Pe 16 septembrie, François COSTE, Presedintele Consiliului de Administratie PADROM si Director de Sustenabilitate al grupului GROUPAMA, va participa la EUROFI Financial Forum de la Dublin, in cadrul unei mese rotunde dedicate viitorului sistem european de rezilienta la schimbari climatice.
Dezbaterea are loc intr-un moment important, in care Uniunea Europeana isi contureaza viitorul cadru privind rezilienta climatica, iar cresterea frecventei si severitatii evenimentelor naturale pune o presiune tot mai mare asupra populatiei, economiilor, industriei de asigurari si finantelor publice.
In preambulul conferintei, François COSTE semneaza articolul “Joint responsibilities for an effective country resilience to climate change”*, in care pledeaza pentru o abordare bazata pe responsabilitate comuna: proprietarii activelor trebuie sa isi cunoasca si sa isi reduca vulnerabilitatea, autoritatile publice trebuie sa creeze conditiile si stimulentele pentru preventie, iar industria de asigurari si reasigurari trebuie sa asigure mutualizarea si transferul sustenabil al riscurilor.
La EUROFI, François Coste va reprezenta atat GROUPAMA, cat si PADROM, aducand astfel in dezbaterea europeana si experienta Romaniei in construirea si administrarea unui sistem national obligatoriu de protectie impotriva dezastrelor naturale.
Marile intrebari ale viitoarei arhitecturi europene
Masa rotunda va aborda cateva dintre intrebarile care definesc astazi agenda europeana privind rezilienta. Ce putem invata din modele nationale foarte diferite, precum cele dezvoltate in: Franta, Irlanda, Grecia, Italia sau Romania? Cat de eficiente sunt sistemele obligatorii de asigurare si in ce masura conditionarea ajutorului public de existenta unei asigurari poate reduce hazardul moral si asteptarea ca statul sa acopere pierderile dupa fiecare catastrofa?
O alta tema majora priveste robustetea parteneriatelor public-private intr-un context in care severitatea evenimentelor climatice creste. Unde ar trebui sa se termine capacitatea pietei private si unde este justificata interventia statului? Ar trebui aceasta rezervata in principal evenimentelor extreme, cu severitate foarte mare si frecventa redusa?
Pe agenda dezbaterii se afla si monitorizarea accesului la protectie prin asigurare la nivel european, posibilitatea dezvoltarii unor indicatori comuni, precum si echilibrul dintre subsidiaritate si interventia UE: ce trebuie sa ramana responsabilitate nationala si unde pot datele comune, modelarea, reasigurarea sau mecanismele europene pentru riscurile extreme sa aduca valoare?
Nu in ultimul rand, discutia priveste o problema care depaseste industria asigurarilor: cum protejam finantele publice intr-o Europa in care pierderile provocate de dezastre naturale sunt tot mai mari, iar spatiul fiscal este din ce in ce mai limitat.
Experienta Romaniei poate oferi raspunsuri la unele dintre aceste intrebari, dar, poate si mai important, poate arata unde raspunsurile aparent simple nu sunt suficiente.
Riscul trebuie cunoscut inainte de a fi transferat
Orice discutie despre rezilienta ar trebui sa inceapa cu o intrebare fundamentala: cunoastem suficient de bine riscul pe care incercam sa il gestionam?
Nu putem decide corect cat risc poate retine proprietarul, cat poate prelua asiguratorul, cat trebuie transferat catre reasigurare si unde ar putea deveni necesara interventia publica daca nu avem mai intai o imagine adecvata asupra expunerii si pierderilor potentiale.
Experienta PADROM este relevanta si din aceasta perspectiva. Formula Standard prevazuta de cadrul Solvency II nu a reflectat suficient de adecvat particularitatile si concentrarea riscului catastrofic din Romania. Din acest motiv, PADROM dezvolta un model intern partial care sa permita o reprezentare mai fidela a profilului propriu de risc si o mai buna fundamentare a deciziilor privind capitalul si reasigurarea.
Aceasta experienta ridica o problema care merita discutata si la nivel european: armonizarea nu trebuie confundata cu adecvarea.
Existenta unei solutii comune poate asigura consistenta si comparabilitate, dar nu garanteaza automat ca riscurile foarte diferite ale statelor membre sunt surprinse suficient de bine. Europa are nevoie de principii comune, date de calitate, scenarii si standarde coerente, dar si de suficienta flexibilitate pentru a reflecta particularitatile riscurilor nationale si regionale.
Riscul trebuie redus inainte de a fi transferat
Cunoasterea riscului este doar primul pas.
Unul dintre mesajele centrale ale articolului semnat de François COSTE este ca riscul trebuie transformat inainte de a fi transferat catre asigurare si reasigurare.
Preventia si adaptarea trebuie, prin urmare, sa devina componente structurale ale sistemului de protectie. Proprietarii trebuie sa isi cunoasca vulnerabilitatea si sa fie sprijiniti si stimulati sa o reduca. Autoritatile publice au responsabilitatea investitiilor si politicilor de preventie, iar industria de asigurari poate contribui prin informatii privind riscul, recomandari practice si stimulente asociate masurilor de reducere a vulnerabilitatii.
Asigurarea intervine pentru riscul rezidual care nu poate fi eliminat.
Arhitectura rezilientei capata astfel o logica fireasca: cunoasterea riscului – preventie si adaptare – retentie – asigurare si mutualizare – reasigurare – interventie publica pentru riscurile extreme.
Romania si lectia celor peste 16 ani de asigurare obligatorie
Romania reprezinta unul dintre exemplele europene relevante pentru dezbaterea privind asigurarea obligatorie.
Prin sistemul creat in 2009, locuintele sunt supuse obligatiei de asigurare impotriva cutremurului, inundatiilor si alunecarilor de teren, printr-un produs standardizat si accesibil si un pool national dedicat.
In cei peste 16 ani de functionare, sistemul a demonstrat ca este posibila construirea unei arhitecturi capabile sa mutualizeze riscul la nivel national si sa acceseze o capacitate importanta pe piata internationala de reasigurare.
Dar experienta Romaniei ofera si o alta lectie, la fel de importanta: mandatory does not necessarily mean effective.
In pofida obligatiei legale, gradul de cuprindere in asigurare ramane in jurul valorii de 25%.
Simpla existenta a unei obligatii in legislatie nu este suficienta pentru a inchide protection gap-ul. Sunt necesare educatia financiara, mecanisme eficiente de aplicare, stimulente corecte, acces simplu la asigurare, o mai buna intelegere a riscului si coerenta intre politica de asigurare si politica statului privind sprijinul acordat dupa dezastre.
Daca cei care aleg sa nu se asigure se pot astepta la acelasi nivel de sprijin public precum cei care si-au respectat obligatia, stimulentul pentru asigurare este inevitabil diminuat.
Solidaritatea trebuie sa existe. Dar solidaritatea nu ar trebui sa elimine responsabilitatea.
De la „insurance protection gap” la „resilience gap”
Insurance protection gap-ul este un indicator important, dar nu spune intreaga poveste.
O economie poate avea un nivel relativ bun de acoperire prin asigurare si sa ramana vulnerabila daca expunerea creste, preventia este insuficienta, infrastructura publica este vulnerabila sau capacitatea financiara pentru evenimente extreme este limitata.
De aceea, viitorul cadru european ar putea face un pas inainte, de la masurarea insurance protection gap catre evaluarea unui resilience gap mai larg.
Intrebarea nu ar mai fi doar „cat din pierdere este neasigurat?”, ci „cat din risc ramane, in realitate, negestionat?”
O asemenea abordare ar putea integra expunerea si vulnerabilitatea, preventia, gradul de asigurare, capacitatea de reasigurare si, in final, riscul rezidual care ajunge implicit sau explicit pe bilantul statului.
Un viitor observator european privind accesul la protectie prin asigurare ar putea deveni astfel si un mecanism de avertizare timpurie, identificand regiunile sau riscurile pentru care aceasta protectie incepe sa devina dificil de oferit sau inaccesibila.
Arhitectura nationala, capacitate europeana
Experientele diferite ale statelor membre arata ca Europa nu are nevoie de 27 de copii ale aceluiasi sistem.
Riscurile naturale, fondul locativ, pietele de asigurari, capacitatea fiscala si relatia dintre stat si sectorul privat difera considerabil. Principiul subsidiaritatii trebuie, de aceea, pastrat, dar subsidiaritatea nu inseamna absenta unei contributii europene.
O formula posibila ar putea fi: national architecture, European capacity.
Statele membre ar trebui sa isi construiasca sistemele in functie de propriul profil de risc, in timp ce Europa poate crea valoare prin standarde privind datele, principii comune de evaluare a riscului, scenarii climatice, baze de date privind pierderile, benchmarking al sistemelor nationale si, acolo unde este justificat, prin capacitate suplimentara pentru riscurile extreme.
Orice viitor mecanism european de reasigurare sau backstop ar trebui insa sa completeze sistemele nationale functionale, nu sa inlocuiasca responsabilitatea statelor membre pentru propriile riscuri. Europa are nevoie de principii comune, nu de presupunerea ca riscurile sunt identice.
Riscul climatic este si un risc pentru finantele publice
Atunci cand pierderile nu sunt prevenite, retinute sau transferate prin mecanisme de asigurare si reasigurare, ele nu dispar. O parte importanta ajunge, dupa catastrofa, la bugetele publice. Un grad redus de asigurare reprezinta astfel si o obligatie contingenta implicita pentru stat.
Riscul climatic si catastrofic ar trebui privit tot mai mult ca o componenta a planificarii bugetare si a evaluarii riscului suveran, luand in calcul pierderile anuale asteptate, scenariile extreme, activele publice expuse si obligatiile potentiale de interventie dupa dezastre.
Evenimentul exact este imprevizibil. Faptul ca vor exista pierderi viitoare nu este. A le finanta ex-ante, printr-o combinatie adecvata de preventie, asigurare, mutualizare, reasigurare si mecanisme pentru riscurile extreme, inseamna a transforma o obligatie fiscala implicita intr-un risc cunoscut si gestionabil.
De la finantarea dezastrelor la construirea rezilientei
Participarea lui François Coste la EUROFI va aduce in aceasta dezbatere atat perspectiva Groupama, cat si experienta acumulata de PADROM in administrarea unui mecanism national dedicat riscurilor catastrofice. Romania nu ofera un model care trebuie copiat. Ofera ceva poate mai valoros: peste 16 ani de experienta din care Europa poate invata atat din ceea ce a functionat, cat si din ceea ce trebuie inca imbunatatit.
Cateva dintre aceste lectii sunt deja clare:
- Riscul trebuie cunoscut inainte de a fi transferat.
- Riscul trebuie redus inainte de a fi asigurat.
- Obligativitatea trebuie transformata in participare efectiva.
Solidaritatea trebuie sa completeze, nu sa inlocuiasca responsabilitatea, iar Europa poate adauga capacitate acolo unde dimensiunea si diversificarea europeana ofera un avantaj real, pastrand flexibilitatea necesara pentru ca fiecare stat sa isi gestioneze propriul profil de risc. Aceasta poate fi, in fond, una dintre mizele viitorului cadru european: sa trecem de la finantarea pierderilor dupa producerea dezastrelor la construirea rezilientei inainte ca acestea sa se produca.