Evident, regizorul – care e și autorul adaptării – nu își propune să transpună integral acțiunea romanului lui F.M. Dostoievski, ci reduce povestea la câteva întâmplări esențiale pentru anchetă, respectiv la câteva personaje care au o legătură directă cu aceasta. Cu alte cuvinte, povestea nu începe cu crima, ci cu interogatoriul din care aceasta și toate întâmplările care au precedat-o vor fi reconstituite. Povestea ne este filtrată, așadar, prin perspectiva lui Raskolnikov. Pe măsură ce interogatoriul avansează, sala de anchetă devine un spațiu al memoriei, iar noi suntem transportați în mintea personajului, ce pare a fi forțat să retrăiască, iar și iar, evenimentele care au precedat crima. Întrebările lui Porfiri fac ca fragmente din trecutul lui Raskolnikov să prindă viață în fața noastră. Scenele cu Sonia, întâlnirea cu Lizaveta din piață, episoadele cu Marmeladov și alte momente esențiale ale romanului ne apar sub forma unor flashback-uri, amestecându-se permanent cu prezentul anchetei. Muzica și mijloacele de iluminat susțin acest discurs regizoral. Notele grave, reluate și cântate la pian cu o intensitate din ce în ce mai ridicată accentuează gravitatea momentelor. Pe lângă asta, muzica devine o prelungire a stării interioare a personajului. Cât despre lumină, aceasta direcționează atenția spectatorului între cele două spații temporale.
După cum am mai spus, Ioana Nichita și Alex Vlad dovedesc versatilitate, având în vedere că interpretează personaje de vârste și situații sociale variate. Ioana Nichita construiește o Sonia în a cărei prezență se poate citi nu doar fragilitate, ci și forță. Opusă lui Raskolnikov, Sonia Ioanei Nichita este un personaj al sacrificiului de sine, ce nu își justifică încălcarea normelor de bună cuviință ale societății printr-o teorie ce se va dovedi mai târziu șubredă. Ea își sacrifică propria viață pentru bunăstarea celorlalți. Este greșit să reducem acest personaj la o simplă fată decăzută care și-a întors fața către credință și Dumnezeu. Mai mult decât atât, ea este cea care îi oferă lui Raskolnikov posibilitatea unei renașteri după o moarte simbolică, salvându-l din vârtejul incertitudinii în care se află. În acest sens, episodul lecturii parabolei lui Lazăr devine o scenă cheie a acestui spectacol.
Dacă Sonia reprezintă presiunea conștiinței, inspectorul Porfiri reprezintă presiunea legii și a justiției. Alex Vlad construiește un personaj calculat, rece și distant care lovește cu o precizie chirurgicală în punctele cele mai sensibile ale acuzatului. Ca un adevărat dirijor al partidei, acesta controlează ritmul și intensitatea interogatoriului. Jonglând între calm și agresivitate, acesta îl lasă să vorbească, îl provoacă, îi lansează ipoteze, se preface uneori că nu știe ceea ce știe pentru ca, în final, să arunce în spațiu sentința: Tu ești criminalul! În mâinile sale, ancheta devine un mecanism prin care încearcă să îl facă pe Raskolnikov să se confrunte cu propriile contradicții, obligându-l să retrăiască și să înțeleagă consecințele acțiunilor sale.
În versiunea lui Nicholas Bohor, Raskolnikov este un personaj măcinat de două impulsuri contradictorii: orgoliu și vinovăție. În jocul său, tensiunea dintre cele două nu se remarcă doar prin izbucniri spectaculoase, ci printr-o degradare progresivă a stării mintale și afective a personajului. Convins că oamenii catalogați de el ca fiind “extraordinari” au dreptul să depășească limitele legale și morale impuse celor obișnuiți, Rodion Romanovici o ucide pe bătrâna cămătăreasă. Problema apare atunci când își dă seama că teoria sa nu rezistă în fața testului propriei conștiințe. Pe măsură ce interogatoriul avansează, omul care încearcă să transforme crima într-un experiment social devine tot mai greu de distins de cel pe care propria conștiință îl duce la pierzanie.
Oare mii de fapte bune pot șterge cu buretele o crimă neînsemnată? Poate fi oare moartea unei singure persoane justificată dacă, prin aceasta, ar putea fi salvate alte o sută? În ce măsură faptele bune făcute de un om le compensează pe cele rele? Prin adresarea directă către public a acestor întrebări, Nicholas Bohor îi pune pe spectatori în fața aceleiași dileme cu care Raskolnikov își chinuie conștiința și sufletul. În această confruntare directă cu propriul nostru set de valori, între merit versus vină, se atinge punctul de maximă tensiune al spectacolului. Întrebarea rămâne fără răspuns. Totuși, tensiunea acumulată de-a lungul întregului spectacol își găsește o trapă prin care să iasă. Melodia din final, Lacrimosa din Requiemul lui Mozart, duce la eliberarea acesteia.
