Salutare tuturor! Am fost recent într-un loc despre care se vorbește prea puțin și am plecat de acolo cu o mulțime de întrebări. Borșa din Maramureș arată altfel decât mă așteptam. Nu e perfectă, nu e nici pe departe perfectă, dar e evident că acolo s-a întâmplat ceva. Așa că am adus în studio omul care conduce orașul de patru mandate, primarul Ion Sorin Timiș. Da, e pesedist, și da, discuția e mult mai interesantă decât eticheta.
Un oraș cât un județ mic, la capătul hărții
Ca să înțelegeți despre ce vorbim: Borșa are aproape 28.000 de locuitori și 424 de kilometri pătrați, adică peste 10% din suprafața județului Maramureș. Este a cincea localitate ca mărime din România, după ce în 1968 a pierdut 5.000 de hectare către Suceava. Iar 40% dintre borșeni poartă numele Timiș, o moștenire de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, motiv pentru care fiecare familie are și o poreclă de familie folosită ca al doilea nume.
Mineritul se face acolo din anii 1500, iar cel industrial de prin 1800. Întreprinderea minieră a avut până la 9.000 de angajați și peste 20.000 dacă numeri și firmele care o alimentau. S-a închis în 2007. Într-un astfel de oraș, întrebarea normală este cum supraviețuiește lumea. Răspunsul borșenilor a fost simplu: au plecat. Și, spre deosebire de alte locuri, s-au întors.
Italia anilor ’90, 12 oameni în 36 de metri pătrați
Primarul nu vorbește despre diaspora din cărți. A plecat în 1998, la 21 de ani, imediat după facultate. În primele șase luni s-a întors acasă cu 16.000 de mărci, o sumă pentru care taică-său ar fi muncit vreo 20 de ani. A locuit 12 oameni într-un apartament de 36 de metri pătrați, cu program la baie. Apoi a făcut trei ani transport de persoane între Borșa și Milano, 600.000 de kilometri doar cu una dintre mașini și curse de 40 de ore cu câteva zeci de minute dormite prin parcări.
De aici vine, cred eu, jumătate din explicația pentru ce se vede azi în oraș. Când primarul a lucrat cot la cot cu oamenii pe care îi administrează, relația e alta. Iar borșenii nu au făcut doar muncă de jos: 2.000 până la 3.000 dintre ei construiesc și recondiționează vase de croazieră în porturi din toată lumea, de la Italia la Vancouver și Sydney, cu salarii între 3.000 și 5.000 de euro pe lună. Cel mai mare vas lansat recent de Fincantieri a fost amenajat în proporție de 70% de firme cu rădăcini în Borșa. E genul de detaliu care schimbă complet imaginea pe care ne-o facem despre românii plecați peste hotare și despre ce aduc ei înapoi în țară.
40 de Porsche Cayenne, 4 Ferrari și Land Cruisere de 1.6
Partea care a devenit deja legendă. Pentru un info trip cu 36 de agenții de turism, primăria a scos din baza de date toate mașinile Porsche Cayenne din oraș. Au ieșit 40, dintre care 37 negre. Primarul a făcut un grup de WhatsApp și le-a cerut proprietarilor o jumătate de oră: costum, cămașă, cravată, șervet pe mână, sticlă de prosecco și preluat oaspeții de la hotel. Avea nevoie de 10 mașini. Au venit peste 20.
În Borșa sunt înmatriculate și patru Ferrari. Iar la capitolul Land Cruiser vine partea mai puțin glamouroasă: la un control al Curții de Conturi s-a descoperit că orașul avea vreo 9.000 de mașini, dar doar 3.000 plăteau impozit, iar o parte dintre SUV-urile japoneze erau declarate cu motoare de 1.6 pentru că impozitul era mai mic. Rezolvarea a fost o amnistie tacită: oamenii au fost chemați la primărie, și-au declarat mașinile corect și au plătit de la zi înainte, fără recuperare retroactivă.
36.000 de roluri fiscale la 29.000 de locuitori
Asta e, pentru mine, cea mai utilă bucată din tot interviul, pentru că nu e o poveste despre Borșa, ci despre România. Primăria avea 36.000 de roluri fiscale la 29.000 de locuitori, în condițiile în care pe vremea aceea era un rol pe familie. Cum? Cine aduna datorii își deschidea un rol nou, își muta bunurile prin declarație și își scotea certificat fiscal curat. Unii aveau și câte șase roluri. Doar 30% dintre oameni plăteau la timp.
Soluția a fost tehnică, nu morală: baza de date securizată, operatorul nu mai introduce ce spune omul de la ghișeu, ci preia din sistem. Discuția a durat zece ani. Rezultatul: bugetul propriu a crescut de la 2 milioane de euro la 30 de milioane de euro, iar numărul de angajați din oraș de la 2.000 la 5.000. Când ne plângem la nivel național de colectarea TVA, cam despre același lucru vorbim, la altă scară.
Ordinea contează: întâi asfaltezi, apoi ceri bani
Metoda pe care o descrie primarul e contraintuitivă pentru mulți aleși: nu ceri întâi bani de la oameni, ci le arăți întâi că se poate. Asfalt, școală, iluminat public, curățenie, râuri curățate, gunoi ridicat din poartă în poartă. Abia după aceea vine discuția despre impozite. Iar când cineva reclamă că taxele au crescut de trei ori în zece ani, răspunsul lui e că salariile au crescut de zece ori, și că e mai bine să îți dea 300 de lei în plus pe lună decât să îți reducă 300 de lei pe an.
Cifrele din spate: peste 70 de milioane de euro atrase în ultimii cinci ani, cam jumătate fonduri europene și jumătate fonduri guvernamentale, 230 de kilometri asfaltați, 18 kilometri de alee pietonală pe DN18 și încă 16 pe drumul dintre Baia Borșa și centru. Totul cu 54 de angajați în aparatul primarului plus vreo 100 în servicii. Am mai auzit rețeta asta, la altă scară, în discuția de acum câțiva ani cu Emil Boc despre de ce merge Clujul atât de bine. Diferența e că aici s-a aplicat într-un oraș de munte, cu 28.000 de oameni și cu o reputație de zonă în care legea era mai mult o sugestie.
Pădurea: de la furt la profit
Primăria administrează 6.000 de hectare de pădure printr-un ocol silvic propriu, înființat în 2007 și care nu avusese profit niciun an până în 2014. Absurdul era vizibil cu ochiul liber: o firmă cumpăra 700 de metri cubi de lemn și își lua un Land Cruiser nou, iar ocolul primăriei, cu 6.000 de hectare și 10.000 de metri cubi vânduți, era pe pierdere. Primarul a numit un șef nou de ocol, i-a cerut un milion de lei profit și a primit 1,4 milioane. În paralel au venit subvenții APIA pentru refacerea codrului, care acoperă azi cheltuielile de întreținere.
Merită spusă și partea incomodă: pădurea a fost tăiată tot de borșeni, ca să aibă cu ce pleca în Occident. Iar munții ăia nu iartă, cine vrea să înțeleagă de ce, ar trebui să vadă și discuția cu Dan Benga, șeful Salvamont Maramureș, despre ce înseamnă muntele acolo.
Excursie în loc de echipă de fotbal
Aici mi-a plăcut logica. Primăria nu finanțează echipă de fotbal. În schimb, toți elevii din Borșa care termină anul cu media 10 pleacă într-o excursie plătită de primărie, la Budapesta și Viena, cu o oprire la un aquapark. Costul: 400 de euro pe elev. Anul trecut au fost 27 de copii. Anul acesta, 57. Copiii se roagă de profesori să îi mai asculte o dată ca să își scoată media. Investiția aia nu se pierde dacă cineva se accidentează la genunchi.
Ce blochează de fapt România: excepțiile
Când l-am întrebat care e lecția pentru restul țării, primul răspuns a fost scurt: nu faceți excepții. Legea care începe bine și se termină cu „cu excepția” e o lege moartă. La fel și favorurile mărunte, prietenul care sună pentru o amendă de parcare primește răspunsul că, dacă suntem prieteni, atunci nu parca aiurea.
Al doilea răspuns e despre digitalizare, și e o critică serioasă. Fiecare primărie își cumpără azi propriul sistem informatic, pe bani europeni, iar peste câțiva ani statul va veni cu un sistem unic și îi va muta pe toți acolo. Ironia absolută: primarul folosește semnătură electronică din 2014, iar singurul contract pe care a fost obligat să îl semneze olograf, la București, cu ștampilă și pix, a fost chiar contractul de finanțare pentru digitalizarea primăriei. O deplasare Borșa – București costă între 1.500 și 2.000 de lei.
Și tot despre infrastructura digitală a statului: primarul e convins că sistemele publice au fost lăsate șvaițer, fără actualizări și fără măsuri de siguranță, pentru că noi tratăm ca bunuri doar lucrurile pe care le putem atinge. E exact ce discutam și noi când s-a oprit țara din tranzacții imobiliare, în episodul despre cadastrul spart și ce a însemnat blocajul de la ANCPI. Pentru el, paradoxal, blocajul e o veste bună: are opt zile ca să depună un proiect de cinci milioane de euro pentru o piață agroalimentară, iar amânarea îl ajută să se încadreze.
Mai adaug ceva ce mi s-a părut important. Dialogul dintre primari și Guvern practic nu mai există. Până la guvernul Orban existau două întâlniri pe an între Asociația Orașelor, cele 250 de primării de oraș, și miniștri. Acum vine un director care citește un discurs de pe hârtie. Iar la reforma administrativ-teritorială lucrează azi 13 oameni. În anii ’60, la ultima reorganizare, au lucrat 2.300.
Borșa 2040 și pârtia olimpică
Proiectul se numește Borșa 2040 și e cât se poate de concret: fiecare casă cu drum asfaltat, curent, internet, apă, canalizare și gaze, nimeni la mai mult de 1.500 de metri de o stație de autobuz, aceleași condiții de școală în centru și în cartier, creșe și grădinițe pentru toți. Anul a fost ales pentru că în 1940 Borșa era transformată de Clubul Maghiar de Schi într-o posibilă gazdă de olimpiadă de iarnă. O sută de ani, zice primarul, ar trebui să ajungă.
Între timp, orașul are deja o pârtie olimpică, construită în doi ani, singura din România omologată de Federația Internațională de Schi pentru toate probele, pe versant nordic, unde s-ar putea schia aproape șase luni pe an. Un apartament de 70 de metri pătrați s-a vândut recent cu 100.000 de euro. Iar ambiția declarată nu e turismul de masă, ci exact opusul: un loc în care nu ajunge oricine, dar în care cine ajunge vrea să se întoarcă. Capacitatea reală de azi e de vreo 7.000 de turiști, peste care ar fi haos.
Detaliul care mi-a rămas în cap sunt trecerile de pietoni pe fond albastru, copiate din San Marino, pentru că borșenii își spun singuri „Republica Borșa”. Nu costă aproape nimic și le ține minte oricine trece prin oraș. La fel cum ții minte drumurile și priveliștile, indiferent că vorbim de Maramureș sau de cei 21 de kilometri pe care i-am făcut prin Apuseni.
Ce am învățat eu din discuția asta
Cel mai bun indicator nu e bugetul, ci sondajul. Acum 12 ani, nouă din zece borșeni cereau asfalt. Anul trecut, doar 2%. Pe primul loc a apărut sănătatea, iar pe trei calitatea vieții: parcuri, locuri de joacă, piscină, alei de promenadă, piste de bicicletă. Nimeni nu a mai pomenit de iluminat public. Ăsta e comportament de european, iar el se instalează în zece ani, nu în două generații.
Riscul pe care îl văd eu e o Românie cu mai multe viteze, în care unele zone nu se mai uită deloc spre București. Primarul zice că polii de dezvoltare sunt normali și că absurdul e ca fiecare localitate cu un izvor sulfuros să se declare stațiune turistică. Are dreptate. Iar sfatul lui pentru cei care se întorc din străinătate e cel mai pragmatic lucru din tot interviul: fă în țară exact meseria pe care ai făcut-o afară, dar învață doi oameni să o facă pentru tine.
Interviul acesta este 100% independent, fără întrebări trimise în avans și fără condiții. Dacă vi se pare util, dați-l mai departe, lăsați un comentariu cu ce ați văzut voi prin țară că funcționează, și un subscribe dacă nu l-ați dat deja. Până data viitoare, să vă fie numai bine!
