Dacă tot suntem la data aniversară ale lansării misiunii Voyager I, în 1977, cred că subiectul e relevant. 🧐
În acel an, NASA a lansat ambeke sonde Voyager, dar pe lângă misiunea științifică, a mai făcut ceva neașteptat. Pe fiecare sondă a fost montat un disc placat cu aur, iar informația asta sigur o cunoașteți mulți dintre voi, gândit ca un mesaj pentru oricine ar putea să îl găsească cândva, undeva în univers.
Discul nu era doar o idee simbolică. Conținea 115 imagini, mesaje de salut în 55 de limbi și aproximativ 90 de minute de muzică. În plus, includea sunete de pe Pământ, cum ar fi vântul, valurile, păsările, dar și lucruri mai personale, precum râsete, pași sau chiar sunetul unui sărut. Totul a fost ales într-un timp foarte scurt, sub coordonarea celebrului star al astronomiei – Carl Sagan. Echipa a avut doar câteva săptămâni la dispoziție și un buget mic, dar a reușit să creeze un fel de „carte de vizită” a umanității.
Ideea era simplă și în același timp incredibil de ambițioasă. Dacă o civilizație avansată ar găsi vreodată sondele Voyager, ar putea înțelege ceva despre noi. Pentru asta, pe carcasa discului au fost gravate și instrucțiuni despre cum să fie redat.
Un detaliu care pare aproape incredibil este că discul a fost proiectat să reziste chiar și un miliard de ani în spațiu. Adică va supraviețui mult după ce sondele nu vor mai funcționa și, foarte probabil, după ce civilizația umană va fi dispărut sau schimbată complet. Până și primul film al francizei Star Trek: The Motion Picture avea o referință la o sondă Voyager, de data asta una lansată în 1999 – Voyager 6 – una fictivă.
Nu toate lucrurile incluse pe disc sunt „logice” pentru un eventual extraterestru. De exemplu, există o înregistrare cu activitatea cerebrală a unei femei, Ann Druyan, una dintre persoanele implicate în proiect. În timp ce era înregistrată, ea s-a gândit la istoria Pământului, la viitor și chiar la faptul că era îndrăgostită la acel moment. Asta spune mult despre adevăratul scop al proiectului. Chiar dacă oficial era un mesaj pentru alte civilizații, în realitate pare mai degrabă o imagine despre cum ne vedem noi pe noi.
Discul nu arată tot ce suntem. Nu include războaie, conflicte sau lucrurile mai dure ale existenței umane. Arată o versiune aleasă, poate chiar idealizată. Practic, este o selecție a lucrurilor de care suntem cel mai mândri. Și aici apare partea interesantă. Șansele ca cineva să găsească acele sonde sunt extrem de mici. Ele nu sunt îndreptate către o destinație anume și vor avea nevoie de zeci de mii de ani doar ca să se apropie de alte stele.
De aceea, tot proiectul poate fi privit altfel. Nu neapărat ca un mesaj pentru extratereștri, ci ca un mod prin care oamenii au vrut să lase ceva în urmă. Un fel de capsulă a timpului, dar la scară cosmică.
Mie mi se pare una dintre cele mai umane idei din explorarea spațială. Nu este despre tehnologie sau știință pură, ci despre dorința de a fi ținut minte. Și nu cum suntem noi, în realitate, ci cum ne imaginăm noi, cum ne idealizăm. Într-un fel, discul Voyager nu spune doar „așa suntem”, ci mai degrabă „așa am vrea să fim văzuți”.