Salutare tuturor! Din categoria „nu se mai face nimic în țara asta”, v-am adus un om care face. Cu mâna lui, de la zero, într-o epocă în care toată lumea zice că mașinile ne iau pâinea de la gură. Ovidiu Bojor, pe Instagram Bojoreal, e un artist plecat din Bistrița și stabilit de opt ani în Barcelona, iar dacă l-ați văzut pe Emmanuel Macron cu ochelari de soare tip Top Gun la Viva Tech, ei bine, ochelarii ăia au ieșit din capul și din imprimanta acestui băiat. I-a strigat „Monsieur Macron” de două ori în mijlocul evenimentului, ca într-o comedie franțuzească, președintele s-a oprit, iar gărzile de corp au făcut ochii cât cepele. A mers.

Cum ajung niște ochelari printați 3D pe capul unui președinte

Ochelarii pe care i-a purtat Macron au fost lansați la Viva Tech, produși la Paris, printați 3D, în colaborare cu o companie care se numește Visage. Ideea de bază e simplă și în același timp complet nouă: îți scanezi capul și rama se face după dimensiunile tale, nu după un calapod mediu inventat acum patruzeci de ani. Îți alegi culoarea ramei, culoarea lentilei, tot.

Al doilea model pe care mi l-a adus în studio, Evos, are cip înăuntru. E făcut cu Spin OS, o companie care lucrează cu industria de fashion pe tracking. Ca să înțelegeți la ce folosește: la headquarter-ul Fendi, unde stă toată colecția din care își iau piese vedetele pentru evenimente, se pierd în fiecare an zeci sau sute de obiecte, de milioane de euro. Îndosarieri, hârtii, coduri QR, și totuși se pierde tot. Spin OS a pus un cip în fiecare obiect și a trackuit toată clădirea. Cam ca un AirTag, dar mai șmecher: scanezi obiectul și vezi cine a fost primul proprietar și pe unde a umblat.

Ovidiu recunoaște că lucrurile astea se pierd peste tot, la case mai mari și mai mici, doar că în românește li se spune altfel. Ne-am amintit amândoi bancul cu cercetătorul închis într-o cameră etanșă cu două bile: una s-a pierdut și cred că una s-a stricat. Reflexivul ăsta care scuză orice nu e, se pare, o invenție românească.

De la fotograf la ziarul din Bistrița la un demisol din Cluj

Traseul până aici merită spus, pentru că e o hartă pentru orice părinte și orice copil care se uită acum la ecranul ăsta. Ovidiu lucra ca fotoreporter la un ziar local din Bistrița, avea mașină la scară, telefon de serviciu, laptop, salariu. Visul lui era să facă poze la nunți, pentru că atât știa că se poate. Șefa redacției l-a întrebat dacă a auzit că există Facultate de Artă la Cluj. A intrat pe site-ul UAD într-o seară și a doua zi renunțase mental la tot.

Părinții au înnebunit, evident, cu stereotipul clasic că artistul e muritor de foame. A plecat oricum, cu cincizeci de lei pe săptămână de la mama lui, într-un demisol în care nu bătea lumina. După câteva luni era terminat emoțional, cu gândul că a dat pasărea din mână pe cioara de pe gard. Și atunci a făcut lucrul care i-a schimbat viața și pe care îl repetă de atunci încontinuu: a scris un mail. I-a scris decanului, i-a explicat sincer că dacă nu se mută din demisolul ăla renunță la facultate, i-a trimis proiectele lui. A doua zi era chemat la birou și mutat în căminul studenților Erasmus.

Acolo a aflat că există Erasmus. Stați un pic la povestea asta, pentru că e o acuzație la adresa comunicării din universitățile noastre: un student român a aflat de la niște străini veniți în România că poate pleca și el. A aplicat, a picat pe Murcia cu un coleg cu care nu se înțelegea, a cerut altceva, iar când cineva a renunțat la locul din Madrid, la Complutense, s-a dus el. Detaliul care doare: mulți studenți primesc locul Erasmus și renunță, de frica necunoscutului.

La Cluj, în atelierul de 3D, deschidea calculatorul și îl întâmpina „activate your Windows”, apoi aștepta zece minute să pornească Premiere. La Madrid avea acces liber la absolut tot, la orice hârtie, orice software, orice curs. Și a profitat: desen, pictură, grafică, 3D, Blender, muzică, tot. Nu ca să devină „ceva anume”, ci pentru că a înțeles că a fi artist nu înseamnă să știi să pictezi, ci e un fel de state of mind.

Cincizeci de mailuri, un răspuns, o viață nouă în Barcelona

Când i s-a terminat Erasmus-ul, a vrut să rămână. Universitatea i-a spus că n-are niciun contact în Barcelona, dar că, dacă reușește el să creeze legătura, primește banii și pleacă. A trimis peste cincizeci de mailuri la galerii, studiouri, muzee. Un singur răspuns. Galeria Espronceda i-a trimis scrisoarea de acceptare, iar la douăzeci și unu de ani a ajuns la șase dimineața în autogara din Barcelona, transpirat, cu un geamantan găsit la gunoi și un troler vechi. Cofondatorul galeriei l-a chemat acasă la el și i-a făcut patul. După câteva zile i-au dat camera pe gratis, pe toată perioada, cu motivarea „you are family for us”.

Partea pe care nu o vedeți în poveștile de succes vine după. A ajuns project manager într-o galerie de trei sute de metri pătrați, cu cardul galeriei la dispoziție și orice echipament voia, și era nefericit. Lucra de dimineața până seara pentru expozițiile altora și abia pe la nouă seara se apuca de propriile lucruri, până la patru dimineața, luni întregi. Devenise manager în loc de artist. A plecat după ce a vândut un tablou cu cinci mii de euro, banii cu care și-a luat primul apartament împreună cu Diana, logodnica lui.

Concluzia lui despre lumea artei e brutală și merită auzită de oricine visează la ea: artistul de galerie din cărțile de istoria artei nu mai există. Nu pentru că s-ar fi terminat talentul, ci pentru că s-a schimbat lumea din jurul lui.

Pantofii printați 3D și ferma de imprimante din Austin

Ovidiu lucrează cu Zellerfeld, compania care produce și distribuie încălțăminte printată 3D pentru designeri și branduri. Povestea firmei e demențială: niște băieți dintr-un warehouse din State încercau să printeze papuci, n-a mers, și-și mutau echipamentele înapoi la Hamburg când s-au intersectat pe hol cu Heron Preston, care avea studio în aceeași clădire. „Ce-s alea? Imprimante 3D. Și ce faceți cu ele? Papuci.” Le-a dat banii de care aveau nevoie. Cinci ani mai târziu, compania e evaluată la câteva sute de milioane, are câteva sute de imprimante în Hamburg și o fermă automatizată în Austin, iar Nike a lansat deja mai multe perechi cu ei.

Ovidiu are șase perechi lansate personal acolo și lucrează cu o grămadă de clienți din ecosistemul lor. Designul pentru printare 3D nu seamănă cu designul tradițional de încălțăminte: obiectul e unul singur, cu grosimi și densități diferite de la un capăt la altul, și trebuie să treci vreo douăzeci și ceva de verificări ca modelul să intre în print.

De ce crede că ăsta e viitorul? Din motive de producție. La Zellerfeld procesul e automatizat în proporție de vreo optzeci la sută, brațe robotice, ca în filme. Într-o fabrică de încălțăminte din Portugalia, de unde vine mare parte din ce încalță europenii, lucrează sute de oameni într-o industrie poluantă și risipitoare. E diferența dintre revoluția industrială și revoluția digitală, iar el vede același drum pentru ochelari, genți și orice alt obiect purtabil. Ne-a arătat, de altfel, și o geantă printată de el în studio, dintr-un material numit BioFlex, cu închidere magnetică, un proof of concept pe care îl poartă de un an.

„Nu-ți fură nimeni jobul”, sau cum arată de fapt reconversia

Aici am avut cea mai interesantă contradicție a discuției. Ovidiu e optimist: acum cincizeci de ani existau o sută de meserii de care nu mai știm nimic, au dispărut și au apărut altele, iar o fabrică automatizată nu poate să-și abandoneze oamenii, trebuie să-i reprofesionalizeze. E aceeași dezbatere pe care am purtat-o aici și cu Mădălina Uceanu despre ce se întâmplă cu piața muncii, și e o poziție pe care o înțeleg.

Numai că realitatea de azi din China spune altceva. Sute de milioane de oameni au ieșit din fabricile alea, care nu mai sunt despre forță de muncă ieftină, ci despre automatizare și dark factories, fabricile care lucrează pe întuneric pentru că înăuntru nu mai e nimeni care să aibă nevoie de lumină. Oamenii ăia sunt blocați în gig economy, în livrări, transport și curățenie, într-o competiție atât de acerbă încât șomajul crește. Zece la sută pe medie, douăzeci la sută la tineri, cu o generație întreagă care intră în comunitatea lay flat. În Statele Unite șomajul e încă la trei-patru procente. Reconversia despre care vorbim toți e deocamdată un ideal, nu o statistică.

Cine e directorul și cine e executantul

Partea de AI a discuției mi s-a părut cea mai utilă pentru voi, pentru că vine de la un om care chiar livrează produse cu ea, nu de la unul care face slide-uri despre ea. Ovidiu și-a construit o aplicație pentru design de încălțăminte care i-a comprimat un proces de două-trei săptămâni într-o singură zi: face un sketch, îl previzualizează direct în volum, îl vede 3D, apoi îl execută. Ordinea s-a inversat complet.

Formula lui e simplă: „eu sunt directorul și Claude e executantul ideilor mele, eu doar îl supervizez”. Nu are nevoie să înțeleagă complet partea de backend, dar are nevoie să știe exact ce vrea, cum să arate, ce să facă și cum să se simtă. Iar asta vine din zece ani în care a învățat industria pe pielea lui. Marea confuzie a momentului, spune el, e că lumea tratează AI-ul ca pe un peștișor de aur: îi ceri vag un website și te aștepți la minune. Dacă nu înțelegi industria în care vrei acel website, nu-ți iese nimic. Nu e magician.

Ne-a povestit și cum a pierdut o săptămână întreagă pentru că modelul nu se uita la cadrele corecte din înregistrările lui de ecran, lua frame-uri la întâmplare, iar proiectul intrase în regresie de la un task la altul. Soluția lui a fost să-și scrie singur un recorder pentru Windows, cu marcaje pe ton de voce și pe click, care forțează atenția fix pe cadrul despre care vorbește. Concluzia mea, spusă și în emisiune: chestia asta ar trebui să ajungă la Anthropic, pentru că la partea vizuală și de recunoaștere vocală sunt încă în urmă față de cât de buni sunt pe cod.

Și mai e un risc, pe care mi l-a semnalat el, nu eu: AI-ul te poate face leneș. Cunoaște oameni care au început să pună kilograme pe ei pentru că se mișcă mai puțin, și IT-iști transformați în vampiri care nu mai dorm noaptea pentru că e prea multă dopamină în treaba asta. Ideea nu e să te acopere tehnologia, ci să-ți câștigi timp cu ea.

De ce nu mai cumpărăm tablouri, dar plătim mii de euro pe un tricou

Aici e miezul episodului. Oamenii nu mai atârnă artă pe pereți. Casele au devenit minimaliste, iar de la IKEA iei un tablou frumos cu douăzeci de euro, în defavoarea unui artist pe care poate chiar îl cunoști și care ți-ar cere două sute. Ovidiu spune, și are dreptate, că arta adevărată e prea ieftină în momentul ăsta. Cea mai mare vânzare a lui a fost un tablou de cinci mii de euro, la două săptămâni de muncă.

În același timp, se cheltuiesc sume absurde pe obiecte purtabile. O cămașă Issey Miyake de 2.800 de euro, cu o țesătură care reacționează la căldură. Bluze Loro Piana din vicuña, cel mai fin cașmir de pe planetă, de cinci, zece, douăzeci de mii. Sneakerși Golden Goose vânduți deja uzați și murdăriți, într-un concept store din Beijing unde nu găsești o pereche care să arate nouă. Teoria pe care am auzit-o de la tineri e că uzura semnalează old money: nu doar că nu ești sărac, ci ai bani de atât de mult timp încât ți se rup pantofii și nu-ți pasă.

Deci concluzia nu e că oamenii au încetat să iubească arta. E că nu mai vor arta pe perete, o vor pe ei. Nu mai atârnăm tablouri, le încălțăm și le purtăm. Iar dacă vreți o dovadă că se poate construi un business românesc pe meșteșug adevărat, într-o piață dominată de producția de masă, povestea lui Alin Copîndeanu de la Tudor Tailor e exact pe subiectul ăsta.

Aici se leagă și obiectul la care lucrează Sam Altman împreună cu Jony Ive: ceva purtabil, îmbibat de tehnologie, care să facă puntea între tech și fashion. Când designul industrial și arta merg împreună, se schimbă lumea, iar Ovidiu crede că următorii mari inovatori vor fi oamenii creativi, exact pentru că acum nu mai trebuie să înțeleagă complet stiva tehnică ca să construiască. Cu toate rezervele de rigoare, pentru că peste hype-ul din jurul AI-ului s-au construit deja și destule țepe.

Frustrarea ca motor și mămoșenia ca frână

Partea de sfat pentru părinți merită scoasă separat. Ovidiu spune că părinții trebuie să recomande direcții, dar nu să împingă, și nici să lase copilul de izbeliște, pentru că libertatea totală la douăzeci și ceva de ani se termină prost. Cocoloșeala slăbește personalitatea: dacă nu ți-a fost niciodată un pic greu, nu înveți să iei decizii. Tatăl lui îl lua la șase dimineața la cazanul de țuică, unde n-avea nicio treabă, dar de fiecare dată învăța ceva și de fiecare dată era plătit. Disconfortul ăla l-a antrenat pentru toate momentele în care n-a mai fost nimeni lângă el.

Iar peste toate stă principiul pe care l-am mai auzit aici, la discuția cu Dragoș Cîrneci despre atenție și despre cum apare depresia: un om satisfăcut nu se mișcă. Ai nevoie de emoție ca să te miști, iar emoția aia se naște de multe ori dintr-o frustrare. Ovidiu a trecut și el prin anxietate și depresie, în mare parte din cauza comparației permanente cu ce vedea pe Instagram. Nimeni nu postează „mi-e foame astăzi, dar sunt artist”. Pe Instagram totul e lapte și miere, iar asta îi face pe oameni mai anxioși, îi ține în zona de confort și îi lasă mai vulnerabili exact în fața revoluției tehnologice care vine peste ei.

Ce rămâne

Două obiceiuri i-au schimbat viața și le puteți copia amândouă mâine dimineață. Primul: scrie zece pagini pe zi, cu pixul, de ani de zile. To-do-uri, gânduri, emoții, poezii, orice. Spune că îl limpezește și că, odată scris un lucru, nu se mai gândește la el, dar îi vine în minte mult mai repede când are nevoie. Al doilea: își arhivează absolut tot, fiecare desen de pe fiecare bucată de hârtie, în foldere puse la punct. Din arhiva aia și-a construit portofoliul, un site cu peste o sută șaizeci de proiecte afișate ca noduri navigabile, cu un asistent AI strict controlat care răspunde întrebărilor despre fiecare lucrare.

Toate poveștile importante ale umanității sunt, până la urmă, două: eroul pleacă într-o călătorie sau un străin sosește în oraș. Ovidiu a plecat din Bistrița și, după opt ani în Barcelona, tot plecat se simte. Zice că nu scapi de asta oriunde te-ai duce, dar că n-are niciun regret, pentru că e liber. Își face singur programul, ia singur deciziile, decide singur când vine în România și când pleacă. Iar mama lui îi trimite în continuare ceapă și mere din grădina de la Sigmir, prin Tabita, obicei pe care prietenii lui străini nu-l pot pricepe în ruptul capului.

Vedeți episodul întreg mai sus, pentru că trebuie să vedeți și obiectele, nu doar să le citiți. Îl găsiți pe Ovidiu ca Bojoreal pe Instagram. Dacă v-a plăcut, dați un share și un subscribe pe canal, iar dacă vă lasă inima și buzunarul, luați în calcul un abonament de membru, pentru că așa ne finanțăm și așa rămânem responsabili în primul rând în fața voastră. Până data viitoare, să vă fie numai bine!

Razer, brandul lider la nivel global de lifestyle pentru gameri, anunță lansarea Razer Prio, un controller de gaming pliabil, ultra-mobil, cu conexiune USB-C, conceput pentru dispozitive iPhone și Android. Creat pentru a transforma momentele libere din timpul deplasărilor, întârzierilor sau pauzelor dintre cursuri în sesiuni de gaming la nivel de consolă, Prio oferă control complet într-un format compact care încape în orice buzunar. 

Primul produs al companiei din noua gamă de controllere mobile ultra-portabile, Razer Prio aduce control de nivel de consolă într-un format pliabil unic, suficient de mic pentru a încăpea într-un buzunar, transformând momentele de așteptare în timp real de joc. 

Prin Razer Prio, ne-am propus să eliminăm compromisurile dintre portabilitate și precizie”, a declarat Travis Furst, Director al Diviziei de Hardware pentru AI și Console Razer. „Se pliază până ajunge la dimensiunea unui card bancar, dar odată deschis oferă experiența unui controller de dimensiuni complete. Asta înseamnă gaming oriunde te afli.

Aventura începe oriunde

Conceput pentru mobilitate maximă, Razer Prio se scoate din buzunar și se deschide printr-o singură mișcare de răsucire. În format pliat, are dimensiuni comparabile cu cele ale unui card bancar (107 mm × 67 mm × 23 mm) și cântărește doar 101 g. După deschidere, devine un controller de dimensiuni complete, compatibil cu telefoane de până la 7 inci sau 18 cm, inclusiv iPhone 17 Pro Max și Samsung Galaxy S26 Ultra.

Jocurile adevărate au nevoie de controllere pe măsură. Razer Prio include toate elementele esențiale ale unui controller modern: stick-uri analogice cu profil redus, D-pad tactil cu patru direcții, butoane frontale, bumpere și triggere, toate integrate într-un format suficient de compact pentru a încăpea într-un buzunar.

Elementul central al acestui design îl reprezintă stick-urile analogice capacitive de înaltă precizie, dezvoltate pentru a reduce fenomenul de drift, o premieră pentru un controller Razer. Tehnologia capacitivă fără contact detectează mișcările cu o precizie ridicată, fără componente care se uzează în timp, ceea ce contribuie la păstrarea acurateței și consistenței controlului de la o sesiune la alta.

Fără modul împerechere, fără baterii suplimentare, Razer Prio se conectează direct la telefon prin USB-C și oferă răspunsuri rapide, cu latență redusă. Designul flexibil este compatibil cu majoritatea huselor subțiri și de grosime medie, astfel încât utilizatorii pot intra direct în joc fără să scoată telefonul din husă.

Control și discreție

Fie că sunt într-un autobuz aglomerat, într-o sală de așteptare sau în pauza dintre cursuri, utilizatorii beneficiază de butoanele frontale tactile și silențioase ale modelului Prio, care oferă răspuns precis fără să îi deranjeze pe cei din jur. Razer Prio este compatibil cu iPhone (iOS 18) și Android (Android 14 sau versiuni ulterioare), atât pentru jocuri rulate local, cât și pentru streaming prin Xbox Cloud Gaming, Steam Link, PS Remote Play și Razer PC Remote Play, prin intermediul aplicațiilor Razer Cortex Mobile și Razer Cortex pentru PC. Un buton dedicat Razer Cortex Mobile oferă acces rapid la biblioteca de jocuri. După deschiderea aplicației și conectarea la Razer Cortex de pe PC, utilizatorii pot lansa imediat titlurile preferate direct pe dispozitivul mobil.

Așteptarea se transformă în joc

• Portabilitate – un design pliabil unic, de dimensiunea unui card bancar și cu o greutate de doar 101 g, care se deschide prin răsucire și se transformă într-un controller de dimensiuni complete, suficient de compact pentru a încăpea în orice buzunar.
• Precizie – o configurație completă, la nivel de consolă, cu stick-uri analogice capacitive concepute pentru a reduce driftul, butoane frontale tactile și silențioase și conectivitate USB-C directă, cu latență redusă.
• Compatibilitate – funcționare plug-and-play pe iPhone (iOS 18) și Android (14 sau versiuni ulterioare), pentru jocuri rulate local sau prin streaming prin Xbox Cloud Gaming, Steam Link, PS Remote Play și Razer PC Remote Play, cu acces rapid la jocuri printr-o singură apăsare în Razer Cortex Mobile.

De la naveta zilnică până la timpul petrecut la cozi, Razer Prio transformă momentele dintre activități în sesiuni de gaming și oferă control de dimensiuni complete într-un format compact.

Pentru mai multe informații despre Razer Prio, accesează acest link.

Salt Bank a devenit, în ultimele luni, contul meu secundar preferat – și, sincer, uneori principal.

Nu e o schimbare făcută dintr-o dată, ci una care s-a întâmplat pe măsură ce am descoperit funcții care chiar îmi ușurează viața: de la accesul în lounge-uri (sunt membru fondator) și plata facturilor pentru mama și soacra mea prin Pay Bill, până la cashbackul lunar, „Marțea Mastercard” și, cel mai important, reducerea de 50% la abonamentele pe care le plătesc cu cardul lor. Mai jos, motivele pentru care îl recomand și cum le folosesc eu în practică.

Dar, înainte de toate, trebuie să menționez că acesta nu este un material promoțional. De altfel, nici eu și nici vreun alt coleg de la ArenaIT nu am rulat campanii de la cea mai nouă bancă românească, iar toate articolele noastre s-au bazat pe experiențele proprii și recomandările pe care le-am verificat personal.

1. Acces în lounge-uri aeroport (membru fondator / Salt Premium)

Dacă călătorești, accesul în lounge contează mai mult decât pare: liniște, prize, cafea bună și timp „câștigat” înainte de zbor. Ca membru fondator Salt Bank, am acces în lounge-uri din aeroporturi prin beneficiile planului Premium/Fondator – exact ce promite și banca în materialele recente.

 Sunt destule zboruri pe care le avem de făcut din Timișoara, atât eu, cât și familia, fie în nteres de serviciu, fie pentru vacanțe sau pentru media-trip-uri, cum a fost cel la Xiaomi POP Run, de la Praga, de săptămâna trecută. Așa că, fie îl folosesc eu, fie îl dau soției, fie intru cu familia, dar lounge-urile de prin aeroporturi ne-au devenit obișnuiță. Iar pentru asta fac plăți de minim 5.000 lei de pe card, dar despre asta, puțin mai jos. 😃

2. Pay Bill și Subscription Manager: plătesc facturile pentru mine, mama și soacra, fără bătăi de cap

De când mama și soacra mi-au încredințat plata facturilor, Pay Bill de la Salt Bank a devenit rutina mea lunară. Funcția permite achitarea facturilor de utilități direct din aplicație, iar în perioadele cu campanii active am prins și cashback dedicat (de exemplu, 10% la facturi, până la 50 lei, în anumite luni).

Practic, nu mai stau să copiez coduri de plată de pe hârtii și PDF-uri: adaug facturile, programez plata și primesc confirmarea în cont. Pentru cine gestionează facturi pentru părinți, e un timp economisit real.

Unde mai pui că am și facturile mele de plătit, care nu sunt nici ele puține – internet și cablu TV, telefonie mobilă, curent, apă și canalizare, gunoi, gaz și cele de la serviciile de streaming. Pentru asta am activat opțiunea de plată pentru 8 facturi, care costă 6,67 lei pe lună, plătiți anual. Merită? Pentru mine, da, deși am mai multe facturi decât cele 8 gratuite incluse, dar mă descurc plătind primele 8 în luna în care le primesc, iar celelalte în următoarea. Dat fiind că am termene de plată de minim 30 de zile, nu e problemă pentru mine sau pentru mamă sau soacră. Puteam și fără? Da, dar e mai comod așa, mai ales că eu nu vreau să plătesc din conturile principale cu plată recurentă.

În plus, după cum am scris aici, pentru unele abonamente am reduceri semnificative, dacă le plătesc de pe acest cont.

3. Cashback lunar și „Marțea Mastercard”

Salt Bank are campanii recurente de cashback (cum ar fi acestea) și oferte pe categorii de cheltuieli. Pe lângă cashbackul general (acordat lunar în cont), am observat și promoții pe zile/anumite rețele – de unde și ideea de „Marțea Mastercard”, ca un mod simplu de a reține când să folosesc cardul pentru a maximiza recompensele.

Eu îmi setez mental „ziua cardului” și, când se potrivește cu cheltuieli recurente (supermarket, benzină, abonamente sau taze și impozite), prind un plus de valoare returnată. Nu e o avere, dar pe an se adună.

În plus, pentru că sunt cititori, prieteni sau membrii de familie care și-au făcut cont folosind folosind linkul sau codul nostru (XWHDD7), am primit cashback de minim 100 lei pentru ei, la care s-au adăugat cei 100 lei pentru plăți de peste 1.000 lei de pe cont.

4. 50% reducere la abonamente: VOYO, Audiotribe și YOXO

Și acesta este unui dintre motivele pentru care am început să mut plățile recurente pe Salt Bank: dacă plătești anumite abonamente cu cardul lor, primești înapoi 50% din valoare, lunar, direct în cont – nu puncte, nu vouchere cu expirare, ci bani efectivi. V-am spus deja mai sus despre asta, am și un articol dedicat, nu mai are rost să insist. În acest moment, reducerea se aplică la trei servicii relevante în România: VOYO, Audiotribe și YOXO. Iar eu am deja VOYO pntru meciurile din Premier League, iar Darius folosește YOXO ca și număr secundar.

Dacă vă întrebați cum funcționează, răspunsul este simplu: îți faci cont la Salt Bank, activezi cardul (fizic sau virtual), setezi plata automată a abonamentelor cu acest card și cashback-ul vine singur, lunar. Nu există condiții ascunse complicate în structura de bază a ofertei.

Un calcul simplu: dacă ai toate cele trei abonamente și le plătești cu Salt Bank, economiile lunare adunate pe un an pot depăși valoarea unui abonament complet gratuit la unul dintre ele. Practic, nu renunți la servicii, ci schimbi modul în care plătești.

5. Cont multicurrency și schimb valutar la curs bun

Când călătoresc sau cumpăr din străinătate, contează să nu pierd mult la schimb. Salt Bank oferă cont multicurrency și schimb valutar la un curs competitiv, plus transferuri instant între clienții Salt – exact ce am nevoie când împart cheltuieli de vacanță sau trimit rapid bani către prieteni.

În aplicație, schimbul e transparent: vezi cursul înainte de confirmare și nu te trezești cu comisioane ascunse. Pentru cine face multe plăți în EUR/USD, e un plus de control.

Spre exemplu, am plătit în Munchen și Praga cu același card, săptămâna trecută, deși în fiecare dintre orașe circulă o altă monedă, iat eu aveam doar RON pe cardul meu.

6. Dobânzi atractive la depozite și credite

Nu țin sume mari, dar îmi place ideea că banii „lucrează” cât stau în cont. Salt Bank are dobânzi atractive la depozite în mai multe valute – un motiv în plus să las o parte din fonduri acolo, mai ales când am obiective pe termen scurt (vacanță, echipamente tech, proiecte).

Nu am apelat la credite, dar am văzut o știre care spunea că sunt printre cele mai atractive dobânzi de pe piață la creditele oferite de Salt Bank.

7. Bonusuri de recomandare

Salt Bank are campanii de tip „recomandă și câștigă”, iar în anumite perioade oferă bonusuri pentru utilizatorii noi (de pildă, până la 200 lei în prima lună, în funcție de condiții).

Eu le folosesc când am prieteni interesați: le trimit codul, ei deschid contul, iar eu primesc recompensa. Nu e un venit, dar e un mod inteligent de a reduce costurile cu abonamentele sau echipamentele.

Am scris mai sus despre asta, nu mai reiau.

8. Posibilități de investiție din aplicație

Un alt motiv pentru care țin tot mai mulți bani în Salt Bank e că pot să-i pun să lucreze direct din aplicație, fără să completez formulare complicate sau să sun la bancă. Salt oferă acces la produse de investiții (de exemplu, fonduri mutuale și alte instrumente partenere) cu sume minime accesibile și proces 100% digital, exact ce îmi trebuie când vreau să aloc rapid o parte din economii. Mai mult, chiar, dacă te itneresează titluri de stat emise de Guvernul României, le găsești și pe acelea în aplicație.

Eu folosesc această funcție pentru obiective pe termen mediu – un echipament tech scump, o călătorie, un proiect personal – și aleg am ales un fond mutual cu investiție în euro, iar momentan sunt pe plus cu dobânda.

Ce câștig față de un depozit clasic? Flexibilitate: pot ajusta sumele, pot intra și ieși mai ușor și pot diversifica între mai multe fonduri, în loc să blochez totul pe o singură dobândă fixă. Nu e soluția pentru toată lumea, dar pentru cine vrea să înceapă să investească sume mici, constant, e un punct de plecare foarte bun.

Voi folosiți Salt?