Premieră la Opera Națională București cu opusul lui Léo Delibes pe libret
de Edmond Gondinet și Philippe Gille, după un roman de Pierre Loti. O lucrare cu
întâia reprezentare absolută pariziană în 1883 la Théâtre National de l’Opéra-Comique.
Sediul din Splaiul nostru dâmbovițean a văzut producția istorică semnată de
regizorul Panait Victor Cottescu în 1955.
Acum a fost Andrei Șerban cel care a preluat bagheta unei
noi montări, avându-i alături pe regizorul asociat și dramaturgul Daniela Dima,
pe lighting designer-ul Costi Baciu. Desigur
și pe coregraful Valentin Stoica. Daniela Dima a fost cu bune rezultate și coach-ul de limbă franceză cântată și
engleză vorbită.
IA, noutate absolută în teatrul nostru liric
Autorul scenografiei nu apare în caseta tehnică. Toți cei
prezenți la conferința de presă ce a precedat cu două ore premiera din 2 iulie
aveau să afle chiar din spusele regizorului că este vorba, nici mai mult, nici
mai puțin, decât de Inteligența Artificială. Surpriză. Desigur, pot afirma cu
certitudine, sursa ideatică a fost chiar Andrei Șerban care a introdus input data dorite într-o aplicație informatică
extrem de complexă care a proiectat și desenat decoruri, costume, elemente de
recuzită, detalii, podoabe etc. După ce programul de computer a generat output-ul, probabil că până la forma
finală s-au produs multe iterații.
Văzând rezultatele acestui proces modern de lucru, se
poate concluziona că am asistat la prima producție de teatru liric de la noi care
folosește tehnologii creative la nivelul deceniului 3 al secolului XXI. O noutate
absolută regizoral-scenografică, deschizătoare de porți nelimitate, dar și de colocvii
interminabile asupra oportunității metodei, cu bune și mai puțin bune,
lăsându-ne cumva la mâna computerelor. Cel puțin în acest caz soluționarea cred
că a fost controlabilă, IA rămânând la stadiul de executantă a gândirii unui
maestru. Dar cine știe ce ne va rezerva viitorul…
Leonard Bernad și hinduși revoltați. Foto Andrei Grigore
Între exotism și pigmentări social-politice
Scena este încadrată permanent de un contur ca de grotă care
poate aminti de o ruină distrusă într-un război. Provine din ideea enunțată de
regizor privind escaladarea conflictului dntre imperiul britanic colonial și rezistența
hindusă înarmată. Aflăm în actul al II-lea și că spiritul comunist pătrunsese
între localnici, cu toate simbolurile lui binecunoscute. Este obișnuința lui
Andrei Șerban care în montările sale din ultimele perioade a accentuat pigmentările
social-politice de actualitate. Astfel, conjurații preotului Nilakantha amenință
din sală și de pe platou cu seceri fără… ciocane, iar pe scenă se flutură
uriașe drapele roșii de tristă amintire.
Leonard Bernad, Monica Luca și idolul Ganesha. Foto Andrei Grigore
Sanctuarul divinității Ganesha pare că fixează
desfășurarea legendei tălmăcite de regizor sub semnul zeului cu cap de elefant,
zeu bun invocat de Lakmé încă de la început („Puissant Ganesha”) alături de
alte divinități hinduse, „Blanche Dourga”, „Pâle Shiva” și Brahma, desigur.
Leonard Bernad, Monica Luca (sus), Maria Gogonea (jos). Foto Andrei Grigore
Un turn mobil, etajat, arată ca o seră cu palmieri. Atât
a rămas din descrierea plastică a lui Delibes din partitură ca ambient pentru
primul act, „O grădină foarte umbroasă în care se îngemănează toate florile
Indiei.” Toate florile Indiei, cât de poetic! Turnul va fi elementul principal al
scenografiei căreia îi dă personalitate, o va defini. Și în acel spațiu se
cântă, se dansează, se joacă.
În dreapta și stânga, gradene pentru coriști, modulare, ingenios
transformabile, aducând cu vestigii antice (primul act), construcții
industriale (cel secund). Pentru ultimul, culcușul proaspăt vindecatului Gérald
vegheat de Lakmé era frumos înconjurat de flori albe.
Fiorul scenic
De fapt culoarea albă a avut un rol simbolic, al
purității și dragostei, fiind purtată de Lakmé (Monica Luca, soprană), dublul
ei inventat de regizor (balerina Maria Gogonea) ca și surorile, patru la număr,
Andrada Corlat, Serin Jemaa, Alexandra Sârbei, Alexandra Stroe, și ele balerine.
Alexandru Badea, Valentin Stoica. Foto Andrei Grigore
Firesc că și Gérald (Alexandru Badea, tenor) a avut un
dublu prin balerinul-coregraf Valentin Stoica. Ideea regizorului de a
multiplica fizic și prin aceasta spiritual eroii principali a fost remarcabilă
și a amplificat expunerile de stări expresive prin dans, prin intervenții în
momente cheie, prin relaționări. Cadrajele lor s-au dovedit inspirate și au
corespuns plasticității partiturii orchestrale și vocale. Este încă o dovadă de
puternică teatralizare imaginativă a montărilor lui Andrei Șerban, care dorește
să transmită publicului prin orice mijloace fiorul scenic.
Alexandru Badea, Maria Gogonea. Foto Andrei Grigore
Printr-o simbioză a cântului cu mișcarea, prin îmbinarea
osmotică a expresivității glasurilor cu grația dansului clasic, s-a creat o coerență
a muzicii și teatrului dansat. Rememorez acum numai pirueta interminabilă a
Mariei Gogonea și prăbușirea pe finalul acut al ariei „clopoțeilor”, „Legenda
fiicei de Paria” sau clipele în care dublurile păreau că transferă prin ușoare
atingeri energie interioară eroilor. Nu uit nici mișcările ritualice cu lungi
bețe de bambus ale surorilor lui Lakmé, fluturările de palme precum zbaterea
aripilor de porumbel în actul ultim, reflectând zicerile eroinei titulare… Un
spectacol total. Spațiul nu permite expunerea în integralitate a minuțioaselor
trăiri biunivoce.
Există și pete în soare, neclarități, excese, atacuri la
continuitatea muzicii. Mă refer la scenetele de pe Preludiul operei sau Entr’acte-ul ultim, ce abat ascultătorul
de la a sorbi sunete, îndreptându-l către jocuri de copii cu soldăței și căluți
de lemn, respectiv receptarea de răcnete inumane (Nilakantha) sau, în alte
secvențe, la fluierăturile asurzitoare gen dirijări de trafic, aici având rol
de ordine paramilitare venite din partea aceluiași Nilakantha, precum și
țipetele (de plăcere?) ale vizitatorilor britanici în teritoriile sacre.
Sorana Negrea, Alex. Badea, Cristina Eremia, Alex. Constantin, Stanca Manoleanu. Foto Andrei Grigore
Parodiate au fost…
… portretele rezervate acestora, Ellen, Rose, Mrs.
Bentson, Frédéric intens caricaturizate, ironice, sarcastice, disprețuitoare pentru
tot ce îi înconjura, Gérald fiind singurul care și-a păstrat simțirea poetică.
Replicile, dialogurile lor vorbite au fost purtate în
limba engleză (bine, ca slang abuziv accentuat),
ceea ce a dat un plus de autenticitate scenelor. Valabil teatru în teatru. Mai
apoi, Andrei Șerban le-a adus în scenă pe cele trei doamne și în actul ultim,
ca mimante, simulând conflicte cu Gérald, disperata Ellen încercând să soarbă
din cupa sfântă a iubirii veșnice, Rose și Mrs. Bentson fotografiind-o pentru
jenante amintiri pe biata Lakmé, deja plecată la Ceruri. Sunt convins că cei cinci
britanici au lucrat intens și cu coregraful Valentin Stoica, întrucât mișcările
lor au fost de o atractivă diversitate și densitate. Pe lângă cântul potrivit.
Valentin Stoica, Maria Gogonea (sus), Alexandru Badea, Monica Luca (jos). Foto Andrei Grigore
Nu se poate uita cuplul îndrăgostiților Lakmé-Gérald.
Perfect. O idilă profundă, spontană, dăruită, sinceră, tulburătoare, tandră e
puțin spus, înmiresmată. Balerinii au palpitat cu cântăreții.
Nu mai vorbesc de atitudinile coriștilor, popor,
brahmani, englezi, vii și expresive. Statismul este refuzat, platoul pulsează
în scenele de ansamblu. Aproape că n-am simțit lipsa baletelor cu baiadere din
actul al II-lea pe sonuri exotic rafinate, „Teràna”, „Rektah”, „Persian”…
Costumele au fost desenate concordant personajelor, fără
excese de culoare, în croieli potrivite tipologiei eroinelor și eroilor, vestale,
militari, paramilitari, localnici cu turbane, englezoaice în taioare, Lakmé cu mitră
și mască rituală, Mallika în salopetă și toc cu pistol în dotare. Singur
Nilakantha a purtat veșmântul negru al răzbunării, triplu înarmat, carabină,
pistol, pumnal.
Importante în economia spectacolului au fost jocurile de
lumini, îndeosebi prin reflectoarele (vreo 10) care au proiectat spoturi
alburii când încrucișate, când focalizate schimbând subiecții și frizând o
atmosferă adesea ireală, ca de basm.
Monica Luca. Foto Andrei Grigore
Compania de canto
Rolul titular a revenit
tinerei debutante Monica Luca, soprană de coloratură cu timbralitate limpede și
luminoasă, abilități de preluare agilă al desenelor melodice de virtuozitate în
extensie înaltă, chiar în cadențe proprii, special demonstrative a ambitusului
supra-acut pentru aria „clopoțeilor”, cel mai bun moment al sopranei ca
vocalizare. Notabilă a fost și expresia întristată cu care a însoțit cântul,
ținând cont de imboldul dat de tatăl ei spre a-i atrage iubitul. Monica Luca a
conturat și un act ultim de emotivitate extremă, cu sunete flautate, pianissime
fluide în frază, inclusiv în atacuri de note înalte.
Monica Luca, Mihaela Ișpan. Foto Andrei Grigore
Volumul vocii a apărut suficient pentru un personaj
sensibil, diafan și bine acordat glasului frumos colorat al mezzosopranei
Mihaela Ișpan (Mallika) în duetul lor bine cunoscut din primul act.
Aș numi opusul lui Delibes
„opera legato-ului rafinat”. Nu numai
Monica Luca și Mihaela Ișpan au demonstrat-o dar și experimentatul tenor
Alexandru Badea (Gérald), un profund spirit poetic, tălmăcitor inteligent al
frazelor muzicale în care a strecurat prin desenele lungi sensibile aparté-uri ca niște confesiuni secrete, diminuendi picturale, alături de cantilene
de amintire belcantistă și de sonorități cvasi-eroice împletite cu lirismul
intrinsec al personajului chinuit de dragoste.
Monica Luca, Alexandru Badea. Foto Andrei Grigore
Basul cu glas impunător
Leonard Bernad a fost vindicativul Nilakantha, mai mult războinic decât
sacerdot brahman smerit. Așa încât violența a învins căldura adresărilor către
Lakmé și un oarecare spirit provenit din roluri italiene a prevalat în fața
moliciunilor de glas atât de caracteristice romantismului francez. Probabil că
și realizatorii l-au îndemnat către un asemenea contur de personaj, întrucât
chiar a amenințat-o pe fiica sa cu pistolul spre a continua cântarea menită a-l
găsi pe Gérald. Un tată degenerat.
Ellen (Cristina Eremia,
soprană), Rose (Stanca Maria Manoleanu, soprană), Mrs. Bentson (Sorana Negrea,
mezzosoprană), Frédéric (Alexandru Constantin, bariton) au constituit, cum
spuneam, apariții colorate și, aături de Gérald, un cvintet vocal plin de
muzicalitate.
Liviu Indricău, Alexandru Badea, Mihaela Ișpan. Foto Andrei Grigore
În rolul Hadji a cântat tenorul Liviu Indricău, cu
expunere concretă a ceea ce a însemnat mai mult decât atitudinea de serv al lui
Lakmé, arietta din actul secund.
Există și bile cenușii în cânt, justificabile (parțial) prin
emoțiile debuturilor în roluri cu țesături vocale ultra-solicitante. Mă gândesc
la sunete deschise, nefocusate sau situate sub tonurile corecte în primul act
(Lakmé, în curs de încălzire), oboseală evidentă la fine de act secumd (Gérald,
dificultate recuperabilă prin dozaj potrivit), acute aspre și necentrate
(Nilakantha, vocal perfectibil).
Tiberiu Soare. Foto Andrei Grigore
Spiritul romantic francez…
… a venit inspirator și
din fosă, unde Tiberiu Soare a dirijat cu tempi adecvați, creatori de atmosferă
exotică, poetică, visătoare, de adânc lirism și încadrare admirabilă în
stilistica lui Delibes. Rafinamentul a fost de atâtea ori evident încât s-au perceput
îmbieri impresioniste. Orchestra Operei Naționale a avut o seară fericită prin
coerență și calitate, instrumentiștii dovedindu-le în tutti sau portative solistice. Excedările sonore care de atâtea ori
neglijau platoul nu au existat.
Corul teatrului liric bucureștean a cântat omogen și
nuanțat, punând în pagină îndrumările primite de la Adrian Ionescu și Ethan
Schmeisser.
Entuziasm
general la finalul premierei și în seara imediat următoare de închidere a
sezonului 2025/26 pentru un spectacol sold
out care poate deveni ușor produs de export al Operei Naționale București. În
orice caz, de neratat în stagiunea viitoare.
Maria Gogonea. Valentin Stoica. Foto Andrei Grigore
