De când Nintendo a aruncat prima găleată de cerneală pe Wii U, seria Splatoon a avut ceva ce puține jocuri competitive au reușit să ofere, acel sentiment că poți fi util chiar și atunci când nu ești cel mai bun jucător. Poți să nu ai cel mai mare număr de eliminări, să nu fii omul care intră primul în fiecare confruntare și totuși să contezi enorm pentru echipă, pentru că în Splatoon contează și terenul pe care îl pictezi, nu doar adversarii pe care îi trimiți la respawn.
Probabil că ăsta e unul dintre motivele pentru care seria mi-a rămas atât de aproape, într-un gen în care, de multe ori, dacă nu ești suficient de bun la împușcat NPC-uri, ajungi să te întrebi de ce mai pornești jocul. Nintendo a experimentat de-a lungul anilor cu partea single player, de la campaniile clasice până la formulele PvE din Splatoon 2 și Splatoon 3, însă acestea au rămas întotdeauna, într-un fel sau altul, complementare experienței multiplayer.
Splatoon Raiders schimbă acum perspectiva, iar aventura nu mai este doar o garnitură pusă lângă felul principal, ci chiar felul principal. Și, după ce am petrecut suficient timp prin insulele pline de cerneală ale jocului, pot spune că este una dintre cele mai inspirate direcții pe care Nintendo le putea alege pentru serie.
Aterizare forțată într-o lume colorată
În Splatoon Raiders intrăm în pielea “mecanicului”, un personaj care ajunge pe misterioasele Spirhalite Islands după ce nava sa se prăbușește. E bine că nu trecem printr-o epopee de 2-3 ore în care să mi se explice fiecare centimetru din univers, cum vedem pe la unele dintre jocurile japoneze, de te plictisești așteptând să înceapă. Nintendo te aruncă într-o lume colorată, te pune rapid la punct cu câteva mecanici, pe care ți le aruncă în brațe, și îți spune, copilăresc, să pleci la explorat.
Apoi îți personalizezi personajul, îi modifici aspectul, pletele, astea, treci printr-un tutorial destul de generos și apoi începe adevărata aventură. Tutorialul mi s-a părut puțin cam lung dacă vii direct din celelalte jocuri Splatoon, însă, pentru cineva care descoperă acum mecanicile seriei, este probabil una dintre cele mai bune introduceri posibile.
Pentru că, în definitiv, Raiders preia fundația seriei și o mută într-un spațiu în care are mult mai mult loc să respire. Așa că, de aici, se pictează, se explorează, se luptă. Practic, principiile de gameplay sunt atât de simple încât pot fi explicate în câteva cuvinte, aici regăsindu-se și una dintre marile calități ale jocului: pleci într-o expediție, explorezi, găsești cufere, aduni resurse, descoperi echipament, elimini inamici, te întorci la bază, îți îmbunătățești personajul și o iei de la capăt!
Progresie permanentă
Raiders are acel gen de progresie care îți șoptește permanent că mai ai nevoie de încă 5 minute și asta pentru că o noua expediție îți poate oferi ceva nou. O armă, o relicvă, o îmbunătățire, o resursă sau pur și simplu satisfacția de a fi descoperit un loc pe care jocul nu ți l-a pus direct sub nas.
Cerneala devine armă
Dacă ai jucat Splatoon, senzația de familiaritate apare instantaneu. Tragi cu cerneală, acoperi terenul, te transformi în calamar și te deplasezi rapid prin propria culoare, evitând atacurile și recuperându-ți rezerva de cerneală. Este în continuare una dintre cele mai bune mecanici de mișcare inventate pentru un shooter și, mai important, una care a rămas distinctivă.
Doar că acum nu mai alergi doar către următorul punct dintr-un joc multiplayer. Explorezi, cauți drumuri ascunse, te uiți după resurse și cauți abilități noi. Cerneala devine un instrument de control al terenului și, apoi, recurgi la arme, evident.
Puține serii au reușit să transforme o pensulă, o găleată sau cine știe ce altă invenție aparent absurdă într-o armă pe care chiar să vrei s-o folosești. Fiecare tip de armament schimbă ritmul confruntărilor și te face să abordezi altfel adversarii. Când lucrurile devin aglomerate, intră în scenă Exploration Bots și membrii Deep Cut, fiecare venind cu propriile atacuri Showstopper. Preferatul meu a fost atacul lui Shiver, rechinul gigantic care intră în scenă cu genul de energie ce te încurajează să-l folosești aproape tot timpul.
O lume care merită explorată
Insulele Spirhalite oferă suficientă varietate încât explorarea să nu devină o simplă plimbare între obiective. Ai zone de coastă, regiuni vulcanice, ruine subterane și tot felul de spații în care jocul îți strecoară câte un motiv să te abați de la traseul principal.
Sunt și zone cu challenge-uri bazate pe valuri de adversari, în care lucrurile devin progresiv mai dificile și se termină cu confruntări împotriva unor boși. Iar aceștia cer mai multă atenție decât simplul „trage până moare”.
Mai sunt și acele mici momente care nu sunt neapărat spectaculoase, dar care dau personalitate aventurii. Surfingul între anumite locații, comorile ascunse prin colțurile hărții, materialele pe care le strângi fără să-ți dai seama și senzația că întotdeauna mai există ceva de verificat.
Un Splatoon care nu mai are nevoie de multiplayer
Sincer, cea mai mare realizare a lui Splatoon Raiders este faptul că nu pare niciodată un multiplayer căruia i s-a atașat o campanie. Am petrecut cea mai mare parte a timpului jucând singur și exact aici am simțit cel mai bine diferența față de jocurile precedente. Experiența funcționează de una singură.
Ai și posibilitatea de a juca în co-op, atât online, cât și local, iar atunci când o situație devine prea complicată poți cere ajutorul altor jucători, eu așa am făcut și am trecut ușor și peste aceste hopuri. Simți o abordare foarte prietenoasă, pentru că oamenii care vin să te ajute nu îți fură progresul sau recompensa, adică totul este construit în jurul ideii de cooperare, nu de competiție.
După atâția ani în care seria ne-a obișnuit să concurăm pentru teritoriu, este plăcut să o vedem făcând un pas în direcția opusă, pe principiul “hai să ne distrăm împreună”.
Vizual, ca un curcubeu
Din punct de vedere vizual, Splatoon Raiders este super colorat, absurd, energic și imposibil de confundat cu altceva. Insulele sunt pline de culori și personalitate, inamicii sunt ridicoli în cel mai bun sens al cuvântului, iar salmonizii revin cu aceeași combinație de drăgălășenie și agresivitate care a făcut seria atât de simpatică. Ai creaturi mici care îți dau bătăi de cap și monștri imenși care îți amintesc rapid că nu toate problemele pot fi rezolvate apăsând pur și simplu trăgaciul. Totul este susținut de muzică, animații și acel simț al umorului pe care Nintendo îl strecoară în aproape fiecare colțișor.
Verdictul? E bun, foarte bun
Splatoon Raiders este jocul pe care mi-aș fi dorit să-l văd încă de când am început să mă bucur de seria Splatoon. Ce mi se pare important este că Nintendo nu a luat pur și simplu mecanicile single player existente și le-a întins artificial până la dimensiunea unui joc complet. A construit în jurul lor o buclă de explorare, progresie și descoperire care funcționează surprinzător de bine. Pleci pentru o expediție și te trezești, după cine știe câte minute, că mai vrei să verifici încă o insulă, să deschizi încă un cufăr și să vezi ce upgrade se află după următorul colț.
Nu cred că Splatoon Raiders îi va converti pe cei care nu au suportat niciodată mecanicile seriei. Pentru cei care au privit întotdeauna campaniile Splatoon și s-au întrebat „băi, Nintendo, când faceți voi un joc întreg din asta?”, răspunsul a venit în sfârșit. Și este unul foarte bun.
Pentru mine, este una dintre cele mai inspirate evoluții ale francizei și, mai ales, dovada că lumea Splatoon poate exista foarte bine și atunci când nu trebuie să concurezi cu nimeni. Câteodată, printre atâtea soulslike-uri și roguelike-uri, trebuie doar să iei arma, să umpli lumea cu cerneală și să vezi unde te duce următoarea insulă.
ddgft.jpg)
ddhfj.jpg)
dddhfh.jpg)
.jpg)
