Google Pixel 11 Pro Fold a ajuns pe masa de teste a lui JerryRigEverything. Se pare că noul model stă mai bine decât Pixel 10 Pro Fold la capitolul durabilitate, dar Google nu pare să fi rezolvat una dintre cele mai importante probleme de construcție, astfel că telefonul continuă să cedeze în cadrul renumitului Bend Test (test de îndoire). Detalii avem mai jos!

Anul trecut, Pixel 10 Pro Fold a avut parte de un final spectaculos și deloc plăcut, bateria fiind perforată și ruptă în timpul testului. De această dată nu mai avem un asemenea incident, însă asta nu înseamnă că Pixel 11 Pro Fold trece testul de durabilitate cu brio. JerryRigEverything observă că telefonul se rupe din nou în zona în care e integrată acea antenă GSM, acolo unde au cedat și generațiile precedente.

Este un punct slab pe care Google pare să îl păstreze de la un model la altul, în ciuda îmbunătățirilor aduse construcției. Avem totuși și o surpriză plăcută. Ecranul exterior, protejat de un strat ceramic, se comportă excelent în testul de zgâriere. La nivelul 6 pe scara Mohs urmele sunt aproape inexistente, performanță neobișnuit de bună pentru un smartphone. Zgârieturi serioase apar abia la nivelul 7.

În schimb, spatele realizat din ceea ce Google numește „glass composite fiber” se dovedește a fi mai apropiat de un plastic foarte rezistent, suprafața putând fi zgâriată cu lama unui cutter. Partea cea mai neplăcută vine după testul de îndoire. Zack reușește să desfacă telefonul aproape complet folosindu-și doar mâinile, fără alte unelte. Panoul frontal se desprinde, iar capacul din spate poate fi îndepărtat surprinzător de ușor.

Cu alte cuvinte, Pixel 11 Pro Fold este mai rezistent față de predecesor, dar problmele structurale persistă. Dacă suma de comercializare era mai mică ar fi avut șanse în piață, dar vorbim totuși despre un pliabil de 1999 de euro.

HotNews: Domnule Cristian Măcelaru, ce vă dă speranță când vă gândiți la România de astăzi?
Cristian Măcelaru: Speranța cea mai mare este când vin în România și văd atât de mulți tineri care încă își doresc să devină artiști. Toate lucrurile sunt împotriva ideii de a deveni artist: munca grea și,  să fim sinceri, salariul nu este extraordinar… 

Nu există părinte care vrea să-și îndrume copiii spre o carieră artistică, știind cât de dificil este să fii artist. 

Dar totuși primesc atât de multă speranță când văd cât de mulți tineri sunt cei care se încurajează reciproc și care își doresc să devină artiști. Iar acest lucru este atât de frumos, încât nu poți să nu ai speranță. 

„Nimeni nu-și poate imagina că am creat acest brand extraordinar, cum este Festivalul Enescu”

– Ce îi lipsește României în materie de muzică? Ați vorbit de multe ori de absența unor săli de concerte adevărate, chiar și în orașele mari.
– Da, este ceea ce eu spun des: infrastructură culturală. Dau drept exemplu Polonia, care a construit în ultimii 10 ani câteva săli de concerte extraordinare și cred că economia Poloniei are asemănări cu economia României. 

Iar pentru noi ar trebui să existe un efort într-adevăr mai direct și mai promițător, în care să existe această voință, o voință politică de a se pune accent pe calitatea societății. 

Cultura ține de acest lucru. Nu ține de o investiție economică, chit că există un impact economic extraordinar pe care sectorul cultural îl are într-o societate. 

Dar pentru că nu sunt mulți cei care înțeleg acest lucru, nu se pune accent pe a crea o infrastructură culturală care să fie la același nivel cu calitatea care există în România, în artă, în cultură, în muzică, în teatru, în dans. 

România are un brand atât de important cultural, pe care îl arătăm peste tot în toată lumea. 

Nimeni nu-și poate imagina că am creat acest brand extraordinar, cum este Festivalul Enescu, fără să avem acces la o infrastructură care să fie măcar egală cu ceea ce se întâmplă în restul Europei de Est. Măcar egală, suntem în deficiență față de restul țărilor care ne înconjoară. 

Și ar trebui să existe, și sper să existe, o descoperire a impactului pozitiv, nu numai economic, dar și psihologic, și al calității vieții pe care o oferim copiilor noștri printr-o investiție în cultură.

Liderii „fac totul cu atâta pasiune și entuziasm”

– Pornind de la experiența dumneavoastră, dar mergând către lumea de azi: ce te face un dirijor bun? Ce te face un lider bun?
– Un dirijor bun este de fapt un lider bun. Este acea persoană care nu-ți spune niciodată ceea ce trebuie să faci, dar îți arată exact cum trebuie să faci ceea ce e necesar pentru ca toată orchestra să funcționeze bine. 

De aceea, poate primul lucru pe care îl spun unui dirijor tânăr este să învețe care este diferența dintre a conduce o orchestră și a fi liderul unei orchestre. Pentru că dirijorul trebuie să fie acea persoană care inițiază muzica în sine.

Acest lucru se vede când te uiți la acei oameni care sunt născuți să devină lideri, care au acel magnetism extraordinar, care fac totul cu atâta pasiune și entuziasm, încât apoi oamenii din jurul lor sunt atrași de acest lucru. 

Este cel mai important lucru pentru un dirijor. Acea putere de a-i aduce pe muzicieni împreună într-o orchestră de 80-90 de oameni, care au opinii diferite și experiențe diferite și expertiză diferită. 

„De aceea întâlnim atât de mulți lideri corupți”

– Dacă ar fi să extrapolăm la leadershipul din societatea de astăzi, vedem că avem lideri magnetici, dar care duc societatea într-o direcție periculoasă și restrâng drepturile omului, deși fascinează prin prezență. Unde e echilibrul?
– Am un prieten foarte bun care îmi spunea odată această idee, care mi-a rămas atât de bine imprimată în minte: „Carisma fără caracter duce întotdeauna la catastrofă”. 

Și exact asta este problema, pentru că calitatea unui lider nu trebuie să fie numai carisma pe care o are sau acel magnetism despre care vorbeam. Aceea este modalitatea în care conduc, dar esența din spatele acelui magnetism trebuie să fie acel set de valori pe care un lider adevărat trebuie să îl aibă. 

De aceea întâlnim atât de mulți lideri corupți, care au acea carismă, dar nu au caracterul necesar pentru a deveni un lider într-adevăr bun. 

Iar pentru fiecare dintre noi trebuie să ne uităm și să cumpănim foarte bine care sunt valorile pe care le are un lider, nu numai magnetismul său. 

De aceea, acest populism care există, care e așa de mult la modă peste tot în lume, din Statele Unite până în România și peste tot în lume, este bazat pe acest magnetism pe care anumiți lideri îl au, fără să aibă valorile adevărate în spatele acelui magnetism. Iar fără caracter, orice lider va deveni corupt.

Cum rezistă oamenii în regimuri politice care nu simt că-i reprezintă

-Ați fost unul dintre laureații ediției din 2026 a programului Carnegie, „Great Immigrants, Great Americans” (n.r. „Mari imigranți, mari americani”). Iar coincidența face că se întâmplă acest lucru într-un moment în care America se schimbă. Cum se vede America în care v-ați format astăzi, când Statele Unite se închid în fața celor veniți din alte locuri?
Cristian Măcelaru: Peste tot în lume, este o schimbare politică, de masă, față de ceea ce am cunoscut noi în ultimii 30-40 de ani. Dar cel mai interesant lucru și poate cel mai important și lucrul care îmi dă cea mai mare nădejde în viitor e faptul că oamenii pe care îi întâlnesc zi de zi, oamenii pe care îi cunosc în America, oamenii care formează societatea americană au rămas aceiași oameni plini de generozitate și plini de sprijin și de dragoste față de imigranți. 

E o discordanță, e adevărat, în ceea ce spun eu, dar cred că noi, românii, cunoaștem asta pe pielea noastră foarte bine. 

Ideea că deciziile noastre individuale, ale oamenilor din societatea din România, nu reprezentau cu adevărat deciziile politice care se luau la un nivel mai înalt, poate nu le reprezintă nici în ziua de astăzi. 

Și de aceea încerc întotdeauna să fac această distincție între un sistem politic și oamenii care sunt prinși sau nu în acel sistem politic. 

Ce a învățat de la Enescu: „Un român în esență, dar adoptat de Franța”

Iar oamenii pe care îi întâlnesc în America, pe care i-am cunoscut și când am emigrat în America pentru prima dată, în 1997, au rămas aceiași. 

Pentru că America, de la începutul ei, este de fapt o societate de imigranți. Acest sentiment al imigrantului perpetuu, care se transmite din generație în generație, este un sentiment plin de nostalgie, de melancolie, de dragoste față de ceea ce ai lăsat în urmă, dar și un sentiment de apreciere a țării care te-a adoptat. 

Este un sentiment pe care, sincer să fiu, l-am învățat foarte profund chiar de la Enescu însuși, care toată viața lui s-a luptat cu această dualitate: de a fi român în esență, dar adoptat de Franța. Este o discordanță profundă între oamenii pe care îi întâlnesc zi cu zi și un sistem politic pe care îl vedem atât de evident la televizor.

„Societatea americană a devenit și mai generoasă față de artă”

– Cum se simte astăzi viața unui artist în State, în ciuda a ceea ce ați zis? Există limitări, să spunem, organizatorice de care un artist  se lovește, în ciuda acestei prietenii și deschideri a oamenilor obișnuiți?
– E adevărat, la suprafață și pe hârtie, există anumite lucruri care au fost impuse sau interzise, dar, în același timp, societatea americană a devenit și mai generoasă față de artă, față de muzică, față de cultură,  care întotdeauna a fost sprijinită de sectorul privat în Statele Unite, foarte puțin de sectorul public.

Din nou, e adevărat că anumite schimbări au avut loc în limbajul care poate fi folosit, în felul în care o organizație își descrie conținutul sau în felul în care vrea să creeze o egalitate ori o diversificare a ceea ce prezintă. Deci acest limbaj a trebuit schimbat. 

În același timp, în sine, a rămas același. Și noi continuăm, în Statele Unite, foarte mult ideea de a rămâne înrădăcinați cu adevărat în toate valorile care ne unesc, iar sprijinul pe care îl primim din partea sectorului privat a devenit și mai profund și mai mare.

O familie cu 10 copii și o lecție despre valori

– Ați copilărit în România comunistă, tatăl dumneavoastră era chemat periodic, din câte povesteați, la Securitate, pentru a fi somat să dea informații despre membrii bisericii, în care era foarte implicat. A refuzat acest lucru. Cum v-au format aceste povești din familie?
– Adevărul este că nu știam acest lucru, pentru că eu eram totuși copil, adică Revoluția s-a întâmplat când eu aveam aproape 10 ani. Și de aceea nu știam aceste lucruri, pentru că încercau părinții să mă protejeze, de fapt, pe noi toți, copiii, să ne protejeze (n.r. Cristian Măcelaru provine dintr-o familie cu 10 copii, dintre care el este cel mai mic). 

Când a fost posibil să vedem dosarul tatălui meu și să ne uităm la toate lucrurile despre care el ne povestea și care au arătat adevărul, am învățat o lecție extraordinară: ce înseamnă să-ți găsești rădăcina, de fapt, centrul tău ca persoană,  în valorile pe care le decizi. 

Viața poate să fie ori mai simplă, prin a trece prin ea fără să iei decizii care vorbesc despre valorile care sunt importante  pentru tine, ori mai dificilă, când cauți valorile pe care le dorești și trebuie să găsești o modalitate în care să le menții. Tatăl meu a ales a doua cale și este un lucru de respectat, un lucru de apreciat și un lucru pe care eu l-am învățat. 

Profesorul meu de vioară de când am ajuns în Statele Unite, un mentor extraordinar, îmi spunea așa: „Când spui adevărul, poate că nu este cel mai confortabil lucru în acel moment, dar în viitor va deveni lucrul cel mai apreciat în relația de la om la om”. 

Așa se întâmplă și cu această idee de a ne susține valorile. Nu întotdeauna va fi ușor, dar, dacă le susținem, cred că putem să trăim o viață de care să fim mândri și să avem respect față de ceea ce am decis să facem.

Motivul pentru care nu o ia pe scurtătură

– A existat un preț pe care tatăl dumneavoastră l-a plătit pentru că și-a susținut valorile? Și ani mai târziu, chiar dacă trăiți într-o societate liberă, este un preț pe care simțiți că l-ați plătit vreodată pentru valorile dumneavoastră?
– Pentru tatăl meu, sigur, a fost un preț direct, deoarece avea de-a face cu locul lui de muncă, cu salariul pe care îl primea, cu felul în care copiii lui erau ajutați sau erau încurajați să continue studiile postliceale. 

Pentru mine, lucrurile sunt puțin diferite. Pentru că ai libertatea, fără să suferi nicio repercusiune, să-ți schimbi drumul. Iar ceea ce îți impui ca valori într-o societate liberă trebuie să fie un lucru care se autoimpune. Nu poate să fie un lucru care să fie pedepsit sau nu de cineva. Singura pedeapsă este cea personală. 

De aceea, într-un fel, e foarte dificil să susții niște valori într-o societate liberă și într-o societate deschisă. Și, sigur, pentru mine, sacrificiul pe care îl fac pentru a continua să fiu un artist care își dorește să aibă integritate și să aibă profunzime este un sacrificiu pe care mi-l autoimpun și mie, și familiei mele, pentru că nu este ușor ceea ce încerc să fac. 

Pentru mine există foarte multe situații în care aș putea să tai anumite colțuri de cărare. Dar nu fac acest lucru, pentru că acele valori pe care le-am învățat de la tatăl meu, de la mama mea sunt atât de importante pentru mine.

De ce a așteptat 10 ani până să devină dirijor

– Dar când e cel mai greu? Puteți să ne dați și niște exemple concrete, unde e cel mai greu să-ți susții valorile, să nu alegi calea ușoară, care e peste tot?
– De foarte multe ori, există lucruri care se pot face mai ușor. Vă dau un exemplu direct. Când aveam vârsta de 18 ani, îmi doream imens de mult să devin dirijor. Și această dorință voiam să o împlinesc atunci, iar când am vorbit cu profesorul meu, care mi-a devenit apoi profesor de dirijat, i-am spus că vreau să devin dirijor. Sigur, fiecare tânăr de 18 ani își dorește să devină dirijor. Dar el atunci mi-a spus: „Nu, trebuie să investești timp în tine, pentru a crește, să devii muzician cu adevărat. Iar apoi, când ajungi la o vârstă mai matură, poți să devii dirijor”. 

Și am așteptat aproape 10 ani, până când am reluat bagheta în mână. Și am învățat muzică, am studiat la vioară, m-am chinuit, am fost la școală, am continuat drumul dificil, aș spune eu, ca artist singur în Statele Unite. Ca să pot să cresc, să devin dirijor. 

Lucru de care acum beneficiez enorm, că am avut acei ani pe care i-am pus într-adevăr la muncă, ca să învăț să devin muzician. 

Sigur, puteam să devin dirijor la vârsta de 18 ani, dar era o scurtătură a drumului. Pentru că nu deveneam un dirijor cu aceeași înțelegere și cunoaștere și inteligență vizavi de lucrurile pe care le fac. 

Un alt lucru care este foarte direct, pe care l-am învățat de la Enescu e faptul că foarte mult din timpul prețios și puțin pe care îl am liber îl petrec pentru a întâlni tineri muzicieni pe care să-i încurajez în mentorare, pentru a le dărui din ceea ce am învățat. E un lucru care nu mă obligă absolut nimeni să-l fac. Îl fac din simplul fapt că este un lucru de care am beneficiat și eu, am primit și eu acest dar de la alți artiști maturi, când eram tânăr. L-am învățat de la Enescu, l-am învățat de la tatăl meu, l-am învățat de la oamenii importanți pe care îi respect. 

Profesia, o combinație de entuziasm, pasiune și expertiză

– Conduceți programe de mentorat pentru mulți tineri muzicieni. De ce credeți că au nevoie tinerii pentru pentru a se dezvolta și ce credeți că lipsește din educația românească astăzi?
– Muzica clasică nu suferă de o calitate în declin, ci suferă de o prezentare care nu are entuziasmul necesar pentru ca publicul să o înțeleagă. 

De aceea, pentru mine este atât de important să dăruiesc din energia pe care eu o am față de muzică și din dragostea pe care o am față de muzică, să împărtășesc cu toți tinerii asta și să-i învăț că, de fapt, cel mai important lucru în tot ceea ce faci în viață, că e muzică sau că nu e muzică, dar mai ales în muzică, trebuie să fie o combinație de entuziasm, pasiune și expertiză. Dar trebuie să fie toate aceste lucruri în proporție egală.

Poți învăța, sigur, elemente tehnice, elemente intelectuale pe care trebuie să le descoperi. Dar pentru a putea să le pui în practică, într-adevăr, trebuie să existe acel moment în care te întâlnești cu o persoană care îți deschide un drum către un univers mai larg. Acel lucru se poate face numai de la unu la unu, pentru că așa este menirea în muzică. 

Moștenirea lui Enescu: O scenă pe care tinerii artiști să exceleze

– Cum a evoluat Concursul Internațional George Enescu și încotro sperați să-l duceți?
– Ideea concursului s-a născut din felul în care George Enescu însuși promova tinerii, el a fost un pedagog fenomenal. Sunt foarte mulți muzicieni care au studiat cu el, violoniști care au învățat de la el direct și care au spus că Enescu, ca pedagog, era extraordinar. 

Și de aceea concursul, de la începutul lui, a fost creat pentru a promova și a dărui tinerilor artiști o scenă pe care să exceleze, pe care să arate eforturile pe care le-au depus în muzică. 

Când am preluat Concursul și Festivalul George Enescu, primul lucru pe care mi-am dorit să-l fac a fost să încorporez și acest element de masterclass. 

Poate nu toți sunt pregătiți ca să ajungă la concurs. Anul acesta, am avut peste 600 de aplicanți, dar doar 150 au fost selectați, pentru că trebuie să existe anumite bareme care trebuie atinse. 

E important să găsim o modalitate în care să-i încurajăm pe cât mai mulți să continue și să fie interesați de a fi parte din cei care vor veni la concurs în anii viitori. Și acest lucru rămâne în pas cu gândirea lui Enescu, de a sprijini fiecare tânăr artist, muzician, care-și dorește să facă ceva în muzică. Felul în care concursul a evoluat, în primul rând, este latura aceasta de masterclass.

Cum a gândit concursul din 2026

– Cum împrietenești un public mai puțin avizat, care poate n-a ascultat muzică clasică acasă, cu muzica de la Concursul Enescu?
– În același fel în care mă gândesc că o persoană care nu a participat niciodată la un sport competitiv își dorește totuși să vadă o olimpiadă sau un meci de fotbal. 

Este un element al unei excelențe umane care există într-un concurs, te duci la concurs să vezi un lucru care e foarte greu de întâlnit altundeva. 

Cred că este o oportunitate extraordinară pentru oricine să vină și să vadă ceva unic. Un tânăr de 14-15 ani care poate deja să concerteze la acest nivel e un lucru de pus în Cartea Recordurilo. Și chiar dacă poate nu neapărat dintr-o apreciere a muzicii clasice în sine, ci dintr-o apreciere a excelenței umane, poate cineva este interesat să vină și să vadă ceea ce o altă persoană este în stare să creeze pe scenă.

Momentul când concertul condus de Măcelaru a fost întrerupt și ce a făcut dirijorul

– Pe de altă parte, muzica clasică este și mai puțin accesibilă oamenilor. Există poate și o reticență față de acest domeniu. În plus, sunt multe incidente descrise și pe rețelele de socializare, în care artiștii sunt deranjați uneori de atitudinea publicului mai puțin avizat. Vi s-a întâmplat și dumneavoastră, mă refer la aplauzele pripite din timpul unui concert, când publicul a aplaudat înainte să lăsați bagheta jos. Cum vă raportați la aceste greșeli?
– S-a întâmplat chiar în Festivalul Enescu, era un moment culminant în Rapsodia I a lui Enescu, care este celebră. 

Sincer să fiu, nu mi s-a întâmplat niciodată altundeva decât în România: când, în punctul culminant, când este o pauză foarte importantă, după care este finalul în sine, foarte mulți oameni au explodat în aplauze în acea pauză, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat niciunde altundeva pe planetă. 

Reacția mea a fost simplă, prin a realiza faptul că aceia care au explodat în aplauze nu au făcut-o nici din răutate, nici din neștiință, ci au făcut-o pur și simplu ca o expresie a faptului că erau atât de copleșiți de frumusețea muzicii și nu știau că altceva va mai urma. Iar acest lucru arată și faptul că aceștia sunt oameni care nu sunt obișnuiți să vină la concerte. 

M-a bucurat pentru că am descoperit atât de mulți oameni care veniseră la concert poate pentru prima dată. 

A pățit-o și simfonia lui Beethoven

Îmi doresc, desigur, să nu creăm un lucru care să se repete constant din cei care aplaudă așa, când își doresc ei. Dar, în momentul acela, să știți că nu m-a deranjat deloc. 

Și chiar mă și gândeam, pe vremea lui Beethoven, a lui Mozart, când oamenii, mai ales când se cânta o compoziție nouă, dacă le plăcea o bucată muzicală, chiar dacă nu se terminase, începeau să aplaude și cereau ca acea bucată muzicală să fie repetată. 

Sunt foarte multe exemple, în istoria muzicii, în care într-o simfonie, de exemplu, de Beethoven, s-a repetat partea a doua sau partea a treia de vreo trei ori înainte să se poată continua la partea următoare. 

Pentru că publicului îi plăcuse atât de mult, încât cereau să se mai repete încă o dată. Ei, lucrurile s-au schimbat, într-adevăr, în secolul XX, în secolul XXI, tratăm muzica clasică cu atâta reverență, încât înstrăinăm oamenii, de fapt, care nu cunosc acest ritual sau această reverență. 

Eu sunt primul care spun că mi-aș dori să ne reîntoarcem la ideea că muzica clasică este, de fapt, muzica care ne reprezintă pe toți. Nu cunosc om care să nu iubească muzica. Simplu. Ei, dacă iubești muzica, iubești muzica clasică. Pentru că tot ce există în muzică, ceea ce numim noi muzică care nu-i clasică, se naște din muzica clasică. 

Cu toții, de la Billie Eilish la Taylor Swift, toți ne tragem din aceiași compozitori care au pus pe hârtie pentru prima dată o notă și au spus: asta înseamnă asta și asta înseamnă aia. Cu toții ne tragem de acolo. Deci, dacă nu-ți place muzica clasică, eu spun că încă nu ai înțeles ce înseamnă muzica clasică și te-aș încuraja să vezi ce înseamnă muzica clasică, sigur vei descoperi ceva ce-ți place.

Impactul economic pozitiv al culturii. Cazul Kansas

– Cum se măsoară impactul economic,  pentru că la noi pare întotdeauna că cultura doar costă și nu oferă nimic?
– Vorbeam chiar acum vreo trei săptămâni cu guvernatoarea statului Kansas, în Statele Unite, care îmi spunea despre un studiu economic pe care ei l-au făcut în statul Kansas, în care au observat că fiecare dolar investit în cultură va aduce înapoi 27 de dolari. Pentru că fiecare bilet care se cumpără la un concert este însoțit de taxe, care alimentează bugetul de stat. 

Fiecare salariu care este plătit unui artist este însoțit de taxe. Fiecare eveniment cultural angajează nu numai oamenii care sunt pe scenă, dar sunt sute de alți oameni atașați care produc acel eveniment, deci creează locuri de muncă. Fiecare artist care vine în România, în cadrul Festivalului Enescu, de exemplu: am avut 4.000 de artiști care au venit în România. 

Asta înseamnă cel puțin o noapte la hotel, cel puțin trei mese pe zi la restaurant. Există un impact economic în timpul festivalului care este vizibil, față de un trafic extraordinar de oameni, un flux care vine în România, este un impact turistic care atrage acești oameni înăuntru. Toate aceste lucruri se fac numai de la un simplu festival, Festivalul Enescu. 

Dar dacă vorbim și de festivalul de teatru de la Sibiu, festivalul de film, toate aceste lucruri atrag oameni care nu ar veni în România pentru alt motiv. 

Să nu mai vorbim de impactul extraordinar pe care îl creează cultura într-o societate, pentru că o societate are nevoie de evenimente. Dacă cultura nu creează acele evenimente, altcineva va crea evenimente care nu vor fi la fel de pozitive, care nu vor fi la fel de importante. 

Iar cultura, muzica, creează o lume, o societate sau o comunitate spirituală, pur și simplu, în care poți să descoperi o frumusețe în interior, dar creezi și o frumusețe în exterior. 

Majoritatea evenimentelor care există în societate nu creează acest lucru. De aceea, în momentul în care nu avem aceste evenimente culturale, imediat ele vor fi înlocuite de evenimente care nu creează acea lume spirituală. 

Despre Cristian Măcelaru

Născut la Timișoara, într-o familie cu 10 copii, Cristian Măcelaru a ajuns la vârsta de 17 ani în Statele Unite ale Americii pentru a studia muzica. 

A debutat la vârsta de 19 ani, ca violonist  pe scena Carnegie Hall, și a marcat o bornă: a fost cel mai tânăr contramaistru din istoria orchestrei simfonice din Miami, cu care a cântat atunci.

 Astăzi este director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și al Cincinnati Symphony Orchestra și director artistic al Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu”. În 2024 a dirijat Imnul Olimpic la ceremonia de deschidere a Jocurilor de la Paris, iar în 2026 fundația Carnegie l-a inclus printre laureații programului „Great Immigrants, Great Americans” (n.r. „Mari imigranți, mari americani”). 

În urmă cu câteva zile, Cristian Măcelaru a dirijat Orchestra Simfonică BBC la Royal Albert Hall din Londra, iar săptămâna aceasta a ajuns la București. 

Aici se desfășoară, în perioada 23 august – 19 septembrie, Concursul Internațional George Enescu, unde dirijorul îi invita și pe cei mai puțin familiarizați cu muzica clasică să asiste la un spectacol al excelenței umane, la fel cum o persoană „care nu a participat niciodată la un sport competitiv își dorește totuși să vadă o olimpiadă”.

OPRAH WINFREY VINE ÎN ROMÂNIA LA BRAND MINDS 2026  Cartea apare la Editura Trei, în traducere de Gabriel Tudor și o puteți precomanda aici.

Toată viața sa adultă, vedeta TV Oprah Winfrey s-a confruntat cu probleme legate de greutate. Nu și-a imaginat niciodată că, în timpul vieții sale, vor apărea medicamente care să ofere speranță, sănătate și vindecare unor oameni ca ea.

În discuțiile sale cu dr. Ania Jastreboff, profesor de endocrinologie la Yale School of Medicine, Oprah află că obezitatea nu este o problemă de voință, ci o boală. Este o chestiune de biologie, determinată de nevoia organismului nostru de a supraviețui și de mediul în care trăim astăzi. Și, cel mai important, este o boală care, de-acum, poate fi tratată. Noile medicamente scad pragul de referință al grăsimii corporale (pragul „destul“), astfel încât acum putem slăbi fără să mai luptăm

împotriva biologiei doar cu ajutorul voinței. De asemenea, noile tratamente ne scapă de „zgomotul alimentar“, de gândurile obsesive legate de „Ce mănânc azi?“ Nu în ultimul rând, ne eliberează

de rușinea și vina impuse de societatea care culpabilizează persoanele supraponderale și obeze.

Cercetările revoluționare ale Aniei Jastreboff, fondatoarea Centrului de Cercetare a Obezității de la Yale, oferă o nouă direcție nu doar pentru tratamentul obezității, ci și pentru sănătate în general, cu implicații importante în prevenirea numeroaselor boli asociate.

„În toți acești ani, am crezut că pot reuși de una singură. Dar am încercat și am dat greș, am tot

încercat și am dat iar și iar greș. În fața voastră, a tuturor celor care ați fost martori la asta. De ce nu am putut să slăbesc și să-mi mențin greutatea? Pentru că niciun succes, nicio sumă de bani, nicio faimă și nicio inteligență nu se pot compara cu biologia. Aveam o boală și mă învinovățeam că nu eram capabilă să mă vindec. Așa cum a spus un medic: «E ca și cum ți-ai ține respirația sub apă și ai încerca să nu ieși la suprafață».“ — OPRAH WINFREY

ANIA M. JASTREBOFF, doctor în științe medicale, este profesor de endocrinologie la Yale School of Medicine. Medic și cercetător dedicat, este fondatoarea și directoarea Centrului de Cercetare a Obezității de la Yale (Y-Weight). Dr. Jastreboff este unul dintre liderii în dezvoltarea științifică și aplicarea clinică a noilor medicamente împotriva obezității.

Lider global în media, OPRAH WINFREY este celebră pentru emisiunea ei The Oprah Winfrey Show, care a inspirat și încurajat milioane de telespectatori timp de douăzeci și cinci de ani. În cadrul Grupului Editorial Trei a mai fost tradusă cu titluri precum: Construiește-ți viața pe care o dorești, Ce știu cu adevărat și Ce s-a întâmplat cu tine.

*

1

Gata cu rușinea și culpabilizarea

Obezitatea este o boală, nu o alegere

Oprah: Dacă nu ai avut niciodată probleme cu greutatea, știu că poate fi greu să înțelegi groaza de a vedea pe cadranul cân­tarului niște cifre care par o înfrângere — dovada clară că, încă o dată, grăsimea a câștigat, iar tu ai pierdut. Nu știi cum e să cumperi haine nu în funcție de ce-ți place, ci de ce ți se potrivește și te poate acoperi cel mai bine. Nu știi cum e să fii supărată pe tine însăți lună de lună și să te simți jenată an după an. Și poate te întrebi cum de este posibil ca eu să știu să fac multe lucruri valoroase, care îți dau poftă de viață, și totuși — indiferent cât sunt de disciplinată și de strictă cu mine însămi sau cât de multe privațiuni îmi impun — să nu pot să-mi controlez greutatea.

Cât de frustrant este să știu că, indiferent de câte ori am spus: „Aceasta este ultima mea dietă!“, nu am putut să-mi țin promisiunea făcută.

Una dintre cele mai puternice amintiri ale mele — și toto­dată unul dintre momentele de care ar fi trebuit să fiu cea mai mândră — este învăluită în jenă și rușine. Era anul 1992 și mă aflam la gala Daytime Emmy Awards. Pășeam pe covorul roșu, sub privirile tuturor, dar eu nu voiam altceva decât să dispar ca prin farmec. Eram anxioasă și nervoasă, dar nu din motivul la care te-ai gândi — pur și simplu, nu voiam să fiu acolo. Eram mai grasă ca niciodată, ajunsesem la 107 kg, și în săptămânile dinaintea spectacolului nu găsisem nimic de îmbrăcat. Așa că mi-am comandat un costum special pentru acea ocazie — o fustă aurie și o jachetă de culoarea ciocolatei. Mi-era atât de rușine, încât nici nu îndrăzneam să mă duc la croitoreasă. De obicei, la probă, îi spuneam: „Nu poți să mă măsori! Trebuie doar să te uiți și să ghicești.“ Dar acesta era un eveniment public foarte mediatizat, așa că am stat nemișcată, am închis ochii și m-am crispat, în timp ce mi se măsurau bustul, talia și șoldurile. Creatoarea de modă a făcut tot ce a putut — o frumoasă fustă de mătase, cu croială dreaptă și o jachetă cu manșete pentru butoni, din același material — dar tot mă simțeam atât de inco­modă, atât de grasă, atât de expusă. Îmi amintesc că mă rugam: „Te rog, nu-i lăsa să-mi strige numele. Te rog, nu mă lăsa să câștig, lasă-l pe Phil (Donahue) de data asta“ — pentru că nu puteam suporta ideea de a mă ridica de pe scaun, știind că toată lumea mă va privi din spate în timp ce urcam fiecare treaptă spre scenă. Dar desigur că mi-au strigat numele, iar eu m-am forțat să surâd și să accept premiul.

După ce am părăsit ceremonia, am mers la un spa, încercând să-mi dau un impuls și să mă motivez pentru a slăbi din nou.

Mă gândesc astăzi la orele, zilele și anii în care am irosit timp și energie ca să slăbesc, doar pentru a mă îngrășa la loc, și la cât de uimitor este să aflu, după toți acești ani în care m-am învinovățit pentru eșec, că aceasta nu este și nu a fost niciodată o problemă de voință. Am înțeles acum că este vorba de creierul tău — și de modul în care el va lupta să te readucă la greutatea pe care tot încerci să o pierzi. Conștientizarea aces­tui fapt a fost ca o profundă eliberare pentru mine — și ea le oferă tuturor o oportunitate similară de a renunța la rușine și culpabilizare.

Poveștile lui Oprah sunt reale și incredibil de ușor de în­țeles, constituind un ecou a ceea ce aud zilnic de la pacienții care trec pragul clinicii și de la participanții înscriși în cerce­tările noastre realizate la Centrul de Cercetare a Obezității de la Yale. Majoritatea persoanelor care vin să solicite îngrijire au fost făcute de rușine pe nedrept și în mod tragic, doar pentru că au o boală. Iar aceste persoane se critică, la rân­dul lor, pentru asta. Se dojenesc. Încearcă și tot încearcă să slăbească. Se blamează în continuu atunci când eșuează, așa cum și lumea le-a blamat. Pacienții mei îmi mărturisesc că se simt ca niște exilați în raioanele pentru mărimi mari sau în magazinele care nici măcar nu au mărimile lor. Ei îmi vorbesc despre companiile aeriene care le cer să cumpere două locuri sau să solicite o prelungire a centurii de siguranță și apoi stau, precum pacienta mea, Lynn, pe tot parcursul zborului, înțe­peniți și rigizi „ca într-un sicriu“, căci nu vor „să ocupe prea mult spațiu“. Pacienții mei îmi povestesc despre avalanșa de reclame care îi urmăresc mereu — suplimente pentru slăbit, plante medicinale, plasturi și creme — care le promit soluții rapide. Alți pacienți, cu obezitate mai puțin severă, îmi spun că se simt tot timpul inconfortabil. Pentru că au o boală. Iar lumea le-a spus că nu este o boală. Lumea le-a spus în repe­tate rânduri că este doar vina lor — iar acest lucru se traduce prin sentimentul multora că ar fi lipsiți de voință. Că ar fi lacomi. Că pur și simplu nu se pot controla.

Și, în tot acest timp, biologia lor le spune: „Am nevoie de o felie de pizza cu blat gros și pufos.“ Ar putea încerca să se mulțumească doar cu o salată de legume cu pui la grătar și ardei iute chipotle (poate și cu puțin sos ranch[1] degresat?), dar biologia lor strigă: „Mor de foame! Am nevoie de mai multă energie! Trebuie să stochez mai mult combustibil, mai multă grăsime, pentru orice eventualitate!“

Aceasta este boala obezității. Sincer vorbind, dacă am trăi într-o perioadă de foamete și lipsuri alimentare, persoanele cu obezitate ar avea un avantaj. Tendința creierului lor de a stoca mai multă energie le-ar proteja mai bine împotriva înfometării. Dar în lumea noastră modernă, într-un mediu care încurajează stocarea de energie suplimentară, a avut loc o schimbare în privința cantității de grăsime pe care o stocăm cu toții. Într-un fel, suntem cu toții predispuși să stocăm mai multă grăsime. Persoane care acum o sută de ani erau considerate ca având o greutate „normală“ sunt acum tratate drept supraponderale. Persoane care aveau o predispoziție genetică spre a fi supraponderale sunt considerate astăzi ca fiind bolnave de obezitate. În cazul multor persoane cu obe­zitate, gândurile obsesive legate de mâncare pot mătura orice alt gând din minte. O serie nesfârșită de diete îi privează pe oamenii cu această boală de timpul și atenția pe care le-ar putea dedica altor activități — de pildă, să joace bowling, să învețe să cânte la chitară, să deprindă limba chineză.

Deși obezitatea nu este încă recunoscută și acceptată de toată lumea drept o boală, asociațiile medicale, inclu­siv Organizația Mondială a Sănătății și Asociația Medicală Americană, o recunosc ca atare. Dar obezitatea nu este o boală doar pentru că diverse asociații o recunosc ca atare, ci pentru că este cu adevărat o afecțiune medicală cu o biologie com­plexă, care are un impact negativ asupra sănătății. Deocamdată putem afirma că obezitatea este provocată de mediul modern și apare atunci când creierul nostru îi spune corpului să sto­cheze mai multă grăsime decât ar avea nevoie. Această grăsime suplimentară are efecte dăunătoare asupra sănătății.

Definiția obezității constituie încă un subiect controver­sat — și poate că asta face parte din problemă. Iar definițiile și descrierile limitate de care dispunem nu transmit cum se simt cei care au această boală. Nu toată lumea care se în­grașă suferă de obezitate. Totuși dacă ai această afecțiune, știi asta. Ai încercat 621 de diete și niciuna nu funcționează. Sau funcționează câteva luni, apoi încetează să mai funcționeze. Mulți se gândesc la mâncare și la nimic altceva. Zi și noapte, dimineața și seara. Te trezești uneori și mănânci bucata de friptură de curcan rămasă de la cină, apoi stai în bucătărie și te dojenești singur. Sau poate că nu mănânci friptura de curcan. Reziști. O arunci. Apoi stai în bucătărie, dorindu-ți să nu o fi făcut. Ai irosit mâncarea. Copiii tăi ar fi putut face sendvișuri cu acea friptură de curcan. Poți cântări 88 kg, 225 kg sau 133 kg. Cifrele de pe cântar nu contează. Orice ai face sau nu ai face… simți că niciodată nu te-ai hrănit destul.

[1] Sos preparat din lapte bătut, maioneză, usturoi, ceapă și mărar (N.t.).