Smartwatch-urile au debutat în urmă cu mai bine de un deceniu și, dacă ne uităm la felul în care sunt folosite astăzi, impresia mea este că nu s-au îmbunătățit sesizabil. Avem procesoare mai rapide, ecrane mai luminoase și tot mai mulți senzori, dar problemele de bază au rămas aceleași: autonomie redusă, încă un dispozitiv care trebuie administrat și încărcat, notificări permanente și o utilitate care, cel puțin pentru mine, nu prea există.

Am încercat în repetate rânduri mai multe modele de smartwatch-uri, din generații și ecosisteme diferite, și de fiecare dată am ajuns la aceeași concluzie: după câteva zile sau săptămâni, ceasul ajunge mai degrabă să mă enerveze decât să mă ajute. Nu-mi simplifică viața. Dimpotrivă, introduce încă un ecran, încă un set de notificări, încă un încărcător și încă o baterie de care trebuie să-mi amintesc.

Utilitate aproape zero: telefonul face deja aceleași lucruri

Aici este, pentru mine, problema fundamentală. Un produs scump, așa cum este un smartwatch, ar trebui să rezolve o problemă sau să aducă o funcție de care chiar am nevoie. Smartwatch-ul, în schimb, dublează în mare parte funcțiile telefonului: notificări, apeluri, mesaje, vreme, calendar, muzică, hărți, plăți și alarme. Dacă primesc un mesaj, telefonul îl afișează. Dacă mă sună cineva, telefonul sună. Dacă vreau să plătesc, pot folosi telefonul. Dacă am nevoie de navigație, tot telefonul este mai comod. Până și numărul de pași poate fi măsurat de smartphone.

Cât despre funcțiile de sănătate, producătorii au ajuns să transforme aproape orice parametru într-un scor: somn, stres, recuperare, energie, puls și activitate. Iar pentru un utilizator obișnuit, o bună parte din aceste informații nu sunt relevante. Nu am nevoie de un algoritm care să-mi spună în fiecare dimineață dacă am dormit bine sau prost. De cele mai multe ori știu deja asta.

Notificările la încheietură sunt un stres în plus

Probabil acesta este motivul principal pentru care am renunțat de fiecare dată la smartwatch. Chiar nu înțeleg ce este atât de grozav în a avea fiecare mesaj, mail, apel sau notificare transformată într-o vibrație la încheietură. Telefonul poate fi pus cu ecranul în jos, pe silențios sau pur și simplu lăsat într-o altă cameră. Smartwatch-ul, în schimb, este literalmente prins de tine. Vibrația ajunge direct la încheietură și îți cere atenția chiar și atunci când încerci să lucrezi, să vorbești cu cineva, să citești sau pur și simplu să stai liniștit. Și nu pare să fie doar o impresie izolată. Sunt numeroși utilizatori care spun că au renunțat la smartwatch tocmai din cauza tensiunii produse de notificările constante, iar alții au ajuns să dezactiveze aproape toate alertele.

Iar în acel moment apare întrebarea evidentă: dacă dezactivez una dintre funcțiile principale ale smartwatch-ului pentru ca dispozitivul să nu mă mai deranjeze, de ce îl mai port? În ultimii ani încercăm să reducem timpul petrecut în fața ecranelor, să eliminăm notificările inutile și să ne concentrăm atenția. Smartwatch-ul face exact contrariul: ia lucrurile de care încerci să te îndepărtezi și ți le mută direct pe încheietură.

După mai bine de un deceniu, bateria este încă ridicol de slabă

Unele dintre cele mai populare smartwatch-uri încă trebuie încărcate zilnic sau o dată la două zile. Apple Watch Series 11 promite până la 24 de ore de utilizare normală, Galaxy Watch8 până la 30 de ore cu Always On Display activ, iar Pixel Watch 4 oferă între 30 și 40 de ore, în funcție de dimensiune.

Sincer, mi se pare absurd. Încarc deja telefonul, laptopul și AirPods-urile. Uneori mai am și un power bank, o tabletă sau alte accesorii. Ultimul lucru de care am nevoie este încă un dispozitiv pe care trebuie să-l pun pe un încărcător doar ca să-mi arate ora și notificările pe care le primesc oricum pe telefon. Încărcarea rapidă nu rezolvă problema. Faptul că un ceas se încarcă repede nu schimbă faptul că trebuie să te gândești constant la baterie.

Iar dacă vrei să-l porți și noaptea pentru monitorizarea somnului apare întrebarea: când îl mai încarci? Mai mult, bateria este o componentă consumabilă. Apple spune că bateria unui Apple Watch este proiectată să păstreze până la 80% din capacitatea inițială după 1000 de cicluri complete de încărcare. Exact componenta care reprezintă deja unul dintre punctele slabe ale produsului devine, inevitabil, și mai slabă în timp.

Prea multe date care nu schimbă nimic

Smartwatch-urile moderne măsoară obsesiv orice: puls, somn, nivel de stres, pași, calorii, temperatură, oxigenare, recuperare și zeci de alte valori. Problema este că mai multe date nu înseamnă automat informație mai utilă. Un studiu pe utilizatori de wearable-uri a urmărit inclusiv sentimente precum anxietatea, vinovăția și autocritica generate de trackere. Iar în comunitățile dedicate smartwatch-urilor găsești fără prea mult efort utilizatori care povestesc că au ajuns să se ridice seara târziu doar ca să închidă cercurile sau să-și atingă numărul de pași.

Din punctul meu de vedere, asta este exact opusul unei tehnologii care ar trebui să ne ajute. Nu vreau să transform fiecare plimbare într-un grafic și fiecare noapte de somn într-un scor. Cu atât mai puțin vreau să-mi încep ziua întrebând un algoritm dacă sunt suficient de recuperat pentru a funcționa normal.

Nici măsurătorile nu trebuie privite ca adevăr absolut. Cercetări recente au arătat, de exemplu, că estimările de stres oferite de unele wearables pot avea o legătură foarte slabă cu stresul resimțit și raportat efectiv de utilizatori. Ajungem astfel să ne facem griji pentru o cifră care, uneori, nici măcar nu descrie prea bine cum ne simțim.

Majoritatea arată ca niște gadgeturi, nu ca niște ceasuri

Aici intrăm evident într-o zonă subiectivă, dar pentru mine majoritatea smartwatch-urilor sunt pur și simplu urâte. Multe arată ca niște ecrane mici prinse de o curea, cu o estetică de gadget care îmbătrânește foarte repede. Poți pune o curea din piele pe un Apple Watch sau un cadran analogic pe un Galaxy Watch, însă asta nu le transformă într-un ceas clasic.

Ecranul rămâne ecran, iar design-ul este dictat de necesitatea de a înghesui baterie, senzori, antene și restul electronicii. În schimb, chiar și un ceas clasic relativ ieftin poate avea proporții mai elegante, materiale plăcute și un design care rămâne actual ani sau chiar decenii. Iar un ceas mecanic automat are și ceva ce un smartwatch nu va avea niciodată: caracter. Îl poți purta 10, 20 sau 30 de ani, îl poți repara și îl poți asocia cu amintiri, pe când un smartwatch de acum zece ani este doar electronică depășită.

Smartwatch-ul îmbătrânește ca un telefon, deși este vândut ca un ceas

Un ceas tradițional este un obiect pe termen lung. Un smartwatch este un produs electronic cu baterie degradabilă, sistem de operare, aplicații și suport software limitat. La cumpărare poate părea un produs premium, dar după câțiva ani, bateria ține mai puțin, apar generații noi și modelul vechi începe să pară depășit.

Ajungi astfel să aplici ciclul de upgrade al smartphone-urilor unui obiect care, în mod tradițional, era cumpărat tocmai pentru longevitate. Și toate acestea pentru ce? Ca să văd cu câteva secunde mai repede o notificare pe care oricum o voi deschide pe telefon?

Prefer un ceas care doar își face treaba

Poate că aici este diferența de filosofie. Nu cred că orice obiect din jurul nostru trebuie să devină smart. Uneori un produs este mai bun tocmai pentru că face un singur lucru și îl face fără să ceară nimic în schimb. Un ceas clasic îmi arată ora. Unul automat nu trebuie încărcat, nu are nevoie de update-uri, nu vibrează, nu mă ceartă că nu am făcut destui pași și nu-mi cere să instalez încă o aplicație. Îl pun la mână și uit de el.

După mai bine de un deceniu de smartwatch-uri, nu văd revoluția promisă. Văd un accesoriu scump care dublează funcțiile telefonului, adaugă încă o baterie de încărcat și încă un flux de notificări într-o perioadă în care, paradoxal, mulți dintre noi încercăm să avem mai puține întreruperi digitale.

Din punctul meu de vedere, pentru utilizatorul obișnuit smartwatch-ul nu-și justifică nici banii, nici locul la încheietură. Prefer oricând un ceas clasic, de preferat mecanic automat, și un telefon ținut în buzunar. Este mai simplu, mai elegant și, cel mai important, mult mai puțin obositor. Voi ce părere aveți? Smartwatch-ul chiar v-a ușurat viața sau este doar un alt gadget pe care ați ajuns să-l folosiți din inerție?

Primele imagini cu viitoarele Galaxy S27 Ultra și Galaxy S27 Pro au apărut deja pe internet, deși lansarea telefoanelor este așteptată abia la începutul anului 2027. Informațiile provin de la Ice Universe, o sursă cunoscută pentru dezvăluirile sale despre produsele Samsung.

Inițial s-a crezut că imaginile prezintă două versiuni ale lui Galaxy S27 Ultra, cu dimensiuni diferite. Ice Universe a revenit însă cu o clarificare: modelul mai mare ar fi Galaxy S27 Ultra, iar cel ceva mai compact ar urma să fie lansat sub denumirea Galaxy S27 Pro.

Ambele telefoane vor adopta aparent un nou design pentru ansamblul foto. Camerele sunt integrate într-o insulă dreptunghiulară foarte mare, care ocupă aproape toată lățimea părții superioare. iPhone style? Două dintre camere au inele separate, în timp ce restul senzorilor și blițul par să fie grupați într-un element vertical. Cercul mare desenat pe spate indică, cel mai probabil, poziția magneților pentru încărcare wireless și accesorii Qi2.

Principala diferență dintre cele două modele va fi prezența stylusului. Galaxy S27 Ultra ar urma să păstreze S Pen-ul integrat, în timp ce Galaxy S27 Pro nu va oferi această funcție. Practic, modelul Pro ar putea deveni o alternativă mai compactă pentru utilizatorii care vor specificații apropiate de Ultra, dar nu au nevoie de S Pen.

Speram însă la un design mai original. Dacă imaginile sunt corecte, noua serie Galaxy S27 va ajunge să arate precum numeroasele telefoane chinezești care se inspiră rapid de la Apple. Înțeleg că producătorii chinezi tind să adopte imediat orice element care pare să devină o tendință, de la notch și până la insulele foto supradimensionate, dar de la Samsung aveam alte așteptări. Este un brand matur, cu suficientă experiență și identitate încât să nu fie nevoit să urmeze fiecare direcție impusă de Apple.

O echipă de la Universitatea Kyoto a dezvoltat un tranzistor din carbură de siliciu care poate funcționa la temperaturi de până la 600°C. Dispozitivul folosește tehnici de fabricație compatibile cu procesele utilizate deja în producția de cipuri.

Rezultatul ar putea deschide noi posibilități pentru electronica destinată mediilor extreme. Astfel de componente sunt necesare în aplicații unde siliciul convențional nu mai poate funcționa.

Tranzistorul rămâne stabil la temperaturi extreme

Dispozitivul utilizează carbură de siliciu, cunoscută sub acronimul SiC. Materialul poate suporta temperaturi mult mai ridicate decât siliciul obișnuit.

Echipa de cercetare a folosit implantarea ionică pentru doparea semiconductorului. Metoda este deja utilizată pe scară largă în fabricile moderne de cipuri.

Tranzistorul a funcționat la 600°C, echivalentul a 873 K. Cercetătorii au publicat rezultatele în revista APL Electronic Devices.

Unul dintre principalele obiective a fost reducerea diferenței dintre tensiunea de prag proiectată și cea măsurată.

O nouă arhitectură reduce variația tensiunii de prag

Cercetătorii au folosit o configurație care contribuie la controlul impurităților introduse în material prin implantarea ionică.

În structurile convenționale, o parte dintre dopanți pot pătrunde mai adânc decât era prevăzut. Fenomenul este cunoscut drept channeling și poate modifica tensiunea de prag.

În vechea configurație, diferența dintre valoarea proiectată și cea măsurată depășea 2 volți. În noul design, diferența a coborât sub 0,1 volți la 400°C.

Rezultatul indică o stabilitate mai bună a tranzistorului în condiții de temperatură ridicată.

Izolarea printr-o structură cu două regiuni protejează dispozitivul

O altă schimbare importantă este folosirea unei structuri de tip double-well. Aceasta izolează fiecare tranzistor printr-o joncțiune pn.

Soluția evită dependența de substratul de SiC cu proprietăți semiizolatoare. Aceste proprietăți se degradează la temperaturi foarte mari.

Pe măsură ce temperatura crește, substratul poate permite trecerea unui curent de scurgere mai mare. Cercetătorii susțin că noua structură reduce acest efect.

Curentul rezidual de scurgere este aproape de limita teoretică impusă de proprietățile materialului. Astfel, există puțin spațiu pentru îmbunătățiri suplimentare la nivelul tranzistorului.

Tehnologia poate folosi procese de fabricație deja cunoscute

Un avantaj important al abordării este utilizarea implantării ionice. Metoda este deja prezentă în procesele de fabricație ale semiconductorilor comerciali.

NASA a demonstrat anterior circuite integrate SiC cu peste 175 de tranzistoare. Acestea au funcționat mai mult de un an la 500°C în aer.

Agenția americană a testat alte circuite și la temperaturi apropiate de cele de pe Venus. Acestea au rezistat 60 de zile la 460°C și o presiune de 9,3 MPa.

Soluția japoneză urmărește însă un alt obiectiv. Cercetătorii încearcă să obțină temperaturi de funcționare mai mari cu o metodă de fabricație apropiată de procesele industriale actuale.

Limitare importantă pentru nou tranzistor

Dispozitivul este de tip normally-on. Asta înseamnă că tranzistorul conduce chiar și atunci când nu primește tensiune pe poartă.

Un astfel de comportament poate genera consum în regim de așteptare. Pentru circuite logice eficiente sunt necesare perechi complementare formate din tranzistoare normally-off.

Echipa Universității Kyoto a demonstrat deja porți logice complementare din SiC la aproximativ 350°C. Următorul obiectiv este dezvoltarea unor dispozitive normally-off pe baza noii structuri.

Mai sunt necesari pași până la utilizarea comercială a noului tranzistor 

Funcționarea la 600°C reprezintă un progres important, dar nu este suficient pentru utilizarea în sisteme complexe.

Cercetătorii trebuie să demonstreze fiabilitatea pe perioade lungi. Ambalarea componentelor trebuie, de asemenea, să reziste la temperaturi extreme.

Astfel de tehnologii ar putea fi relevante pentru turbine cu gaz, sisteme industriale și aplicații spațiale. Într-un stadiu mai îndepărtat, ele ar putea fi utile și pentru misiuni către medii cu temperaturi extreme, inclusiv Venus.

Următorul pas important va fi dezvoltarea unor circuite complementare complete și testarea lor pe termen lung la temperaturi ridicate.