Salutare tuturor! Am reluat masterclass-ul de comunicare cu profesorul nostru preferat, Dumitru Borțun, iar de data asta am intrat direct în cea mai riscantă zonă: comunicare interpersonală, adică exact ce se întâmplă între doi oameni care stau față în față. Imaginea cu care a deschis profesorul mi-a rămas în cap: din punctul de vedere al comunicării, lumea e o junglă. În stânga ai prejudecățile celor cu care vorbești, în dreapta ai iluziile pe care și le fac despre ei sau despre tine, deasupra ai grijă să nu îți cadă ceva în cap, iar prin toate astea trebuie să îți faci loc cu maceta. Mesajul tău e atacat permanent din toate părțile.
Interacțiunea e o fântână fără fund
Prima idee care schimbă complet felul în care privești o ceartă: nu știi niciodată cine a început. Când doi oameni vorbesc, fiecare se raportează la o realitate la care a contribuit el însuși. Relația nu are un început și nu are un sfârșit, e o interacțiune continuă în care ne influențăm reciproc fără să ne dăm seama.
Profesorul citează cartea lui Daniel Wegner, „Iluzia voinței conștiente”: fiecare individ este doar parțial conștient de contribuția pe care o are la o relație. Restul intră într-un fel de con de umbră, exact ca unghiul mort de la mașină, ăla în care calci lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată. Avem unghiuri moarte și în relația cu celălalt, nu doar în oglinda retrovizoare.
Aici se leagă și discuția noastră mai veche despre percepție și realitate. Experimentul cu gorila e clasic: oamenii numără pasele mingii și jumătate dintre ei nu văd gorila care traversează scena. Iar exemplul care m-a amuzat cel mai tare vine dintr-un sat african, unde un film educativ despre igienă a fost proiectat pentru cincizeci de oameni. Întrebați ce au văzut, un tânăr a răspuns: „mie mi-a plăcut găina”. Găina trecuse o secundă prin cadru. Atât reținuse, pentru că doar aia îi era familiară.
„De unde vii la ora asta?” și cine a început de fapt
Scenariul e banal și îl recunoaște oricine: intri pe ușă, iar partenera te întreabă pe un ton de reproș de unde vii la ora asta. Te simți atacat, răspunzi obraznic, ea răspunde la fel, tu o pui la punct, ea începe să plângă și să spună că întotdeauna pățește așa cu tine. Cine a început?
Poate el a intrat pe ușă cu o figură vinovată fiindcă avusese un conflict pe stradă. Poate ea se aștepta deja la un reproș și venea preîncărcată cu istorie. De cele mai multe ori conflictul începe în mintea noastră, cu replica pregătită dinainte pentru o întrebare care încă nu a fost pusă. De asta spune profesorul că soarta unei relații stă în mâinile noastre: depinde de noi dacă ducem conversația într-un loc benefic pentru amândoi.
Ascultarea activă, adică opusul lui „bifez că am întrebat”
Noi nu ne ascultăm, ne bifăm reciproc. E o obligație socială să îl asculți pe celălalt, așa că dai din cap în timp ce îți pregătești replica. Profesorul a spus bancul din studenția lui, ăla cu „ce face soția?”, „bine”, „dar soacra?”, „tot bine”, „tot moartea”. Ai întrebat, deci ești un om bun, doar că nu ai fost atent o secundă.
Ascultarea activă înseamnă altceva: te întrebi de ce îmi spune omul ăsta lucrul ăsta, de ce mie și de ce abia acum, care sunt fricile și problemele lui reale. Iar tehnicile sunt concrete și se pot învăța:
Atenția, transmisă nonverbal. Te uiți la om, dai din cap, nu te uiți la ceas. Aici am recunoscut și eu că ceasurile inteligente mă omoară la întâlniri, așa că la discuții importante îmi opresc notificările din butonul din dreapta sus. E jenant să te uiți la mână când cineva îți povestește ceva.
Reformularea, adică repeți cu cuvintele tale ce ai înțeles, ca omul să se simtă ascultat și ca tu să verifici că ai priceput corect. Punerea de întrebări, care nu servește doar la informații suplimentare: când te întreabă cineva, te clarifici și tu în timp ce răspunzi. Celălalt devine un fel de conștiință externă. Și, poate cea mai grea, lasă omul să termine fraza. Profesorul povestește că are o soție extraordinară, care îl cunoaște foarte bine și îi intuiește gândurile, doar că uneori intuiește greșit. Procedura lui e simplă: se oprește și întreabă calm „pot să termin fraza?”.
Mai e ceva foarte românesc aici. Noi ascultăm cu poker face. Am văzut și eu asta în săli: trebuie să stimulezi foarte puternic audiența ca să obții o reacție, pe când în alte culturi oamenii dau feedback continuu, râd, aprobă, reacționează. Profesorul crede că e o moștenire culturală, din lumea satului și din comunism, unde apreciat era ăla care tace și face. Problema e că, dacă nu dai feedback, refuzi să intri în joc și nu îl accepți pe celălalt ca partener. Am mai discutat despre asta când am vorbit despre barierele comunicării și de ce nu ne înțelegem.
Cum se pun întrebările, ca să nu sune a interogatoriu
Regulile sunt scurte și le încălcăm pe toate. Întrebarea trebuie să fie clară și concisă. Pui o singură întrebare, apoi aștepți răspunsul, apoi pui a doua. Dacă mitraliezi cu „de ce, când, cum și în ce scop”, omul răspunde de regulă doar la ultima și le pierzi pe celelalte. După întrebare lași o pauză, ca celălalt să își formuleze răspunsul.
Și mai e capcana întrebării închise, care de fapt îți impune varianta: „cafea sau ceai?”, „câine sau pisică?”. Dacă omul nu are niciun animal, nu are unde să încapă în răspunsul tău. Întrebarea deschisă („aveți animal de companie?”) îl lasă să spună el, chiar dacă are un crocodil. Diferența nu e stilistică, e de relație: întrebările închise sunt percepute ca diferență de statut.
Nonverbalul face 80% din treabă, iar emoji-ul nu îl înlocuiește
Mai puțin de un sfert din mesaj vine din cuvinte. Restul e nonverbal și paraverbal: cum stă omul, ce mimică are, ce ton, ce pauze, ce volum. Altfel sună o propoziție strigată și altfel aceeași propoziție șoptită la ureche, ca un secret între voi doi. În teoria discursului se spune că discursul e unitatea dintre text și context, iar contextul înseamnă locul, momentul, publicul și concepțiile lui. Nu comunici la fel într-o biserică, într-un amfiteatru și de la tribuna Parlamentului.
De aici vine și limita comunicării online. Emoticonul încearcă să suplinească ce nu poți transmite nonverbal, dar un smiley nu acoperă mirarea, scârba, frica sau ironia. Ba mai mult, două emoji cu râs înseamnă pentru unii de două ori mai mult râs, iar pentru alții ironie. Nimeni nu ne-a dat manualul.
Am adus în discuție și inteligența artificială, fiindcă am testat destule modele mari de limbaj. Concluzia profesorului e că un AI îți poate vorbi în stilul lui Steve Jobs, dar nu îți știe contextul, nu știe cine ești și pleacă de la o presupusă natură umană universal valabilă. Numai că acea natură umană a fost învățată dintr-un set de oameni dintr-o anumită cultură, așa că răspunsurile care par valabile în Europa și America nu sunt neapărat valabile în China sau Japonia. Realitatea rămâne în administrarea noastră și tot noi suntem responsabili pentru felul în care comunicăm, ceea ce se leagă direct de discuția despre ce ne ia și ce nu ne ia inteligența artificială.
Asertivitatea, adică să spui ce simți fără să lovești
Exemplul e din viață. Ești în vizită cu soția, ea povestește ceva despre tine pe un ton ironic, lumea râde, tu te simți minimalizat. Varianta proastă e să înghiți și să explodezi peste o lună. Varianta agresivă e să o pedepsești verbal, cu „să nu mai faci chestia aia niciodată”, după care ea nu mai spune nimic despre tine, nici de bine. Varianta adultă e să îi spui pe drum, cald și clar, că nu te-ai simțit bine când a zis aia.
La fel stau lucrurile cu convingerile. Foarte mulți oameni tac ca să nu iasă din corectitudinea momentului, ca să se asigure că sunt de partea binelui. Numai că tăcerea asta nu clarifică nimic în familie sau la muncă. Stai ca broasca sub pietroi, apoi se schimbă șeful și toată lumea te crede omul vechiului șef, deși tu gândeai altfel de la început. Spune ce crezi, dar fără să faci pe deșteptul și fără să umilești pe nimeni. Că emoția e un canal de comunicare, nu un accident, am aflat și de la Dragoș Cîrneci, când am discutat despre cum emoțiile decid în locul nostru.
Există și un drept la tăcere, dar altfel decât credem. Sub ideologia transparenței totale am ajuns să ne etalăm tot, iar profesorul, de la înălțimea celor 70 de ani ai lui, spune simplu: nu minți, dar nu spune mai mult decât e nevoie. O zonă strict personală trebuie să rămână, inclusiv în cuplu. Nouă ne plac femeile cu un mister al lor, dar noi nu ne păstrăm misterul deloc.
Cererea, darul, refuzul: alfabetul relației adulte
Partea a doua a episodului merge pe metoda psihologului francez Jacques Salomé, cel care umplea Sala Palatului acum câteva decenii. El împarte relațiile în infantilizante și adulte, pornind de la patru acte de comunicare.
A cere. În registrul infantilizant e exigență, „să faci asta, să dregi asta”. În cel adult e propunere, „uite ce îți propun”, adică îl tratezi ca pe un egal.
A oferi. Infantilizant înseamnă a obliga și a impune, cum fac mulți părinți cu copiii. Adult înseamnă a dărui. Sunt oameni care știu să formuleze un mesaj atât de frumos încât parcă îți întind un cadou împachetat, cu fundă și cu zâmbet. Noi nu prea știm să dăruim, chiar și atunci când darul e valoros.
A primi. Infantilizant e a smulge, adult e a culege. Iei ce ți se oferă, nu tragi și nu obligi.
A refuza. Infantilizant e a te opune și a respinge, ca un copil care zice „nu vreau”. Adult e a refuza afirmând: „poate altă dată”, „cu plăcere, dar nu acum”. Refuzi fără să negi omul.
Relația sănătoasă, spune Salomé, e aceea în care există cereri clare, propuneri deschise, invitații, refuzuri decente, entuziasm, proiecte și vise, și în care sunt evitate judecățile de valoare și culpabilizarea. Se vorbește cu celălalt, nu despre celălalt, și se discută despre idei și probleme, nu despre oameni.
Confruntare versus înfruntare, plus regula celor trei termeni
Distincția asta mi se pare cea mai utilă din tot episodul. Confruntarea e productivă, duce la cooperare, colaborare și consens, fiindcă amândoi vreți același lucru. Înfruntarea e sterilă, acolo se pune problema cine câștigă. Iar ca să treci de la înfruntare la confruntare trebuie să accepți că în fața ta nu e o mașină, ci o ființă emoțională ca și tine.
Tot de aici vine și greșeala de a confunda subiectul cu obiectul. Dacă cineva îți aduce o veste proastă, omul e subiectul, iar vestea e obiectul. Noi omorâm solul, exact ca primitivii din legende. Și mai e triangularea: în orice relație există cel puțin trei termeni, tu, eu și relația dintre noi. De obicei ne vedem doar pe noi sau doar pe celălalt, iar relația rămâne nevăzută. Ea trebuie gândită ca o floare, udată, pusă la lumină, ștearsă de praf din când în când. Practic, asta înseamnă că măcar o dată pe săptămână ar trebui să îți scoți partenerul în oraș. Dacă tocmai ți-ai dat seama când a fost ultima dată, cam ăsta e răspunsul.
O paranteză care merită spusă: statisticile recente arată că bărbații au mai puțini prieteni apropiați ca niciodată. Profesorul nu pune asta doar pe seama pandemiei și a digitalizării, ci pe modelul cultural al masculinității, ăla în care a fi bărbat înseamnă să nu comunici, să nu te vulnerabilizezi și să nu îți spui visele. Rezultatul e previzibil. Iar gluma lui pentru cine se plânge că e singur e crudă și corectă: „ai muncit mult la singurătatea asta, e opera ta”.
Ce iau eu din episodul ăsta
Dacă aplici doar ascultarea activă și regula de a lăsa omul să termine fraza, ești deja un comunicator mult mai bun, iar cei din jur te percep ca pe un om elegant cu care merită să stai de vorbă. Restul, de la felul în care ceri până la felul în care refuzi, se învață în timp. Episodul următor din serie intră în comunicarea de grup, unde regulile se schimbă din nou, așa cum am văzut și când am discutat despre statusuri, roluri și echipe eficiente.
Dacă vi se pare util masterclass-ul ăsta, dați-l mai departe oamenilor cu care vă certați cel mai des, lăsați un comentariu cu tehnica pe care o încercați prima și un subscribe dacă nu l-ați dat deja. Până data viitoare, să vă fie numai bine!
