De ce scandează sârbii la mitinguri numele Laurei Kovesi

„Vrem să știm unde s-au dus banii, la cine, pentru că lucrarea a fost dată, prin subcontractare, unor companii off-shore. Vrem să știm cine a semnat avizele și aprobările. Vrem să fie judecați cei responsabili. Vrem dreptate”, explică Marko, 26 de ani, unul dintre studenții din Novi Sad implicați în coordonarea acțiunilor de protest.

<!--[if IE 9]><![endif]-->

Recomandări

Oficial, Rusia îi apără deschis pe Călin Georgescu și pe Donald Trump și atacă UE

Tragedia din 1 noiembrie a umplut paharul cu dezamăgiri legate de actualul cabinet condus de Aleksandar Vucici. Cele mai multe dintre nemulțumirile oamenilor care ies în stradă sunt despre corupție, justiție controlată politic și lipsă de transparență. Așa cum s-a strigat la București și în alte orașe din România, și în țara vecină se strigă: „Corupția ucide!”.

„Voi ați avut Timișoara, noi putem avea Novi Sad”

Politicienii din opoziție au încercat să se alăture revoltelor, dar au fost refuzați. Protestele nu au lider sau lideri. Dar o figură emblematică a luptei contra corupției există. Sârbii cu care am stat de vorbă sunt la curent cu DNA-ul românesc și cu activitatea Laurei Codruța Kovesi.

De când fostul procuror-șef al anticorupției din România conduce Parchetul European, vecinii noștri speră că vor exista și în țara lor anchete legate de cum au fost cheltuite fondurile de preaderare la UE.

<!--[if IE 9]><![endif]-->

Recomandări

Toate „scuzele” găsite de judecătorii Înaltei Curți pentru eliberarea inculpaților implicați în țeapa Nordis: vremea, pandemia, războiul din Ucraina sau naivitatea clienților

Pentru Laura Kovesi (Codruța e mai complicat de pronunțat), protestatarii sârbi au compus și o scandare: „Smesi te, smesi, Laura Kovesi!”. „Zâmbește, zâmbește, Laura Kovesi!”, ne traduce tatăl unui student din Novi Sad, venit cu provizii în campus. „Să zâmbească Laura Kovesi și spre Serbia, spre poporul nostru, adică. Voi ați avut Timișoara, care a schimbat totul. Cred că și noi putem avea Novi Sad”.

Nu pățești asta prea des, să spui că ești din România și să n-auzi, în secunda următoare, „Hagi” sau „Nadia”, ci „Laura Kovesi” și „Timișoara”. E o adevărată ușurare să știi că poți conta ca țară și în alte privințe decât gloria sportivă. Chiar dacă nu contezi mondial, ci pe plan regional, să spunem așa, pentru vecinii noștri care ne consideră și prieteni, motivul fiind „cu voi n-am avut nici un război”. Aviz celor care au chef să repete istoria.

„Ne întâmpină ca pe niște eliberatori”

Marșurile pe distanțe de zeci de kilometri reprezintă o variație față de mitingurile tradiționale. „Ca să păstrăm moralul oamenilor, care se cam săturaseră să facem același lucru săptămână de săptămână”, explică Marko. „Și ca să unim Serbia. Oamenii de la sate și din orașele mai mici ar vrea și ei să protesteze, alături de noi. Așa că mergem noi la ei, să protestăm împreună. Ne întâmpină ca pe niște eliberatori. Cum nu au acces decât la informațiile controlate de Guvern, din canalele de media de stat sau private, oamenii aceștia se simt izolați. Puțini dintre ai au conturi de Instagram, să fie la curent cu protestele și cu ce se petrece, cu adevărat, în țară”.

Traseul de la Zrenjanin la Vrsac a fost împărțit în două. 70 de kilometri în prima zi, cu oprire în Plandiște. 26,5 kilometri a doua zi, cu miting în Vrsac. Coloana a pornit de la 8 dimineață, însoțită de câteva echipaje de poliție, care au avut rolul nu de a intimida, ci de a păzi protestatarii de eventualele atacuri pe drum.

„Au existat incidente, cu mașini care au intrat peste mulțime la miting și au rănit grav oameni. Sau cu protestatari bătuți de huligani care țin cu Guvernul. Așa că polițiștii sunt, în ultima vreme, mai degrabă atenți la siguranța noastră, ca să nu mai apară astfel de probleme”, spune Simo, student la matematică.

Ce se poartă la protest: șase straturi de îmbrăcăminte

Marșul urmează un drum cu două benzi cu asfalt precar. S-a lăsat noaptea, sunt minus 5 grade, care se simt ca minus 10, din pricina vântului. De-o parte și de alta, câmp arat, măturat de farurile mașinilor de poliție. Protestatarii au și ei o dubă, în caz de urgență.

„Am șase straturi de îmbrăcăminte pe mine”, se laudă Novac, unul dintre mărșăluitori. Mai mulți studenți poartă veste reflectorizante și dirijează marșul. Veghează ca plutonul să rămână compact. Și să nu se piardă nimeni pe drum.

Cu glugi peste căciuli, cu mănuși de zidar, pantaloni și bețe de schi, geci, drapelul Serbiei înfășurat peste geci, cu pantofi sport atât de supuși prin folosință, încât au renunțat la propriile lor opinii, formă și volum, protestatarii înaintează. Nu foarte repede.

E întuneric și trebuie să aibă grijă la fiecare pas. Deasupra lor, cerul înstelat, la picioarele lor, drumul. În jur, noaptea aproape deplină.

Sunt ca niște oameni de la începutul timpurilor, când himerele zburdau alături de mamuți și pășteau netulburate, neavând încă nici un dușman natural.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

70 de kilometri, în cârje

Din când în când, prin portavoce se aude „Pumpaj, pumpaj!”, „Presăm, presăm!”, în traducere aproximativă. E un îndemn dintr-un obicei sârbesc de nuntă, devenit marcă a protestului: cetățenii presează autoritățile.

Unul dintre studenți se deplasează în cârje. A avut o operație la genunchi și nu e refăcut. Dar nici nu vrea să urce în dubă, măcar să se încălzească o vreme. Se scutură mândru când prietenii insistă și pornește mai repede, trăgând după el, ca o cometă propria-i coadă, o manta în culori de camuflaj.

Vântul decupează ca un cuțit orice bucățică de piele rămasă neacoperită. Taie fruntea, orbitele, rădăcina nasului, degetele de la mâini, maxilarele. Vorbitul nu mai e așa de lesnicios. Scandatul e risipă de căldură. Și nu, nu e voie cu tărie la marș, în caz că vă întrebați. La protestele din Serbia nu se consumă alcool, „cei care sunt sub influența băuturilor alcoolice sunt rugați să nu participe”, pentru a evita scandalul.

Când sătenii strigă „Studenții noștri!”

Protestatarii se opresc pentru fotografie de grup. Unii se trântesc pe marginea drumului și își freacă picioarele amorțite de ger. Cu toată mișcarea care se presupune că te încălzește, frigul e dureros. Doare în alt mod decât focul, dar doare. Ce caută tinerii ăștia în bastoane pe câmp, la nouă seara, strigând lucruri numai de ei înțelese? Nu-i aude, nu-i vede nimeni, nu-i latră nici un reper domesticit. Încotro?

La Velika Greda (Georgehaza, în română), un sat cu aproximativ 1.300 de locuitori, toată suflarea a ieșit la porți și pe străzi să întâmpine coloana. Copii cu stegulețe ale Serbiei se strecoară pe trotuare ca nălucile, sar într-un picior și salută mărșăluitorii. Săteni de toate vârstele strigă „Studenții noștri! Studenții noștri!”. O fată cu căciulă de blană ține emoționată o tavă cu pâine împletită, cu sare alături.

Ligheanul cu gogoși de la căminul cultural

Oaspeții au sosit cu întârziere de o oră. La căminul cultural, din donațiile localnicilor, a fost întinsă o masă cu fructe, gogoși, sărățele, sendvișuri, ceai, suc și cafea. Niciodată, se știe, nu trebuie să-ți lipsească gogoșile când pleci la o revoluție. Gogoșile dospite, pudrate cu zahăr, puse într-un lighenaș emailat, roșu cu buline albe.

Nici o revoluție nu dă randament fără gogoși. Ele sunt oferite și consumate fără solemnități, ca preambul comestibil al încrederii reciproce. Dacă nu sunt gogoși, poate fi folosită și pâinea. Și invers, dacă nu e pâine.

Fără mâinile care au frământat aluatul, care l-au învelit cu șervet curat și l-au așezat la căldură, să crească, ce au turnat ulei într-o tigaie sfințită de uzul cotidian, care au rotunjit bucățile de aluat și le-au învârtit, până s-au rumenit, fără mâinile care au așezat gogoșile calde în vas, le-au depozitat pe masă la căminul cultural și apoi s-au întins să-i mângâie pe creștet, pe umeri pe studenții costumați ca alpiniștii de câmpie, revoluțiile ar fi doar o banală ramură din teoria mulțimilor. Și-ar rata vocația lor subversivă de a strânge omul lângă om. În cazul de față, o mână de oameni lângă altă mână de oameni.

Bandaje și aplauze pentru protestatari

Mâinile sunt necesare protestelor față de sistem, dar nu suficiente. Să nu uităm de picioare. Un sătean împărțea șosete în dreapta și-n stânga, „Ciorap, ciorap!” (traducerea e de prisos).

O doamnă asistentă bandaja, deget cu deget, picioarele unui student. Mai mulți dintre mărșăluitori și-au scos încălțările și au cercetat, curioși, bătăturile din tălpi. Bătături de tipul celor pe care le fac militarii după o zi de instrucție.

Nimic foarte grav, dar personalul medical din sat s-a mobilizat să acorde îngrijiri, ca într-un adevărat spital de campanie. Pe o măsuță, la vedere, oamenii din Veliko Greda au așezat medicamente de răceală, bandaje, plasturi, flacoane cu dezinfectant și alte obiecte de prim ajutor.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

La un moment dat, ghizii cu veste verzi au sunat plecarea, iar oaspeții s-au ridicat și s-au îndreptat spre ieșire. Au părăsit clădirea căminului în aplauzele sătenilor, „Bravo, bravo!”. Mai ales tânărul în cârje a fost încurajat de bătrânii din holul căminului.

Apoi coloana a intrat iar în noapte, în strigăte de „Pumpaj, pumpaj!”, cărora le răspundeau, în ecou, copiii satului și portavocile lor de jucărie.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 4

Popas în Banatski Sokolac

Câțiva kilometri mai încolo, la Banatski Sokolac, care are doar 270 de locuitori, oamenii au amenajat un fel de foișor cu gustări. Satul e amplasat la un kilometru de șosea și marșul ar fi trecut pe lângă sat, nu prin mijlocul lui. De aceea, localnicii au cărat ofrandele și le-au amplasat strategic chiar pe traseu.

Din nou, piramide de banane și coșuri cu pere, din nou gogoși, din nou cornulețe. De cât gluten are nevoie un protestatar? Nimeni nu știe, iar cercetătorii britanici se fac că plouă.

„Studenții noștri, studenții noștri!” scandează oamenii care poartă încoace și-ncolo tăvi cu pahare de cafea și ceai.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 8

Au sosit colindătorii!

Deși motivul e sumbru, corupția la nivel înalt și așa mai departe, localnicii se bucură de parcă a venit Crăciunul și le-au călcat pragul colindători înarmați până-n dinți cu cele mai bune vești. E larmă și anticipare voioasă, ca în seara de ajun. Fețele albe de frig sunt vesele, iar becurile roșii și albastre ale poliției substituie cu succes iluminatul festiv. A venit cineva pentru ei, la ei, în satul lor.

Deja Guvernul de la Belgrad e o ficțiune. Adevărați sunt numai studenții de la care Banatski Sokolac și nu doar el așteaptă totul, așa cum e și normal.

Studenții nu-și contrazic gazdele, dar nici nu bravează făcând promisiuni. În afară de coconul de textile și moralul excelent, ei n-au nimic, nici casă, nici masă. Acum locuiesc în sălile de curs. Nu au nici măcar un lider carismatic. Protestul lor nu e pe persoană fizică, deși fizicul e serios întrebuințat.

Da, da, fizicul cel demodat, într-o epocă în care se protestează eminamente virtual, dar viguros pe rețelele de socializare. Nici nu trebuie să ieși din casă, stai în pat și protestezi „live”, nici nu trebuie să dai click, că algoritmul îți „tăguiește” gândul și răstoarnă masiv regi și guverne în locul tău.

În ciuda acestor progrese tehnologice, remarcabile, în felul lor, prestigiul de care se bucură cetățenii în ochii guvernanților e mai străveziu ca oricând.

Ultima sută până la Plandiște

Oaspeții înfrigurați pun bomboanele în buzunar, fluieră și continuă marșul. Mai sunt 4 kilometri, cei mai grei. Până la Plandiște, unde vor înnopta, protestatarii fac opriri tot mai dese. Ritmul a încetinit și plutonul s-a destrămat în pâlcuri tăcute. Din când în când, tresare o melodie din boxa portabilă, dar nu mai cântă nimeni. Energia se cere drămuită.

E altfel să îngheți la proteste în piață și altfel să îngheți protestând în marș, în câmp deschis. După 60 de kilometri pe jos, practic, sufletul rămâne singur, singur, copil fugit de-acasă, târând o păpușă mătăhăloasă de cârpe.

Capul saltă pe rând picioarele, iar pașii smulg drumul din beznă, cum scot săpăligile arheologilor măsele de unicorn și bucăți de aur vechi din țărână.

La Plandiște, deși trecuse de zece noaptea, orașul era treaz ca-n miezul zilei. Din cei 13.300 de locuitori, în jur de o mie sunt de etnie română. Iar în mulțimea ieșită cu pancarte pe străzi, printre scandări, se auzeau chemări și discuții în limba noastră. Cum v-am spus, s-a întâmplat aproape de noi.

Au bătut clopotele pentru protest

Când au intrat în oraș protestatarii, au început să bată clopotele. La coloana celor 78 s-au adăugat alte sute de manifestanți.

În piața din centru, au fost aprinse torțe și au fost păstrate cele 15 minute de liniște în memoria victimelor de la Novi Sad. Din cauza temperaturilor scăzute, minutele au avut o durată relativ mai mare decât cele obișnuite. Un adevărat exercițiu de penitență. Cu rudele de braț, cu cei mici pe umeri, oamenii au stat în tăcere și nemișcare, ca statuile. Doar tremuratul involuntar îi dădea de gol că sunt vii.

Un buchet de 15 baloane roșii, în formă de inimă, a fost lansat deasupra mulțimii, în aplauze și sunete de goarnă. Apoi localnicii s-au dus la casele lor, iar studenții au fost cazați într-una dintre școlile din oraș.

„Am evitat să implicăm primăriile sau politicienii locali. Au fost cerute aprobări pentru a putea folosi școala sau căminul cultural, dar atât. Oamenii au pus mână de la mână și s-au organizat să ne ofere mâncare și să ne asigure locuri de dormit. În unele orașe, ne-au plătit cazare la hoteluri”, explică Novac, cel cu șase straturi de haine.

Ciorbă la cazan și dormitor în sala de sport

În clădirea școlii e cald și miroase a tocană cu afumătură. Sala de sport a fost transformată într-un mare dormitor, cu saltele așternute pe jos. Perne, pilote, lenjerie de pat în diferite culori, tot ce trebuie. La dușuri și toalete au fost puse, în cantități îndestulătoare, prosoape, șosete, papuci, periuțe și pastă de dinți, șervete de hârtie, săpun, deodorante.

Numele de Plandiște vine dintr-un cuvânt sârbesc dialectal, care înseamnă odihnă. Înainte de culcare, la cantina școlii au fost întinse mesele. Platouri cu carne la garniță, un fel de mici sârbești și mezeluri, coșuri cu turte de grâu, sarmale la ceaun, apă minerală. Cazane cu ciorbă au fost aduse de voluntari lângă mese, iar castronașele s-au umplut unul câte unul.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 6

Fericiți cei obosiți. Nu există fericirea asta printre cele nouă? Păi, iată că nu. Ar fi fost prea frumos. Pe marginea dormitorului cu porți de handbal, studenții și-au înmuiat picioarele în vase cu apă caldă. Și s-au uitat la ele îngândurați. Umflate, vineții, cu unghii galbene, de unde or fi apărut? Ale cui or fi?

În 70 de kilometri de mărșăluit în grămadă ordonată nu sunt excluse încurcăturile. Să te trezești cu picioarele altuia în adidașii tăi, chiar cu alt cap plin de fluturi sub căciulă, cu un nas eventual mai armonios sau cel puțin cu altă pereche de ochi, o idee mai limpezi.

A doua zi, de dimineață, mărșăluitorii au plecat spre Vrsac, capătul expediției. Pe 7 martie, organizatorii protestelor anunță grevă generală, deci toată lumea din Serbia se va odihni. Sau nu. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 44

Urmărește-ne pe Google News