproximativ 3.000 de locuitori din satele aflate în zonă fuseseră evacuați încă din 1943. Marina Regală Britanică trebuia să protejeze navele de debarcare și să supravegheze apele Canalului Mânecii, inclusiv zona din apropierea portului Cherbourg, folosită de forțele navale germane.
Erori de comunicare și victime provocate de focul real
În dimineața zilei de 27 aprilie, primul val de trupe trebuia să debarce la Slapton Sands. Pentru a reproduce durata traversării Canalului Mânecii, navele au urmat un traseu ocolitor prin Golful Lyme, urmând să ajungă în largul plajei în zori.
Debarcarea fusese programată pentru ora 7:30, dar unele nave au întârziat. Din acest motiv, contraamiralul american Don P. Moon a amânat exercițiul cu o oră, până la 8:30. Din cauza deficiențelor de comunicare, unele unități nu au fost informate la timp. Bombardamentul naval cu muniție reală și deplasarea trupelor nu au mai fost coordonate corespunzător.
Mărturiile ulterioare vorbesc despre militari uciși de focul propriilor forțe, însă amploarea acestor pierderi rămâne controversată. Afirmația potrivit căreia aproximativ 450 de soldați ar fi murit atunci nu este confirmată de documentele oficiale. Cea mai mare parte a victimelor asociate „Exercise Tiger” a fost provocată în noaptea următoare de atacul vedetelor torpiloare germane.
Un convoi vulnerabil, atacat de vedetele torpiloare germane
În după-amiaza zilei de 27 aprilie 1944, alte mii de soldați americani s-au îmbarcat pe opt nave LST, la Plymouth și Brixham. Soldații americani purtau echipament complet de luptă și se aflau pe punțile inferioare, alături de vehicule. Navele transportau vehicule amfibii, tancuri, jeepuri, armament și camioane încărcate cu combustibil și muniție.
LST-urile se îndreptau spre Golful Lyme, unde urmau să formeze un convoi și să continue către Slapton Sands. Traseul fusese stabilit astfel încât durata deplasării să reproducă traversarea Canalului Mânecii până la Utah Beach.
Distrugătorul britanic HMS Scimitar, desemnat inițial să escorteze convoiul, rămăsese în port după ce suferise avarii în urma unei coliziuni. În locul său nu a fost trimis imediat un alt distrugător, iar navele LST au fost însoțite numai de corveta HMS Azalea. Americanii nu fuseseră informați la timp despre această schimbare.
Problemele au fost agravate de faptul că navele de escortă și LST-urile foloseau frecvențe radio diferite. Din această cauză, convoiul nu a recepționat toate avertismentele privind prezența unor ambarcațiuni germane în Canalul Mânecii.
În jurul orei 2:00, în dimineața zilei de 28 aprilie, convoiul traversa Golful Lyme. Nouă vedete torpiloare germane de tip Schnellboot, numite „E-boats” de către Aliați, plecate din Cherbourg, au descoperit navele americane și au atacat cu torpile. LST-urile, lente și dispuse într-o formație alungită, erau vulnerabile.
LST-507 a fost lovită și a luat foc, iar LST-531 s-a scufundat în numai câteva minute. LST-289 a fost grav avariată, dar a reușit să rămână pe linia de plutire. Alte nave au primit ordinul de a continua deplasarea, lăsând în urmă numeroși oameni în apă. Operațiunile de salvare au început cu întârziere.
În urma atacului au murit 749 de militari și marinari americani. Unii au fost uciși de explozii sau de incendiile izbucnite la bord. Alții au murit din cauza hipotermiei ori s-au înecat. Mulți purtau vestele de salvare incorect, în jurul taliei, iar greutatea echipamentului i-a răsturnat cu fața în apă. Combustibilul scurs din navele avariate a luat foc, îngreunând și mai mult salvarea supraviețuitorilor.
„27 aprilie 1944 a fost ziua în care am împlinit 20 de ani, o zi pe care nu o voi uita niciodată. În jurul orei 02:00, în dimineața zilei de 28 aprilie, în timp ce survolam zona Golfului Lyme, am fost martorul unuia dintre cele mai tragice și evitabile dezastre ale celui de-al Doilea Război Mondial. (…) În acea noapte, ordinele mele erau să nu trecem dincolo de Prawle Point sau Start Point, deoarece «americanii fac un spectacol în Golful Lyme». Spre sfârșitul celei de-a doua etape a patrulei, am trecut de aerodrom și am continuat spre est, urmând să ne întoarcem la Start Point. Când ne aflam la câțiva kilometri de coastă, puteam privi în Golful Lyme și vedeam focuri trasoare în mai multe direcții. Era evident că o navă luase foc. Era vorba despre un exercițiu naval care mersese foarte prost. Am raportat situația centrului de comandă și mi s-a spus să «stau departe». Am insistat că era nevoie de ajutor, dar am primit ordinul: «În niciun caz să nu vă implicați – este doar un exercițiu!» M-am asigurat că navigatorul meu australian avea aceeași părere ca mine și, contrar ordinelor primite, am început să survolăm zona, păstrându-ne în afara golfului. Navigatorul meu a observat pe radar o mișcare care indica prezența unei nave ce se deplasa rapid pe mare. Am coborât pentru a o examina de aproape și ne-am dat seama că se trăgea asupra noastră. Am virat, am urcat în altitudine, am făcut un cerc și apoi am coborât în picaj, observând trei submarine germane E-boat care se îndepărtau. Am lansat două rachete și am lovit submarinul din spate, provocându-i incendierea. După ce am urcat din nou, am virat în direcția ei și am întâlnit un nou tir de foc, până când ambarcațiunea a explodat. Le-am pierdut din vedere pe celelalte două în întuneric, iar combustibilul nostru nu era suficient pentru a le urmări și a continua căutarea”, preciza pilotul britanic Pete Nevill.
Debarcarea din Normandia risca să fie compromisă. S-a impus tăcerea
Când a aflat despre dezastru, Eisenhower a fost profund îngrijorat. Cea mai gravă veste era dispariția a zece ofițeri care cunoșteau planurile invaziei și aveau acces la documente secrete. Dacă vreunul dintre ei ar fi fost capturat de germani, securitatea „Operațiunii Overlord” ar fi fost pusă în pericol. Trupurile tuturor celor zece ofițeri au fost însă recuperate, confirmându-se că niciunul nu căzuse în mâinile inamicului.
Informațiile despre tragedie au fost ținute secrete, iar supraviețuitorilor li s-a interzis să vorbească despre cele întâmplate. Nu există însă dovezi solide că Eisenhower ar fi intenționat să anuleze debarcarea sau că atacul le-ar fi dezvăluit germanilor locul invaziei. Aceștia nu au înțeles că exercițiul de la Slapton Sands era o repetiție pentru debarcarea de la Utah Beach.
„Operațiunea Overlord” a continuat conform planului. În urma dezastrului din cadrul „Exercise Tiger”, Aliații au îmbunătățit comunicațiile radio, coordonarea escortelor și pregătirea militarilor pentru folosirea vestelor de salvare.
Un tanc Sherman inclus in Memorialul de la Slapton Sands, pescuit din Golful Lyme FOTO wikipedia
Întregul dezastru a fost ținut secret înaintea Zilei Z, pentru a nu le oferi germanilor informații despre pregătirile invaziei. Militarilor implicați li s-a interzis să vorbească despre evenimentele din 27 și 28 aprilie 1944, sub amenințarea Curții Marțiale.
„Mai târziu, când ne-am întors la bază, am reușit să dormim puțin. În jurul orei 10:00, am fost treziți și ni s-a ordonat să ne prezentăm la comandant. Acesta primise instrucțiuni să ne informeze că, sub nicio formă, nu aveam voie să spunem nimănui despre evenimentele din zorii acelei dimineți și că exista amenințarea unei curți marțiale pentru încălcarea ordinului de a nu ne apropia de exercițiu”, adăuga pilotul britanic.
„Tragedia din largul Slapton Sands a fost pur și simplu una dintre acele întâmplări crude ale războiului”, scria istoricul militar american Charles B. MacDonald. În 1988, acesta a publicat articolul „Slapton Sands: The Cover-up That Never Was”, în care susținea că nu existase o conspirație de lungă durată pentru ascunderea incidentului, ci o combinație tragică de erori, împrejurări nefavorabile și haos specific războiului.
Supraviețuitorii au fost transportați la spitale permanente sau improvizate. Mulți nu au primit permisie pentru a se recupera și nici timp pentru a-și jeli camarazii. Au fost repartizați pe alte nave LST, iar câteva săptămâni mai târziu au participat la invazia din Normandia.
Tragedia a devenit cunoscută treptat publicului, iar Ken Small a avut un rol important în păstrarea memoriei victimelor. În 1984, el a recuperat din mare un tanc Sherman scufundat în timpul exercițiului, transformat ulterior în monument comemorativ. Supraviețuitorii au început apoi să vorbească mai deschis despre cele întâmplate.
Potrivit bilanțului oficial, 749 de militari și marinari americani au murit în urma atacului din Golful Lyme. Aliații au analizat deficiențele scoase la iveală de „Exercise Tiger” și au îmbunătățit comunicațiile radio, coordonarea escortelor și instruirea privind folosirea vestelor de salvare.
