Salutare tuturor! Am urcat din nou sub Pop Ivan, în Maramureș, ca să văd cu ochii mei noul refugiu montan ridicat acolo sus de băieții de la Salvamont Maramureș. Vestea bună e că locul arată spectaculos și că adăpostul chiar poate salva vieți. Vestea proastă am numărat-o pe traseu, într-un sfert de oră, în perechi de șlapi și sandale cu strasuri.
Un container metalic care poate face diferența dintre o noapte în viscol și o noapte la adăpost
Refugiul e, practic, un container din panouri sandwich, adus acolo sus cu elicopterul de cei de la Inspectoratul General de Aviație și fixat manual de salvamontiști, care au săpat zona de fundare cu mâna lor. E ancorat în bride, prins bine, nu îl ia vântul. Proiectul a stat mult în lucru și a ieșit din donația celor de la Lions, în colaborare cu Lions din Germania, împreună cu DSU și Salvamont România. Meritul nu e al meu, e integral al lor, și asta merită salutat, felicitat și mai ales înmulțit. Mai avem nevoie de refugii ca ăsta și în Rodnei, și în alte locuri din țară.
Înăuntru nu e nimic fancy. Sunt niște paturi din plăci de PAL bine ancorate, care se ridică, pe care îți pui izoprenul sau salteaua. Pot înnopta fără probleme patru oameni. Mai e o măsuță, o baterie mică, o priză USB, iluminat LED alimentat din panourile fotovoltaice de pe acoperiș și un panou de siguranță. Și da, există conexiune la internet, Wi-Fi-ul l-am setat chiar eu, ca un mic bonus. De îndată ce închizi ușa, cămăruța începe să se încălzească, fiindcă pereții țin căldura foarte bine. Nu e hotel, dar poate fi diferența între o noapte în zăpadă, în avalanșă, în viscol, și o noapte în care chiar te odihnești.
Singurul lucru care lipsește e grupul sanitar. Echipamentele există, dar problema apei pe munte e cunoscută de oricine ajunge pe acolo, așa că a fost dezafectat. Dacă are cineva o soluție deșteaptă pentru sursa și tratarea apei, oamenii ascultă.
Codul nu e public, îl primești la 112
Pe fața containerului e un panou cu informații și un cod de acces. Codul nu e public, se transmite prin telefon: dacă ai nevoie, suni la 112 și ți se dă. E o soluție simplă care ține adăpostul curat și disponibil pentru cine chiar e la ananghie. Locul e monitorizat, are cameră de supraveghere și lumini perimetrale, deși vreo două din spate le-a luat vântul deja.
De ce a fost pus exact acolo
Poziția nu e întâmplătoare. De sus, de pe creastă, când începi să cobori, dai peste niște stâlpi albi cu negru care marchează o cărare amenajată cât de cât. Stâlpii ăia te aduc fix la refugiu, și au și indicații care te avertizează că mai jos e pericol. Tentația firească, mai ales pentru refugiații care coboară dinspre fâșia de graniță și încearcă să evite zona monitorizată, e să o ia în jos prin prăpastie. Acolo, în vale, e faimoasa crivă, exact locul prin care am coborât anul trecut cu salvamontiștii pe Cărarea Libertății. De sus pare fezabil, ți se pare că doar cobori prin pădure. În realitate pereții stânga-dreapta sunt abrupți, terenul e rupt, iar drumurile care se văd sunt de oi, nu de oameni.
Foarte mulți rămân blocați acolo, pe stânci, exact în zona în care Dan Benga a ajuns să petreacă și un Crăciun încercând să scoată pe cineva. Iar toată bucata de deasupra e expusă sudic: iarna face poșghiță de gheață, apoi zăpada pleacă la vale. Se întâmplă avalanșe pe acolo. Un adăpost pus strategic la vedere înseamnă că omul face stânga și cere ajutor, în loc să o ia la vale.
Șlapi, sandale cu strasuri și pantofi de lac. Pe munte
Și aici ajungem la partea care m-a enervat. În doar un sfert de oră, coborând dinspre Cascada Cailor, am văzut mai multe perechi de șlapi decât pe plajă. Sandale cu strasuri, pantofi de lac cu pantaloni de costum și cămașă albă scrobită, copii în sandale. Ăsta nu e un moft estetic, pietrele alea, când se udă, devin efectiv periculoase.
L-am întrebat direct pe Dan Benga ce se poate face. Răspunsul e frustrant de simplu: nimic. Salvamontul nu poate închide trasee turistice și nu are competența să întoarcă pe cineva din drum. Le explică, le recomandă, îi roagă să aibă grijă. Doar în timpul cât am filmat, Dan a vorbit cu vreo patru-cinci oameni. Mai mult de atât nu poate, nu se duce să ia omului șlapii din picioare. Jandarmeria Montană ar putea, teoretic, dar sunt prea puțini ca să acopere toate traseele. Așa că suntem într-un fel de vid legislativ, o chestie care ar trebui rezolvată de bunul-simț colectiv sau de lege, dar deocamdată nu e rezolvată de niciuna. Între timp, Salvamontul are acțiuni zilnice.
Noi, românii, avem ambiția asta de a merge înainte orice ne-ar spune autoritatea, că doar știm noi mai bine. Măcar unul pe zi află că nu e chiar cum și-a imaginat. Și e păcat să-ți strici toată vara cu un picior în ghips, sau mai rău. E fix lecția pe care mi-a predat-o și David Neacșu, când mi-a explicat că aventura înseamnă să te întorci viu: pregătirea nu e opțională, e chiar aventura. Aceeași disciplină ți-o cere orice traseu serios, fie că vorbim de cei 21 de kilometri pe jos prin Apuseni până la Cetățile Ponorului, fie de o expediție dusă la capăt, cum a fost cea a celor 13 români din Munții Rwenzori, din Uganda.
Dacă vrei să ajungi acolo, sună întâi
Planul celor de la Salvamont Maramureș, și mai ales al lui Dan Benga, e să ducă mai departe Cărarea Libertății și să asigure tot traseul cu cabluri și cu ce mai trebuie. Bucăți din el arată de zici că ești în Lord of the Rings. Altele te trec prin mașina de tocat cu dinți de piatră.
Așa că, dacă ai de gând să vii la Pop Ivan, recomandarea e clară: sună înainte la numărul unic Salvamont. Spune-le unde vrei să mergi și o să-ți răspundă cineva, cu sfaturi concrete. Oamenii se bucură când au drumeți, nu vor să te țină acasă. Vor doar să știi unde intri. Zona asta e, de altfel, și una dintre cele mai frumoase resurse pe care le are județul, ceva ce s-a văzut clar și în discuția despre Borșa, de la minerit la schi olimpic.
Iar dacă aveți orice idee despre cum îi convingem pe oameni să nu urce în șlapi, lăsați-o în comentarii, la clip. Eu, sincer, nu am niciuna. Nu ratați clipul complet de mai sus și abonați-vă la canal, ne vedem sus.
