Piața muncii traversează una dintre cele mai accelerate perioade de transformare din ultimele decenii, pe fondul extinderii rapide a tehnologiilor bazate pe inteligență artificială. Sarcini care, până nu demult, erau realizate exclusiv de angajați, sunt preluate treptat de sisteme automate, de la casele de marcat cu autoservire până la instrumente capabile să redacteze, să corecteze sau să analizeze texte. Cu toate acestea, specialiștii avertizează că impactul AI nu va fi uniform, iar anumite profesii par, cel puțin pentru moment, mai greu de înlocuit.

Potrivit DPA, experții din Germania atrag atenția că alegerea unei cariere „sigure” a devenit o provocare tot mai complexă. Tobias Maier, reprezentant al Institutului Federal German pentru Educație și Formare Profesională, subliniază că niciun loc de muncă nu poate fi considerat complet protejat în fața schimbărilor tehnologice. Profilul unei profesii de astăzi ar putea arăta radical diferit peste câteva decenii, chiar dacă domeniul în sine va continua să existe.

La rândul său, Britta Matthes, de la Institutul pentru Cercetarea Ocupării Forței de Muncă din Germania, consideră că adaptabilitatea rămâne una dintre cele mai importante condiții pentru supraviețuirea profesională. Angajații nu mai pot conta doar pe pregătirea inițială, ci trebuie să fie dispuși să învețe constant și să integreze noile tehnologii în activitatea lor.

Empatia, creativitatea și contactul uman rămân greu de automatizat

Specialiștii citați susțin că profesiile care răspund unor nevoi sociale fundamentale au șanse mai mari să reziste presiunii automatizării. Domeniul medical este unul dintre cele mai clare exemple, deoarece societățile vor avea în continuare nevoie de medici, terapeuți și specialiști capabili să ia decizii complexe și să interacționeze direct cu pacienții.

Un alt avantaj îl reprezintă abilitățile sociale. Empatia, inteligența emoțională și capacitatea de a înțelege situații umane sensibile sunt greu de reprodus prin algoritmi. De aceea, profesiile din îngrijire, educație, resurse umane sau asistență socială ar putea rămâne relevante chiar și într-o economie tot mai automatizată.

Creativitatea este, de asemenea, privită drept un atu important. Deși AI poate genera texte, imagini sau idei, experții spun că inovația autentică, intuiția și capacitatea de a construi concepte originale rămân calități umane esențiale, mai ales în industriile competitive.

Meseriile viitorului nu vor dispărea neapărat, dar se vor schimba profund

Printre profesiile considerate în prezent mai puțin expuse riscului de înlocuire se numără medicii, terapeuții în sănătate mintală, inginerii de mediu, asistenții sociali, antreprenorii de pompe funebre, dar și meseriașii care depind de relația directă cu clientul, precum pantofarii ortopezi, coaforii sau cosmeticienii.

Totuși, chiar și domeniile tradiționale sunt transformate de tehnologie. Brutăriile moderne pot folosi camere 3D și sisteme AI pentru a analiza aluatul, iar roboții pot modela produse și le pot introduce în cuptoare. Astfel de exemple arată că inteligența artificială nu elimină întotdeauna specialistul, ci îi schimbă modul de lucru.

Concluzia experților este că siguranța profesională nu mai depinde de alegerea unei singure meserii „imune” la schimbare, ci de capacitatea fiecărei persoane de a învăța continuu. În era AI, cea mai importantă competență ar putea fi tocmai disponibilitatea de a te reinventa.

Sursa: Mediafax

Salutare tuturor! Din categoria „nu se mai face nimic în țara asta”, v-am adus un om care face. Cu mâna lui, de la zero, într-o epocă în care toată lumea zice că mașinile ne iau pâinea de la gură. Ovidiu Bojor, pe Instagram Bojoreal, e un artist plecat din Bistrița și stabilit de opt ani în Barcelona, iar dacă l-ați văzut pe Emmanuel Macron cu ochelari de soare tip Top Gun la Viva Tech, ei bine, ochelarii ăia au ieșit din capul și din imprimanta acestui băiat. I-a strigat „Monsieur Macron” de două ori în mijlocul evenimentului, ca într-o comedie franțuzească, președintele s-a oprit, iar gărzile de corp au făcut ochii cât cepele. A mers.

Cum ajung niște ochelari printați 3D pe capul unui președinte

Ochelarii pe care i-a purtat Macron au fost lansați la Viva Tech, produși la Paris, printați 3D, în colaborare cu o companie care se numește Visage. Ideea de bază e simplă și în același timp complet nouă: îți scanezi capul și rama se face după dimensiunile tale, nu după un calapod mediu inventat acum patruzeci de ani. Îți alegi culoarea ramei, culoarea lentilei, tot.

Al doilea model pe care mi l-a adus în studio, Evos, are cip înăuntru. E făcut cu Spin OS, o companie care lucrează cu industria de fashion pe tracking. Ca să înțelegeți la ce folosește: la headquarter-ul Fendi, unde stă toată colecția din care își iau piese vedetele pentru evenimente, se pierd în fiecare an zeci sau sute de obiecte, de milioane de euro. Îndosarieri, hârtii, coduri QR, și totuși se pierde tot. Spin OS a pus un cip în fiecare obiect și a trackuit toată clădirea. Cam ca un AirTag, dar mai șmecher: scanezi obiectul și vezi cine a fost primul proprietar și pe unde a umblat.

Ovidiu recunoaște că lucrurile astea se pierd peste tot, la case mai mari și mai mici, doar că în românește li se spune altfel. Ne-am amintit amândoi bancul cu cercetătorul închis într-o cameră etanșă cu două bile: una s-a pierdut și cred că una s-a stricat. Reflexivul ăsta care scuză orice nu e, se pare, o invenție românească.

De la fotograf la ziarul din Bistrița la un demisol din Cluj

Traseul până aici merită spus, pentru că e o hartă pentru orice părinte și orice copil care se uită acum la ecranul ăsta. Ovidiu lucra ca fotoreporter la un ziar local din Bistrița, avea mașină la scară, telefon de serviciu, laptop, salariu. Visul lui era să facă poze la nunți, pentru că atât știa că se poate. Șefa redacției l-a întrebat dacă a auzit că există Facultate de Artă la Cluj. A intrat pe site-ul UAD într-o seară și a doua zi renunțase mental la tot.

Părinții au înnebunit, evident, cu stereotipul clasic că artistul e muritor de foame. A plecat oricum, cu cincizeci de lei pe săptămână de la mama lui, într-un demisol în care nu bătea lumina. După câteva luni era terminat emoțional, cu gândul că a dat pasărea din mână pe cioara de pe gard. Și atunci a făcut lucrul care i-a schimbat viața și pe care îl repetă de atunci încontinuu: a scris un mail. I-a scris decanului, i-a explicat sincer că dacă nu se mută din demisolul ăla renunță la facultate, i-a trimis proiectele lui. A doua zi era chemat la birou și mutat în căminul studenților Erasmus.

Acolo a aflat că există Erasmus. Stați un pic la povestea asta, pentru că e o acuzație la adresa comunicării din universitățile noastre: un student român a aflat de la niște străini veniți în România că poate pleca și el. A aplicat, a picat pe Murcia cu un coleg cu care nu se înțelegea, a cerut altceva, iar când cineva a renunțat la locul din Madrid, la Complutense, s-a dus el. Detaliul care doare: mulți studenți primesc locul Erasmus și renunță, de frica necunoscutului.

La Cluj, în atelierul de 3D, deschidea calculatorul și îl întâmpina „activate your Windows”, apoi aștepta zece minute să pornească Premiere. La Madrid avea acces liber la absolut tot, la orice hârtie, orice software, orice curs. Și a profitat: desen, pictură, grafică, 3D, Blender, muzică, tot. Nu ca să devină „ceva anume”, ci pentru că a înțeles că a fi artist nu înseamnă să știi să pictezi, ci e un fel de state of mind.

Cincizeci de mailuri, un răspuns, o viață nouă în Barcelona

Când i s-a terminat Erasmus-ul, a vrut să rămână. Universitatea i-a spus că n-are niciun contact în Barcelona, dar că, dacă reușește el să creeze legătura, primește banii și pleacă. A trimis peste cincizeci de mailuri la galerii, studiouri, muzee. Un singur răspuns. Galeria Espronceda i-a trimis scrisoarea de acceptare, iar la douăzeci și unu de ani a ajuns la șase dimineața în autogara din Barcelona, transpirat, cu un geamantan găsit la gunoi și un troler vechi. Cofondatorul galeriei l-a chemat acasă la el și i-a făcut patul. După câteva zile i-au dat camera pe gratis, pe toată perioada, cu motivarea „you are family for us”.

Partea pe care nu o vedeți în poveștile de succes vine după. A ajuns project manager într-o galerie de trei sute de metri pătrați, cu cardul galeriei la dispoziție și orice echipament voia, și era nefericit. Lucra de dimineața până seara pentru expozițiile altora și abia pe la nouă seara se apuca de propriile lucruri, până la patru dimineața, luni întregi. Devenise manager în loc de artist. A plecat după ce a vândut un tablou cu cinci mii de euro, banii cu care și-a luat primul apartament împreună cu Diana, logodnica lui.

Concluzia lui despre lumea artei e brutală și merită auzită de oricine visează la ea: artistul de galerie din cărțile de istoria artei nu mai există. Nu pentru că s-ar fi terminat talentul, ci pentru că s-a schimbat lumea din jurul lui.

Pantofii printați 3D și ferma de imprimante din Austin

Ovidiu lucrează cu Zellerfeld, compania care produce și distribuie încălțăminte printată 3D pentru designeri și branduri. Povestea firmei e demențială: niște băieți dintr-un warehouse din State încercau să printeze papuci, n-a mers, și-și mutau echipamentele înapoi la Hamburg când s-au intersectat pe hol cu Heron Preston, care avea studio în aceeași clădire. „Ce-s alea? Imprimante 3D. Și ce faceți cu ele? Papuci.” Le-a dat banii de care aveau nevoie. Cinci ani mai târziu, compania e evaluată la câteva sute de milioane, are câteva sute de imprimante în Hamburg și o fermă automatizată în Austin, iar Nike a lansat deja mai multe perechi cu ei.

Ovidiu are șase perechi lansate personal acolo și lucrează cu o grămadă de clienți din ecosistemul lor. Designul pentru printare 3D nu seamănă cu designul tradițional de încălțăminte: obiectul e unul singur, cu grosimi și densități diferite de la un capăt la altul, și trebuie să treci vreo douăzeci și ceva de verificări ca modelul să intre în print.

De ce crede că ăsta e viitorul? Din motive de producție. La Zellerfeld procesul e automatizat în proporție de vreo optzeci la sută, brațe robotice, ca în filme. Într-o fabrică de încălțăminte din Portugalia, de unde vine mare parte din ce încalță europenii, lucrează sute de oameni într-o industrie poluantă și risipitoare. E diferența dintre revoluția industrială și revoluția digitală, iar el vede același drum pentru ochelari, genți și orice alt obiect purtabil. Ne-a arătat, de altfel, și o geantă printată de el în studio, dintr-un material numit BioFlex, cu închidere magnetică, un proof of concept pe care îl poartă de un an.

„Nu-ți fură nimeni jobul”, sau cum arată de fapt reconversia

Aici am avut cea mai interesantă contradicție a discuției. Ovidiu e optimist: acum cincizeci de ani existau o sută de meserii de care nu mai știm nimic, au dispărut și au apărut altele, iar o fabrică automatizată nu poate să-și abandoneze oamenii, trebuie să-i reprofesionalizeze. E aceeași dezbatere pe care am purtat-o aici și cu Mădălina Uceanu despre ce se întâmplă cu piața muncii, și e o poziție pe care o înțeleg.

Numai că realitatea de azi din China spune altceva. Sute de milioane de oameni au ieșit din fabricile alea, care nu mai sunt despre forță de muncă ieftină, ci despre automatizare și dark factories, fabricile care lucrează pe întuneric pentru că înăuntru nu mai e nimeni care să aibă nevoie de lumină. Oamenii ăia sunt blocați în gig economy, în livrări, transport și curățenie, într-o competiție atât de acerbă încât șomajul crește. Zece la sută pe medie, douăzeci la sută la tineri, cu o generație întreagă care intră în comunitatea lay flat. În Statele Unite șomajul e încă la trei-patru procente. Reconversia despre care vorbim toți e deocamdată un ideal, nu o statistică.

Cine e directorul și cine e executantul

Partea de AI a discuției mi s-a părut cea mai utilă pentru voi, pentru că vine de la un om care chiar livrează produse cu ea, nu de la unul care face slide-uri despre ea. Ovidiu și-a construit o aplicație pentru design de încălțăminte care i-a comprimat un proces de două-trei săptămâni într-o singură zi: face un sketch, îl previzualizează direct în volum, îl vede 3D, apoi îl execută. Ordinea s-a inversat complet.

Formula lui e simplă: „eu sunt directorul și Claude e executantul ideilor mele, eu doar îl supervizez”. Nu are nevoie să înțeleagă complet partea de backend, dar are nevoie să știe exact ce vrea, cum să arate, ce să facă și cum să se simtă. Iar asta vine din zece ani în care a învățat industria pe pielea lui. Marea confuzie a momentului, spune el, e că lumea tratează AI-ul ca pe un peștișor de aur: îi ceri vag un website și te aștepți la minune. Dacă nu înțelegi industria în care vrei acel website, nu-ți iese nimic. Nu e magician.

Ne-a povestit și cum a pierdut o săptămână întreagă pentru că modelul nu se uita la cadrele corecte din înregistrările lui de ecran, lua frame-uri la întâmplare, iar proiectul intrase în regresie de la un task la altul. Soluția lui a fost să-și scrie singur un recorder pentru Windows, cu marcaje pe ton de voce și pe click, care forțează atenția fix pe cadrul despre care vorbește. Concluzia mea, spusă și în emisiune: chestia asta ar trebui să ajungă la Anthropic, pentru că la partea vizuală și de recunoaștere vocală sunt încă în urmă față de cât de buni sunt pe cod.

Și mai e un risc, pe care mi l-a semnalat el, nu eu: AI-ul te poate face leneș. Cunoaște oameni care au început să pună kilograme pe ei pentru că se mișcă mai puțin, și IT-iști transformați în vampiri care nu mai dorm noaptea pentru că e prea multă dopamină în treaba asta. Ideea nu e să te acopere tehnologia, ci să-ți câștigi timp cu ea.

De ce nu mai cumpărăm tablouri, dar plătim mii de euro pe un tricou

Aici e miezul episodului. Oamenii nu mai atârnă artă pe pereți. Casele au devenit minimaliste, iar de la IKEA iei un tablou frumos cu douăzeci de euro, în defavoarea unui artist pe care poate chiar îl cunoști și care ți-ar cere două sute. Ovidiu spune, și are dreptate, că arta adevărată e prea ieftină în momentul ăsta. Cea mai mare vânzare a lui a fost un tablou de cinci mii de euro, la două săptămâni de muncă.

În același timp, se cheltuiesc sume absurde pe obiecte purtabile. O cămașă Issey Miyake de 2.800 de euro, cu o țesătură care reacționează la căldură. Bluze Loro Piana din vicuña, cel mai fin cașmir de pe planetă, de cinci, zece, douăzeci de mii. Sneakerși Golden Goose vânduți deja uzați și murdăriți, într-un concept store din Beijing unde nu găsești o pereche care să arate nouă. Teoria pe care am auzit-o de la tineri e că uzura semnalează old money: nu doar că nu ești sărac, ci ai bani de atât de mult timp încât ți se rup pantofii și nu-ți pasă.

Deci concluzia nu e că oamenii au încetat să iubească arta. E că nu mai vor arta pe perete, o vor pe ei. Nu mai atârnăm tablouri, le încălțăm și le purtăm. Iar dacă vreți o dovadă că se poate construi un business românesc pe meșteșug adevărat, într-o piață dominată de producția de masă, povestea lui Alin Copîndeanu de la Tudor Tailor e exact pe subiectul ăsta.

Aici se leagă și obiectul la care lucrează Sam Altman împreună cu Jony Ive: ceva purtabil, îmbibat de tehnologie, care să facă puntea între tech și fashion. Când designul industrial și arta merg împreună, se schimbă lumea, iar Ovidiu crede că următorii mari inovatori vor fi oamenii creativi, exact pentru că acum nu mai trebuie să înțeleagă complet stiva tehnică ca să construiască. Cu toate rezervele de rigoare, pentru că peste hype-ul din jurul AI-ului s-au construit deja și destule țepe.

Frustrarea ca motor și mămoșenia ca frână

Partea de sfat pentru părinți merită scoasă separat. Ovidiu spune că părinții trebuie să recomande direcții, dar nu să împingă, și nici să lase copilul de izbeliște, pentru că libertatea totală la douăzeci și ceva de ani se termină prost. Cocoloșeala slăbește personalitatea: dacă nu ți-a fost niciodată un pic greu, nu înveți să iei decizii. Tatăl lui îl lua la șase dimineața la cazanul de țuică, unde n-avea nicio treabă, dar de fiecare dată învăța ceva și de fiecare dată era plătit. Disconfortul ăla l-a antrenat pentru toate momentele în care n-a mai fost nimeni lângă el.

Iar peste toate stă principiul pe care l-am mai auzit aici, la discuția cu Dragoș Cîrneci despre atenție și despre cum apare depresia: un om satisfăcut nu se mișcă. Ai nevoie de emoție ca să te miști, iar emoția aia se naște de multe ori dintr-o frustrare. Ovidiu a trecut și el prin anxietate și depresie, în mare parte din cauza comparației permanente cu ce vedea pe Instagram. Nimeni nu postează „mi-e foame astăzi, dar sunt artist”. Pe Instagram totul e lapte și miere, iar asta îi face pe oameni mai anxioși, îi ține în zona de confort și îi lasă mai vulnerabili exact în fața revoluției tehnologice care vine peste ei.

Ce rămâne

Două obiceiuri i-au schimbat viața și le puteți copia amândouă mâine dimineață. Primul: scrie zece pagini pe zi, cu pixul, de ani de zile. To-do-uri, gânduri, emoții, poezii, orice. Spune că îl limpezește și că, odată scris un lucru, nu se mai gândește la el, dar îi vine în minte mult mai repede când are nevoie. Al doilea: își arhivează absolut tot, fiecare desen de pe fiecare bucată de hârtie, în foldere puse la punct. Din arhiva aia și-a construit portofoliul, un site cu peste o sută șaizeci de proiecte afișate ca noduri navigabile, cu un asistent AI strict controlat care răspunde întrebărilor despre fiecare lucrare.

Toate poveștile importante ale umanității sunt, până la urmă, două: eroul pleacă într-o călătorie sau un străin sosește în oraș. Ovidiu a plecat din Bistrița și, după opt ani în Barcelona, tot plecat se simte. Zice că nu scapi de asta oriunde te-ai duce, dar că n-are niciun regret, pentru că e liber. Își face singur programul, ia singur deciziile, decide singur când vine în România și când pleacă. Iar mama lui îi trimite în continuare ceapă și mere din grădina de la Sigmir, prin Tabita, obicei pe care prietenii lui străini nu-l pot pricepe în ruptul capului.

Vedeți episodul întreg mai sus, pentru că trebuie să vedeți și obiectele, nu doar să le citiți. Îl găsiți pe Ovidiu ca Bojoreal pe Instagram. Dacă v-a plăcut, dați un share și un subscribe pe canal, iar dacă vă lasă inima și buzunarul, luați în calcul un abonament de membru, pentru că așa ne finanțăm și așa rămânem responsabili în primul rând în fața voastră. Până data viitoare, să vă fie numai bine!